C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Evadarea

Evadarea Într-o zi – sunt ani buni de atunci – mi-a parvenit o carte poştală. Una veche, cum nu se mai găseau, imprimata în alb-negru şi uşor îngălbenită, dovadă că expeditorul o păstrase îndelung, nefolosită, în vreun sertar. Pe ea am recunoscut scrisul unui prieten şi fost coleg de facultate. Nu ne mai întâlniserăm de ceva vreme. De data asta, laconic, el mă informa:” După 18 ani, am renunţat la medicină şi m-am retras în monahism. Mă aflu la Mânăstirea Secu”.

Om de uriaşă onestitate şi generozitate, fiu de profesor universitar din “generaţia Haţieganu”, nu mai suportase, după ’89, caznele unui sistem medical aberant şi îl părăsise. Povestea sa – cea de după repartiţia la post, într-un sat din Moldova mijlocie -, merită cu prisosinţă câteva rânduri, fiindcă acolo el fusese cu adevărat un doctor fără de arginţi. Că nu acceptase vreodată să primească bani sau alte cadouri pentru serviciile medicale făcute cu un rar devotament, nu fusese pentru mine o surpriză.

Îmi povestise însă că, ani la rând, văzând în jurul său atâta sărăcie şi boală, din amărâtul salariu de medic a prins să împrumute în dreapta şi stânga pe cei nevoiaşi. Vestea că doctorul cel nou dă bani la toată lumea s-a răspândit iute şi la uşa lui s-au bulucit sătenii. Unii bătuţi de soartă, alţii bătuţi în cap, căci rachiul de sfeclă constituia brandul locului. Dar, banii astfel împrumutaţi rămâneau de fiecare dată bun daţi. Şi, cum prietenul meu nu concepea să întocmească vreo hârtie cu martori şi nici să refuze pe careva, suma pierdută se ridicase la peste jumătate din preţul unui automobil “Dacia 1300”, adică 40 000 de lei; fapt care îmi trezise revoltă şi intenţii brutale de “recuperator”, postură şi propunere refuzată de bunul meu om, aşa cum mă şi aşteptam. Cu toate astea, atunci când, rar, ne revedeam, el continua să îmi vorbească, având nesfârşită îngăduinţă, despre necazurile acelor ţărani, întelegând şi necinstea lor tot ca pe o boală. Nenorociţi îi păreau ei şi nu el, etern păgubitul ce trăia cu te miri ce. La toate astea, după ’89, aveau să se adauge imbecilităţile şi birocraţia “reformei din sănătate”, cărora însă nu le-a mai rezistat.

L-am căutat abia după vreo trei ani de la primirea ilustratei şi cu greu l-am recunoscut. Era cărunt în plete şi barbă, dar ochii erau aceiaşi, păstrând în albastrul lor înalt, vechea şi ştiuta căutare a cerului. În purtarea sa m-a izbit însă altceva : frica permanentă, uitătura ca de iepure, jur-împrejur, statul “ca pe ouă”. Doar când în preajmă s-a ivit un grad monahal superior, am înţeles totul. A fost de ajuns o privire tăioasă de la “sfinţia sa” şi prietenul a zbughit-o de lângă mine, fără explicaţii, executând un ordin rostit cu voce joasă şi apăsată.

Am rămas singur în mijlocul acelei curţi curate, ordonate, respirând, chipurile – ea, curtea –, seninătate, duhovnicie, blândeţe şi am priceput, cu viteza unei prăbuşiri în gol, realităţile altui sistem. Unul de neatins, cultivând viciile balcanismului sub masca ortodoxiei: teama întreţinută, dictatura forţei, mulţimea slugilor şi traiul boieresc al “înaltelor feţe”. Aparenţa mea era cea a unui vizitator, garnisit cu aparate fotografice, poate chiar oaspete. N-a contat şi “sfinţia sa” nu şi-a cerut scuze pentru trimiterea interlocutorului meu în misiune, văzându-şi de alte trebi. Era stăpân, se vedea şi o arăta din plin.

Mai apoi am aflat: mânăstirea redobândise întinse păduri şi robota nu se mai sfârşea. Iar “fraţii”, nu puţini, erau depresivi. Unul dintre ei se sinucisese într-o noapte, punându-şi gâtul sub un ferăstrău circular, căci viaţa monahală, departe de a fi modestă şi armonioasă, era un infern cu reguli prosteşti, asemeni unei reeducări depersonalizante, unde umilirea înlocuia firescul exerciţiu al umilinţei. Ziarele nu scriseseră nimic, fiindcă “omerta” mănăstirească nu e joacă.

Când am plecat, mi-am întrebat prietenul despre îndatoririle avute, convins fiind că dedicaţia sa medicală îşi găsise o cât de mică întrebuinţare. Mă înşelam iar: era porcar.

La scurtă vreme, în cabinet mi-a intrat o măicuţă sosită de la Mănăstirea Vladimireşti. Tânără, frumoasă, educată şi talentată la desen – o ştiam de pe când era acasă la părinţii bucovineni – o găseam acum depresivă, insomnică, având crize de anxietate şi panică. Anamneza mi-a înfăţişat aceleaşi necazuri, pricinuite de supunerea oarbă, şi umilire. “Portativul” mânăstiresc era cel ştiut, doar “apogiaturile” fiind, după loc, diferite. Mi-am închipuit-o peste zeci de ani, semănând acelei maici bătrâne pe care o întâlnisem cândva la Mânăstirea Agapia. Mică, slabă şi cocârjată, mai mult se târa şchiopătând, sprijinită într-o cârjă. Avea haine de un negru pal, decolorate de vreme, încreţite pe trupul firav, prelungindu-şi cutele în brazdele unei feţe chinuite, cât un pumn. Cotropită de soarele amiezii, în praful uliţei pustii – ca toate uliţele de sat, vara – părea o prună uscată, aruncată. I-am căutat vorbă şi, iute, bucuroasă de neaşteptatul confesor, mi- spus fără să o întreb că mersul greu i se trage din tinereţe. Stareţa de atunci, într-o criză de furie, a îmbrâncit-o din capul unor scări îngheţate, iarna. A lunecat, s-a prăvălit şi şi-a frânt piciorul. L-a îngrijit cum a putut, fără a fi internată şi fără vreun medic, fiindcă nu avusese încuviinţarea superioarei. Şi a rămas schilodită pe viaţă. Nu numai la trup.

Nu demult, prietenul mi-a telefonat. Evadase. Şi, liniştit, se dedica unei vechi iubiri: istoria medicinei. Lucra, în liniştea altei mânăstiri, la un dicţionar.

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss