Zilele trecute, site-ul de investigaţii The Intercept a publicat un dosar referitor la programul de asasinate ţintă al armatei americane şi al CIA, care a fost reluat de presa europeană, dat fiind că, aşa cum observa Slate.fr, el denunţă normalizarea unei politici anti-teroriste fondate în jurul unei strategii cu eficacitate puţin probată: asasinatul fără nicio formă de proces.
The Intercept este un site fondat de Laura Postras, Jeremy Scahill şi Glenn Greenwald, unul dintre jurnaliştii care au publicat documentele provenind de la celebrul, de acum, Edward Snowden. Dosarul este intitulat “The Drone Papers”, referire la Pentagon Papers, Dosarele Pentagonului, o expresie populară ce desemnează volumul “United States – Vitenam Relations, 1945-1967; A Study Prepared by the Department of Defense” (Relaţiile dintre SUA şi Vitenam, 1845-1967, un studiu pregătit de Departamentul Apărării, mai precis de 36 ofiţeri şi experţi politici civili).
Este vorba de 47 de volume, cu 7.000 de pagini clasificate secret de serviciu, care se refereau la implicarea politică şi militară americană în războiul din Vietnam, după 1945. Ele au fost dezvăluite, în 1967, în paginile ziarului “New York Times”, de Daniel Ellsberg, fost analist la RAND Corporation, cu ajutorul amicului său Anthony Russo, al lingvistului Noam Chomsky şi istoricului Howard Zinn, el zguduind din temelii clasa politică şi opinia publică americană, întărind consistent poziţia împotriva războiului dus în Vietnam de Administraţiile Johnson şi Nixon. Alături de Afacerea Watergate, care a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon, este cel mai mare scandal care a afectat SUA după 1945!
Acum, dosarul din The Intercept, în cele opt articole – dintre care unul de prezentare -, un glosar şi numeroase documente oferă noi informaţii despre faţa ascunsă şi murdară a acestui război al dronelor declanşat de Washington. „Dronele reprezintă ceva util, nu o politică. Politica este asasinatul”, scrie Jeremy Scahill, autorul primului articol din dosar. El mai precizează că o nouă sursă, şi nu Snowden, le-a oferit informaţii despre perioada 2011-2013, iar publicul poate înţelege cum ajung unii pe liste de persoane ce trebuie ucise înainte de a fi asasinate din ordinul unor membri suspuşi ai guvernului american. Informatorul secret le-a precizat: „Explozia scandaloasă a numărului persoanelor ce trebuie supravegheate – clasate şi aranjate în liste, fiecare cu numărul său, condamnat la moarte fără să ştie pe un câmp de lupă mondial – era de la început o idee proastă”. Acelaşi Scahill explică faptul că acest program este departe de a fi eficient. „Doctrina lui fin, fix, finish, care a hrănit războiul fără limite al Americii de după 11 septembrie, a fost revăzută şi instituţionalizată, fie prin folosirea dronelor, a raidurilor nocturne sau a noilor platforme care nu au fost desfăşurate încă, aceste documente dezvăluie normalizarea asasinatului ca o componentă centrală a politicii anti-teroriste”.
Aşa cum se va vedea, „The Drone Papers” ridică vălul de pe numeroae aspecte necunoscute ale acestui program şi confirmă informaţii vehiculate deja la ora la care şi Franţa a început să dea lovituri aeriene în Siria cu sprijinul serviciilor secrete americane, ea pretinzând, ca şi SUA, că vizează jihadişti proprii.
1. Până la nouă persoane ucise din zece nu erau vizate.
Prima constatare ce reiese din aceste documente: ineficacitatea caracterului „ţintă” al asasinatelor cu ajutorul dronelor. Potrivit „Le Monde.fr”, într-o analiză detaliată a rezultatelor operaţiunii Haymaker, în nordul Afganistanului, rapoartele armatei arată că numărul de „jackpots” – decesul unei persoane vizate printr-un atac – este mic: în februarie 2013, operaţiunea a numărat 35 de „jackpots”, faţă de 200 „EKIA” – inamici ucişi în luptă – în aceeaşi perioadă. Armata americană desemnează cu acest termen persoanele ucise pe care ea le identifică drept insurgenţi sau soldaţi inamici care nu au fost direct vizaţi. Pentru a stabili un atare clasament, armata se bazează pe propriile surse, imagini filmate de drone îndeosebi. O contabilitate care tinde să subestimeze numărul victimelor civile, apreciază The Intercept. Analizând o perioadă de cinci luni, în Afganistan, site-ul conchide că nouă persoane ucise din zece nu erau ţintele loviturilor. The Intercept citează, totodată, un studiu realizat de universitarul Larry Lewis, ce analizează rezultatele operaţiunilor americane în Afganistan pe mai mulţi ani. Potrivit calculelor sale, loviturile realizate de drone în regiune au fost mult mai ucigaşe în cazul civililor decât bombardamentele aviaţiei: el ajunge la concluzia că dronele ucid în medie de zece ori mai mulţi civili decât avioanele americane. O diferenţă care se explică în parte prin slabul nivel calitativ al informaţiilor aflate la baza loviturilor dronelor.
2. Ordinul de a ucide este validat de preşedintele SUA.
Lanţul de aprobări pe linie de comandament pentru autorizarea unei lovituri mortale
Este foarte important de cunoscut lanţul ierarhic pentru a se obţine o autorizaţie pentu o lovitură mortală. Pentru a stabili cine poate fi ţinta unei lovituri cu o dronă, armata americană urmează un lanţ ierarhic complex ale cărui aspecte nu sunt detaliate în documentele publicate de The Intercept. El începe prin realizarea unui „dosar” numit „Baseball Card”, care stabileşte un profil al persoanei, motivele pentru care se cere asasinarea, şi care urmează un proces de validare în şapte etape. În medie sunt necesare două luni pentru a obţine ansamblul validărilor necesare; începe atunci o perioadă de 60 de zile în timpul cărora este autorizată lovitura. În ultima scenă a documentarului „Citizen Four” consacrat dezvăluirilor lui Edward Snowden, Glen Greenwald lăsa să se înţeleagă că era în posesia unor documente secrete referitoare la programul dronelor americane, transmis ziariştilor de altcineva. În film, el este văzut desenând o piramidă pe o bucată de hârtie şi arătând-o lui Snowden, spunând „asta va ajunge până la preşedinte” – schema ce apare câteva clipe pe ecran semănând izbitor cu cea publicată joia trecută de The Intercept. „Baseball card” serveşte la cererea unei autorizaţii pentru o lovitură mortală.
3. Asasinatele ţintă – bazate în principal pe informaţiile electronice.
“Baseball card”, care serveşte la cererea de autorizare a unei lovituri mortale
Aceste „Baseball card” şi dosarele realizate de forţele americane se bazează în mare parte pe surse de informaţii electronice – programele de supraveghere în masă ale NSA şi interceptări, arată The Intercept. Dronele înseşi sunt folosite pentru a colecta o mare cantitate de date: fie că sunt drone înarmate sau de observaţie, cele mai multe dintre cele folosite de armata americană dispun de o antenă-releu, ce le permite să trianguleze poziţia unui telefon mobil cu o precizie importantă. Potrivit unei surse anonime citate de The Intercept, sistemul „se bazează pe maşini foarte puternice, capabile să colecteze o cantitate imensă de date”, dar „comportă numeroase riscuri de erori, de analiză şi de atribuţii”. Aceeaşi mărturie arată că „este surprinzător numărul de cazuri în care un selector (un identificant unic) este atribuit unei persoane greşite. Doar după mai multe săptămâni sau luni vă puteţi da seama că ceea ce urmăriţi nu este ţinta voastră, pentru că, de fapt, urmăriţi telefonul mamei sale!”
4. Criteriile pentru a figura pe „kill list” sunt vagi.
Oficial, politica SUA este de a nu trage pentru a ucide decât în caz că ţinta „prezintă un risc continuu şi iminent pentru securitatea americanilor”. Documentele publicate de The Intercept arată, totodată, că un singur criteriu este analizat pentru a stabili dacă o persoană poate figura sau nu pe lista ţintelor potenţiale: faptul de a „reprezenta o ameninţare pentru soldaţii americani sau interesele americane”. Acest criteriu, destul de vag, nu are, de altfel, decât puţin sens în anumite regiuni ale globului, unde armata americană execută lovituri ţintate cu ajutorul dronelor – în Yemen, de exemplu, prezenţa americană este cvasiinexistentă. Loviturile dronelor au ucis, totuşi, 490 de persoane în această ţară, potrivit cifrelor armatei.
5. „A captura sau a ucide” a devenit „a ucide”.
Campaniile ţintate ale armatei americane sunt numite „Capture/kill” – a captura sau a ucide. Dar în cazul loviturilor dronelor, „termenul este înşelător – a captura se scrie fără majuscule, noi nu capturăm niciodată pe nimeni”, a recunoscut gen.lt. Michael Flynn, fost şef al Agenţiei de Informaţii a Armatei. Ideea de a prefera loviturile mortale ale dronelor în locul operaţiunilor de capturare, mai riscante, are şi ea consecinţe asupra acestui tip de informaţii primite: fără interogatorii, armata foloseşte din ce în ce mai mult informaţii electronice în detrimentul înformaţiilor de la oameni, considerată, totuşi, indispensabilă.
6. „Exploatare şi analiză”, părinţii săraci ai campaniilor cu drone.
Doctrina armatei americane în materie de terorism este rezumată de un acronim: FFFEA. „A găsi, a regla, a încheia, a exploata şi a analiza”. Dar documentele arată că ultima parte a procesului nu există, totuşi, în loviturile dronelor, îndeosebi în Africa de Est sau în Yemen. În cea mai mare parte a cazurilor, după o lovitură mortală, la faţa locului nu sunt soldaţi care pot recupera documente, ordinatoare sau telefoane mobile, ori să interogheze supravieţuitorii, ceea ce duce la „situaţii fără ieşire în domeniul informaţiilor”.
7. Loviturile dronelor contribuie la întărirea adversarilor SUA.
Ca urmare a lipsei de precizie a loviturilor şi erorilor de informaţii, care duc la ţintarea unor persoane nepotrivite, campaniile dronelor contribuie la întărirea adversarilor SUA, apreciază The Intercept, ce menţionează îndeosebi exemplul afganului Haji Matin, ucis de o lovitură în 2012: acest negustor a fost denunţat de rivalii săi din domeniul comerţului drept militant taliban. Atunci, armata americană i-a bombardat casa, ucigând mai mulţi membri ai familiei sale şi transformându-l pe acesta într-un lider local al militanţilor anti-americani.
8. Numărul loviturilor s-a înmulţit sub preşedinţia lui Obama.
Înainte ca Obama să preia mandatul, o singură lovitură de dronă a avut loc în Yemen, în 2002. În 2012, la fiecare şase zile se consemna o lovitură pe teritoriul acestei ţări. În august 2015, aceste lovituri au ucis 490 de persoane. Un fost responsabil din domeniul informaţiilor a explicat că a fost opţiunea politică cea mai avantajoasă: cost redus şi fără victime americane, iar acest fapt creează aparenţa de severitate, ceea ce e bine perceput în SUA şi nu este impopular decât în străinătate. Pagubele acestei politici pentru interesele americane nu sunt vizibile decât pe termen lung”.
9. Distanţa şi „efectul jello” reduc mult eficacitatea dronelor.
În pofida tehnologiilor avansate şi a impresiei pe care o creează că ar putea interveni oricând, dronele nu sunt, totuşi, eficiente în toate situaţiile. Pentru a ajunge să identifice, urmărească şi deschidă focul asupra unui suspect, trebuie menţinut un contact vizual în timpul unei lungi perioade de timp. Or, în anumite zone şi îndeosebi în Yemen, distanţa lungă pe care trebuie s-o parcurgă dronele face ca această acoperire permanentă să fie greu de menţinut, aeronavele petrecând mult timp în zbor pentru a-şi da seama de poziţia lor decât în „acţiune” propriu-zisă. De altfel, operaţiunile dronelor sunt victime ale unui „efect jello” – zona de vizibilitate a camerelor de luat vederi este limitată, ceea ce duce la dificultăţi pentru a urmări „supecţii” şi măreşte risurile erorii de identificare.
10. Pentagonul şi-a sporit bazele din Africa pentru a susţine programul dronelor.
Pentru a reduce distanţele pe care trebuie să le parcurgă dronele, comandamentele americane au mărit în mod discret bazele lor, îndeosebi în Africa. Aceste baze secrete completează dispozitivul creat de U.S. Afirica Command, a cărui bază principală se află în tabăra Lemonnier, un fost avanpost al Legiunii Străine Franceze.
Acestea sunt cele zece dezvăluiri despre programul american de asasinate ţintă realizat cu ajutorul dronelor, ce subliniază în mod implicit şi explicit procentul alarmant de pagube (şi victime) colaterale, ca să reiau formula prin care un fost purtător de cuvânt al NATO definea victimele intervernţiei Alianţei Nord-Atlantice, din 1999, asupra fostei Iugoslavii, în care civilii erau omorâţi în serie. Reamintesc că, graţiei sursei din sânul armatei, The Intercept dispune de o cantitate impresionantă de documente care arată în detaliu operaţiunile duse de forţele armate americane în teritorii în care nu sunt angajate oficial şi nu au mandat internaţional.Sunt, mai sus, fazele clare ale unui război murdar şi ale efectelor sale nocive şi mai puţin „terapeutice”, dacă avem în vedere combaterea terorismului.
Autor: Dumitru Constantin
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu