Deşi avem zeci de televiziuni unde se vorbeşte încontinuu, deşi în fiecare zi sunt conferinţe în tot Bucureştiul, deşi avem Parlamentul cel mai numeros din Europa, dezbaterea publică din România rămâne destul de firavă. Poate şi pentru că nu este mai multă consecvenţă. Am rămas uluit cum sunt aruncate în eter afirmaţii deosebit de grave şi apoi acestea sunt abandonate de ca şi când ar fi un fapt divers.
Să spui ceva cutremurător, uneori din înaltul unei demnităţi sau fie numai în virtutea unei notorietăţi minime, pentru ca apoi elementele de mare gravitate să rămână în uitare, mi se pare ceva aproape incredibil pentru dezbaterea publică din România. Din două una: ori personajul care grăieşte se discreditează definitiv şi părăseşte scena, ori cele afirmate sunt adevărate şi atunci trebuie să se producă şi consecinţe.
Dacă ne uităm la cum se întâmplă lucrurile, tragem concluzia că nu ne incomodează ca totul să rămână într-un derizoriu ambiguu, eterne enigme a căror povară să o purtăm într-un destin schizoid. S-a zis chestia aia… Grav dom’le… Ei şi ce?! O fi adevărat?… Nu?… Ne vedem mai departe de lucru. Ne-am obişnuit într-atât de mult cu răul încât nimic nu ne mai zguduie.
Nu pare să fim supăraţi că suntem sistematic furaţi. Nicolae Văcăroiu, preşedinte al Curţii de Conturi, a declarat în luna octombrie a anului trecut că “din 100 lei bani publici, 40% dispar pe diferite căi”. Aici nu e vorba de un comision… Nici de zeciuială. Este ditamai jaful! Dacă lucrurile în aşa fel stau, laolaltă ar trebui cu toţii să sărim în sus. Nu s-a întâmplat. Au trecut nouă luni de la afirmaţiile respective şi probabil că cei mai mulţi dintre noi le-au şi uitat.
Dacă, într-adevăr, în România s-ar fura într-atât de mult, înseamnă că nici nu avem nevoie de mari experţi în finanţe şi numai reducerea hoţiei ne-ar duce direct la excedent bugetar. Dar oare vrem asta, pentru că atunci s-ar reduce datoria publică… Aici ne lovim de o altă afirmaţie. Iulian Iancu, şeful Comisiei pentru Industrie şi Servicii din Camera Deputaţilor, a spus acum vreo doi ani, nici mai mult nici mai puţin, decât că există un program deliberat de supraîndatorare a României. Cum aşa? Chiar există? Al cui este? Cine îl aplică? Care este rolul demnitarilor aleşi? Care este scopul final? Cine să mai aibă însă răbdare să pună aceste întrebări…
Până la urmă ce contează că ne îndatorăm dacă ştim să plătim? Şi cu vârf şi îndesat, încă! Analistul economic Ilie Şerbănescu a spus în mai multe rânduri că în statele Europei băncile au fost salvate prin preluarea datoriei private de către stat în timp ce în România, începând cu 2009, pierderile din zona creditului au fost aruncate direct în spinarea populaţiei.
Cum am putea să credem aşa ceva? Reprezentanţii interesului public să acţioneze în defavoarea cetăţenilor şi în folosul unor interese private ilegitime? Unde s-a mai pomenit asta? Cică în procesul de privatizare şi în atribuirea contractelor de stat, dacă este să dăm crezare declaraţiilor făcute de actualul preşedinte Traian Băsescu în anul 2004. Acesta spunea că nu ştiu ce premier străin a venit să îşi ia “tainul”, în timp ce contractul cu Bechtel era o mită către americani pentru primirea noastră în NATO.
Afirmaţii de campanie electorală, suntem tentaţi să zicem… Ce ne facem însă că ditamai şeful de multinaţională, Wolfgang Ruttenstorfer, preşedintele companiei petroliere austriece OMV, bâzâit de presă şi de politicieni în legătură cu redevenţele mici şi cu câştigurile obţinute de noii proprietari ai Petrom ne-o trânteşte pe şleau: ce ne tot agităm de vreme ce ar trebui să ştim că înstrăinarea petrolului a fost condiţie pentru intrarea României în Uniunea Europeană?! Incredibil… Oare aşa să fie? Corupţie la nivel înalt european? Tot nu ne vine să credem…
Ba cică ar trebui! Experimentatul jurnalist Răzvan Savaliuc scria recent că interesul autorităţilor de la Bruxelles pentru mersul Justiţiei româneşti nu are nicio legătură cu preocuparea pentru un stat de drept, ci o motivaţie cât se poate de nemijlocită: nu cumva vreodată un înalt oficial european sau vreun reprezentant al unei multinaţionale să fie condamnat pentru activitatea ilegală desfăşurată aici. Chiar aşa? Deci nu este vorba de lupta împotriva corupţiei, ci tocmai de asigurarea imunităţii unor străini oricare ar fi activitatea lor prădalnică?
Nu putem crede aşa ceva pentru că nici nu am înţelege cum poate fi controlată Justiţia. Asta, însă, dacă nu luăm de bune cele spuse de deputatul Bogdan Niculescu-Duvăz. Potrivit acestuia, Procuratura este masiv infiltrată cu ofiţeri sub acoperire. Ar fi o încercare a serviciilor secrete de a-şi redobândi rolul de anchetă pe care Securitatea îl avea şi pe care
l-au pierdut în anii ’90, când s-a mers pe varianta occidentală a unei activităţi exclusive în domeniul culegerii de informaţii.
Gravitatea afirmaţiei de mai sus este mare, şi cu atât mai mult aceasta pare lipsită de sens. Chiar dacă serviciile secrete ar controla mai intens Justiţia, cum ar putea să fie amestecaţi străinii în toată treaba asta?! Vedeţi, nu au cum! A, sau stai… dacă este adevărat ce a afirmat europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor, cum că directorul SRI Cristian Maior a fost pus acolo direct de americani. Este prea de tot! Vadim Tudor spune multe… Şeful unui serviciu secret românesc agent al străinilor? La acest nivel? Imposibil! Paradoxul face însă ca cineva să vină însă cu una şi mai gogonată: alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României reprezintă un caz clasic de infiltrare la vârf a unei ţări de către servicii secrete străine, a declarat recent analistul politic Bogdan Chireac.
Vorbele zboară. Atâtea afirmaţii grave aruncate fără nicio răspundere, fără nicio consecinţă… Simptom al unei societăţi imature… Nu ne vine să credem toate cele de mai sus… Dacă ar fi aşa, concluzia care s-ar impune ar fi că dezastrul din ultimul sfert de veac a fost mai puţin rezultatul prostiei, hoţiei şi incompetenţei celor aleşi, cât al unui climat generalizat de trădare.
autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro