Viaţa la ţară, o bombă cu explozie întârziată?!

Viaţa la ţară nu mai este ca odinioară. A pierit clocotul de bucurie al zilelor în care fiecare ştia ce are de făcut şi de aşteptat. De fapt, au dispărut tinerii, au plecat bătrânii, s-au năruit multe case, iar altele sunt de-a dreptul pustii. După ’90, puţinii locuitori ai satelor sunt mânaţi, parcă, de urgenţa timpului care se răzvrăteşte. Şi nu împotriva climei sau a firii umane, ci a unui amestec ciudat de apăsare nevăzută, de hoţie cunoscută (se fură, de pildă, kilometri de cablu telefonic!), de minciuni vehiculate, de manipulări şi dezinformări. Nu ştiu dacă odată cu prăbuşirea comunismului s-au ales apele şi caracterele. Înţeleg însă că au început să se adâncească diferenţele de opinie, de interese, de necunoaştere, dar şi neputinţa de a face faţă greutăţilor zilnice, muncii pământului, vârstei înaintate. Altădată, nimeni nu se grăbea să existe cu atâta înverşunare a neputinţei, cu atâta apăsare sufletească… Astăzi, mulţi oameni de la ţară sunt victima contextului care pune modernitatea şi capitalismul în conflict cu nepăsarea autorităţilor. Astăzi, mulţi oameni de la ţară şi-au vândut pământul străinilor: greci, arabi, italieni, evrei… În timp ce fostele livezi de pomi fructiferi sau podgoriile, care aparţineau, cândva, statului, sunt invadate de ciulini. Ciulini şi bombe cu explozie întârziată…

Undeva, pe harta ţării, la cumpăna dintre Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română, am întâlnit oameni care nu-şi mai permit răgazul să respire. Să-şi ia o distanţă între ceea ce fac şi ceea ce şi-ar dori cu adevărat; între ceea ce simt şi ceea ce duc în spatele încovoiat de muncă şi aşteptare zadarnică. Acolo, viaţa pare a fi o boccea zvârlită, la întâmplare, pe marginea drumului. Numai trăitorii locului nu ştiu acest lucru. Sau nu vor să-l exprime. Dacă-i întrebi: “Cum merge pe la voi?”, îţi răspund, în doi peri, văzându-şi mai departe de ale lor: “Merge, merge… cu noi cu tot. Ne ducem la vale…”. Trebuie să-i priveşti cu duioşie şi să accepţi că spun adevărul. Adevărul lor, îmblânzit de speranţă. Fiindcă şi acolo, la cumpăna dintre Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română, mai există nădejde. Una tipică locului şi timpurilor noastre. Care abundă în nemulţumiri nerostite, dar intuite. Cineva îmi spunea, conspirativ, că, undeva, la marginea localităţii, se construieşte, de câţiva ani, un depozit subteran pentru deşeuri radioactive. Deşeuri de… import. “E greu de verificat, dar la ce folos? Oricum, zarurile au fost aruncate!” – se aude prin comună. Oricum, boala sistemului se întinde ca o plagă; oricum se ştie că în multe localităţi din ţară – pe şest – sau cu acordul autorităţii responsabile, pe mari suprafeţe de teren arabil se “cultivă” moartea; una care nu dă socoteală nimănui. Se dă prioritate “bombelor cu explozie întârziată”, gunoaielor toxice aduse de oriunde, mai ales de când “suntem europeni”…

Dar viaţa la ţară merge înainte… şchiopătând. Nimeni nu vede, nimeni nu aude. Poate pentru că, deocamdată, nu face zgomot… (Veronica Marinescu –curierulnational.ro)

TOTB/ Roxana Bucata: Țăranul și corporația: Cum se transformă satul românesc, amenințat de landgrabbing

De la drumul național spre Turda, faci la dreapta înainte să închei cei 20 de kilometri de la ieșirea din Cluj și pornești la vale, pe un drum asfaltat, printre case îngrijite, cu lanuri aurii la orizont. Zgomotul camioanelor și mirosul de benzină se atenuează pe măsură ce te apropii de centrul satului Tureni. Aici, liniștea e deranjată doar de un radio care se aude de la bar și de uruitul unei mașini de curățat știuleți, pornit la câteva case mai încolo.

E vremea recoltei, așa că foarte rar zărești un om la lucru în grădină, iar pe drum, în afară de câte o mașină în trecere, te întâlnești doar cu câțiva țigani care au venit dintr-un sat vecin, cu căruța, să strângă gunoaie. Toropiți de soare, molipsiți de încremeneala satului, tinerii n-au spor la strâns ambalaje și se opresc bucuroși să-ți dea referințe despre localnici.

“Cel mai mult pământ are domnu’ de aici, de peste drum”, spune una dintre fete, care pare să fie mai informată decât cei de la Registratura primăriei și nici nu termină propoziția că-l și strigă pe sătean: “Domnu’ Ludușan, veniți până la poartă!”. Iosif Ludușan iese din hambar și deschide poarta. Are 70 de ani, s-a născut în Tureni și a făcut agricultură toată viața, la fel ca părinții lui. “De când am primit terenul înapoi de la CAP, o bucată de pământ nu am lăsat nelucrată. În fiecare an am lucrat tot pământul. Pe raza comunei nici nu mai e nimeni care să-l lucreze așa. Acum, mulți au abandonat, l-au dat la asociație, la Transavia”, spune agricultorul care își lucrează cele 20 de hectare cu puțin ajutor de la băiatul lui. Avantajul lui este că are utilaje și, chiar dacă au fost secetă și recoltă slabă, pierderea nu a fost așa mare pentru că nu a plătit pentru servicii. “Un hectar de cultură costă cam 2.500 de lei, dacă o lucrare nu o execuți bine, ai pierdut recolta. S-au scumpit și carburanții, așa că foarte mulți oameni au dat pământul în arendă. Eu nu am dat deloc, nici nu am de gând. Îl muncesc cât pot”, spune Iosif Ludușan, care ar fi mai bucuros să vadă oamenii asociindu-se în comună și lucrând pentru ei.

Compania Transavia, producător de carne de pui din județul Alba, și-a făcut apariția în comuna Tureni anul trecut, și până acum a luat în arendă 1.060 de hectare de la țărani, dintr-un total de 7.000 de hectare de teren agricol al comunei. Comasarea terenurilor continuă. “Când a venit Transavia, am citit contractul, am pus afișe prin sat și am făcut adunare generală. Le-am zis oamenilor : dacă și-l dau, nu și-l dau, e treaba lor”, spune doamna primar Elena Daniela Mănăilă. “Le-am citit la oameni tot contractul, articol cu articol. Erau două articole care mie nu mi-au plăcut, le-am explicat la oameni să fie în cunoștință de cauză, ce decid e problema lor”, spune acesta. Una dintre clauzele care au ridicat probleme a fost cea care stipulează că terenul este dat în arendă pe o perioadă de zece ani. În ciuda prevederii, mulți oameni din comună și-au dat pământurile pentru 100 de euro pentru un hectar pe an sau 800 de kilograme de porumb pentru un hectar pe an pentru terenuri arabile, și jumătate din această valoare pentru terenuri nearabile. În plus, se adaugă o sumă de bani egală cu nivelul impozitului agricol anual corespunzător.

“Că e un lucru bun, rău, asta decide fiecare. Și părerea mea e împărțită. Pe de o parte, e un lucru foarte bun pentru că se lucrează terenul. Dar, pe de altă parte, ca și proprietar, dacă vrei să-ți faci ceva pe terenul tău – poate peste cinci ani îi crește valoarea –  nu poți pentru că l-ai dat în arendă”, spune doamna primar.

“Am și intrat un pic într-un conflict cu compania, pentru că nu e stabilită foarte bine proprietarea.  În unele cazuri, terenul era în litigiu sau se suprapuneau două titluri de proprietate sau nu se închidea tarlaua. Societatea, să zicem, a luat în arendă pe hârtie 20 de hectare, dar, în realitate, erau doar 18 și se suprapuneau cu terenuri ale unor cetățeni care nu dădeau în arendă. A doua, nemafiind drumurile de exploatație agricolă, încercau să-și transporte produsele pe drumurile noastre comunale. Sper să înțeleagă, să-și facă drumuri de exploatație agricolă”, mai spune doamna primar, care susține că trebuie făcută o lege a comasării. Compania și oamenii au o înțelegere scrisă acum, dar nu e de ajuns, trebuie legiferată această situație, spune aceasta.

Landgrabbing-ul, o amenințare mondială

Acapararea de teren de către companii e deja un fenomen național și este combătut de Asociația Ecoruralis, care promovează, în schimb, micii fermieri și hrana sănătoasă.“După cum am observat noi, companiile intră unde este disponibilitate de teren al cuiva, al satului, al oricui și unde există și un context social care să le permită să acceseze mai ușor terenul. În Tureni, populația este îmbătrânită, fiecare om are un teren pe hotar, pe lângă grădină și se poate acționa. Poți să te apropii de om, să vii cu cifre, speculații pentru a prelua terenul respectiv”, spune Attila Szocs, administrator la Ecoruralis, asociație care studiază fenomenul de landgrabbing, adicăacapararea de către corporații, eventual străine, a terenurilor agricole, comasarea lor pe suprafețe foarte întinse, practicarea unei agriculturi intensive, scoaterea recoltei din comunitate, transformând satele în zone monoindustriale axate pe agricultură modernă în care omul nu-și mai are locul.

Transavia a luat în arendă suprafețe mari de teren în comuna Tureni la un preț mic, dar pe o durată mare de timp, ceea ce e avantajos pentru companie. “Dacă a devenit stăpân pe majoritatea terenurilor, ce mai contează restul?”, spune Attila, care consideră că oamenii nu sunt destul de bine informați dacă iau astfel de decizii. “Ei dau pământul, dar o să aibă în vecinătatea lor o firmă care face agricultură în mod total diferit. Intră cu pesticide, intră pe terenuri mari, intră și pe terenuri care nu sunt cumpărate sau arendate. Din punct de vedere economic, zona respectivă va fi axată pe acea monoindustrie. Din punct de vedere al mediului, vor fi poluate apele, pentru că societățile folosesc erbicide, pesticide, îngrășăminte chimice. Și țăranul folosește erbicide, dar numai când are nevoie și dacă are bani. Nu o să folosească tot timpul, el încearcă să ocolească metoda asta, merge pe prevenție, mai iese cu sapa, nu stă cu burta la soare și așteaptă să crească buruienile ca să folosească erbicidul. Companiile vor folosi chimicale la cu totul altă scară”, spune Attila care se întreabă: “Omul, dacă ar fi conștient că dă în arendă pământul la un mare industriaș și îl primește înapoi peste 10 ani, total distrus și steril, l-ar mai da?”.

Economic, avem de-a face cu un blocaj, spune Attila. Transavia nu va vinde produsele în sat, nu va ajuta satul cu nimic, dimpotrivă, limitează posibilitățile din comunitate. “Dacă va continua acapararea masivă de terenuri, Tureniul va fi un sat mort. Autoritățile trebuie să se decidă pe ce cale o iau, pe calea sustenabilă sau pe calea dezvoltării bazate pe industrie și beneficii rapide. Se pot accesa fonduri europene, guvernamentale, te poți dezvolta altfel. Îți trebuie o viziune, ceva diferit față de ce oferă acum Primăria Tureni. Dar în contextul prezent, fiecare se bucură de orice firimitură”.

Tureniul este una dintre multele comunități care au intrat în acest joc allandgrabbing-ului . “Județul Timiș este o altă zonă acaparată masiv, unde companii cu capital străin se bat cap în cap. Dar și în zona de câmpie – Călărași, Brăila, Constanța, Fetești – sunt cazuri. Știm un caz în care un industriaș german vrea să intre într-o zonă pe lângă Fetești, să cumpere 35.000 de hectare de teren. Dacă asta e viziunea autorităților – investiții străine, capital străin – în România vom vedea insule străine, unde industriași străini cultivă pentru export și noi să fim doar interfața lor de business, ca o masă de poker.”

Acapararea de teren este un fenomen mondial, iar cele mai grave cazuri sunt în Africa. Dacă legislația din România e proastă, în Africa e dezastruoasă. Acolo, șeful de trib este responsabil pentru toate terenurile comunității, iar dacă el ia decizia să primească bani de la industriași, toți membrii tribului rămân fără titlu de proprietare. Asta se întâmplă în toată Africa, spune Attila, iar oamenii se mută la periferia marilor orașe, unde trăiesc în sărăcie și în boală. Toate țările bogate se concentrează pe cumpărarea de terenuri în Africa. “E un fel de neocolonianism. Dacă de-a lungul istoriei am obținut terenurile prin forță, acum obținem cu bani și acte”, spune Attila.

Soluția propusă de Ecoruralis constă în asocierea țăranilor pe plan local. “Am fost în județul Buzău și am văzut o alternativă foarte faină. La nivel comunal, oamenii își uneau pământurile și le lucrau ei prin sistemul pe care îl gândeau ei a fi viabil pentru agricultură. Astfel, nu mai depinzi de un industriaș, ci de puterea de muncă a fiecăruia, de investițiile fiecăruia. Unul e mai tânăr, unul e mai bătrân, unul e mai bogat, altul mai sărac, dar își pun totul laolaltă și lucrează împreună”.

Insula ecologică

Sandor Korosfoy s-a mutat în urmă cu mai mult de doi ani în satul Comșești, comuna Tureni. În continuare lucrează în Cluj, la o firmă de certificare de sisteme de managent, dar locuiește la țară, unde a pus bazele unei gospodării bio. Împreună cu un vecin, acesta a cultivat cereale și cartofi, dar nu au avut recoltă, pentru că pământul e foarte aproape de cele ale vecinilor care dau cu insecticide, iar toate insectele vin la ferma ecologică. “Am avut invazie. Noi punem plante și stropim cu ceaiuri să nu le lăsăm să vină, dar au venit și n-am mai avut ce să facem. Neavând nicio intenție să dăm cu chimicale, recolta s-a distrus, foarte puțin a rămas”, spune Sandor despre cultura de 4 hectare. Acum au rămas doar cu grădinile, de unde au îndepărtat gândacii manual sau stropind legumele cu ceaiuri, macerat de urzică sau punând crizanteme în jurul lor, flori neîndrăgite de gândaci.

“Noi experimentăm metoda cu teren acoperit, fără săpat, fără arat. Pregătim pământul, punem semințele, acoperim cu paie și doar unde au ieșit plantele care ne interesează le lăsăm libere. Necesitatea de a uda este redusă, pentru că paiele păstrează umiditatea. Nu cresc buruieni, iar dacă totuși apar anumite specii, sunt ușor de smuls. Pământul va rămâne cu aceste paie, care se transformă în compost, și va fi un pământ destul de afânat, nu se va mai săpa.  Acum experimentăm, am avut o recoltă foarte bună cu metoda asta”, spune Sandor care are și dovada: un “dovlecel” de vreun metru cules din grădina sa. Și vecinii au văzut că e o metodă bună și se gândesc să o preia. Dacă în grădinile țăranilor care fac agricultură covențională, recolta a fost strânsă deja, grădina bio a lui Sandor e încă verde, la mijlocul lui septembrie.

Pe lângă grădină, Sandor are și o fermă de capre în asociere cu alte trei familii. De asemenea, ferma e bio, caprele pășunând pe o suprafață de aproximativ 100 de hectare, unde nu s-a folosit îngrășământ chimic în ultimii 10 ani. “Suntem la nivel de subzistență, pentru că ce se produce e pentru consum propriu; o parte se vinde, dar veniturile nu acoperă întregul trai. Obiectivul este să ne strângem 4-5 familii, să facem o fermă modernă, ca un centru de resurse în care să fim capabili să furnizăm tot ce este nevoie pentru o familie de la oraș care vrea produse agricole bio – lactate, ouă, pâine, roșii, castraveți, dovlecei – și să asigurăm familiilor noastre absolut tot, să nu mai fie nevoie să cumpărăm altceva”, spune Sandor.

Pentru a construi acest centru de resurse, fermierul este în căutarea unui teren în sat, mai izolat de terenurile contaminate cu pesticide, unde să cultive cereale și să crească animale. Planul este să facă înțelegeri cu alte ferme de unde să ia animale – vaci bălțate românești, cai huțuli, bivolițe, rațe etc. – și să le dea înapoi peste un an, doi. Între timp, face un centru de resurse pentru familiile tinere de la oraș care vor să se stabilească la țară, cărora Sandor le va putea oferi o mică fermă de start-up: trei porci, o vacă, găini, semințe și ce le mai trebuie.

Sandor este și el martor la acapararea terenurilor de către Transavia în comună, dar vede un avantaj în asta pentru tinerii care vor să se stabilească la țară și să înceapă o fermă, ca el. Compania dictează un preț mic al pământului, astfel că și tinerii își pot permite să ia în arendă pământ. De asemenea, pentru țărani poate fi un lucru bun. Poate unii dintre ei care lucrează cu mijloace medievale nu aveau o recoltă de 800 de kilograme la hectar, cât primesc de la companie.

“Majoritatea care își dau pământurile sunt în vârstă, oricum nu mai pot să lucreze, sau sunt mutați la oraș și pământul respectiv nu le mai aduce venituri ori, pur și simplu, sunt obosiți după zeci de ani de muncă al căror rezultat oricum nu prea se vede. Normal că, dacă ar fi să judecăm logic, să primești 100 de euro pentru hectar pe an e destul de puțin, având în vedere că, dacă mergi în piață și îți faci cumpărăturile, 200 de lei lași acolo dacă îți iei ce ai nevoie pe două săptămâni, iar dacă e să-ți cumperi tot, de la legume la cereale, ești în pierdere”, spune Sandor.

Dar principiul nu e sănătos. Pe terenurile respective se va face agricultură intensivă. Acum sunt anii pregătitori ai terenului. Urmează ca pământul să fie tratat cu îngrășământ chimic și pregătit pentru un nivel mai mare de eficiență, probabil într-un an sau doi vor ajunge acolo. Un nivel mai mare de eficiență înseamnă un nivel mai mare de contaminare, spune Sandor care adaugă că există inclusiv riscul ca societatea să cultive organisme modificate genetic. Dacă vor începe să cultive astfel de plante tot ce e în jur, în cursul anilor, se contaminează.

Și Sandor promovează asocierea și lucrarea unei ferme de minim 10 hectare – pentru că acolo începe rentabilitatea. Dar, cu rotație de culturi bio, pentru a nu sărăci solul, și cu monitorizarea semințelor ca în cazul în care se contaminează cu OMG-uri să luăm altele. Deși sună ciudat pentru țăranii care au suferit din cauza colectivizării, refacerea  asocierilor este soluția pentru zonele rurale. Într-un sat de 300 de familii ar putea exista 4-5 ferme la care să se asocieze mai multe familii, iar agricultura ar deveni rentabilă. Din producția lor ar asigura și necesarul celorlalți din sat – se produce local, se consumă local. Dezvoltarea satelor și apropierea de oraș au făcut ca în sat casele să aibă toate facilitățile celor de la oraș, iar la magazine să găsești tot ce cumperi și de la supermarketul din oraș, astfel că și nevoile sătenilor s-au schimbat. Fermele vor fi nevoite să asigure produse semi-preparate, așa cum se cere, și numai prin asociere ar fi posibil ca fermierii să-și facă și o microfabrică unde să producă astfel de alimente. Iar dinamica satului este încurajatoare. Deși mulți tineri din sat nu sunt interesați de agricultură și pleacă spre orașe, multe familii tinere de la oraș se mută la țară, pentru că e mai ieftin, iar distanțele sunt tot mai scurte. Dacă acum 20 de ani era greu de ajuns de la Cluj la Tureni, acum este foarte ușor, iar peste 20 de ani probabil va fi și mai facil.

Dar, dacă fenonemul de acaparare continuă, nu vor mai putea fi făcute ferme locale, iar toții banii vor merge la Transavia. Modelul de dezvoltare propus de Sandor va funcționa doar dacă va exista destul teren pentru localnici. În plus, se va ajunge la situații paradoxale ca țăranul care creștea găini în curtea lui să-și cumpere de la magazinul din sat ouă de la compania care i-a luat terenul în arendă, pe bani mai mulți decât dacă ar avea ouă din producția proprie.

Noi nu mai vrem pământ

Transavia a luat de pe umerii multor săteni din Tureni o mare povară – pământul pe care nu mai pot sau nu-l mai pot lucra. Cei mai mulți dintre cei care au semnat contracte cu compania din Alba Iulia sunt bătrâni, nu au utilaje și nici ajutoare.

La ora prânzului, la celălat birt din sat, aproape de lanurile de porumb, stau doi consăteni la un pahar de tărie. “Dacă stai să socotești aratul, discuitul, semănatul, sămânța și restul, nu se merită, nu ne scoatem banii”, spune unul dintre ei care și-a dat în arendă 1 hectar și 70 de arii la Transavia. Și-a păstrat 25 de arii, atât cât poate lucra. Pe terenul rămas cultivă legume pentru consum și evită pe cât posibil erbicidul.  Tată a șapte copii, bărbatul de 61 de ani nu mai are niciun venit, pentru că de doi ani este șomer. “Nu-i avantajos, am auzit că-i promis 800 de kilograme la hectar, din care se mai trage TVA, se ajunge la 650 de kilograme. În orice caz, pe țărani îi abțiguie cum scrie cartea. Astea-s legile țării”, spune săteanul.

Cum clienții sunt la recoltat sau se ascund prin case de căldură, doamna care vinde la magazinul din centru are timp să povestească despre mersul satului pe vremuri și cum s-a schimbat până acum. “Înainte toată lumea avea terenul lui, lucra… Acum lumea dă pământul pentru că nu are posibilitate să-l lucre. Erbicidul e scump, dacă n-ai sămânță trebuie să cumperi, un săculeț costă o sută și ceva. Îngrășământ, 130 de lei sacul. Ce-i un sac?”, spune Iuliana Nagy, care și-a dat cea mai mare parte din pământ fetei, care a rămas în sat și se ocupă, împreună cu soțul, de agricultură.

Mașina de desfăcut știuleți a tăcut, semn că e ora mesei. Doamna Coroiu a pregătit prânzul pentru muncitorii chemați la treabă. După masă, Ioan Coroiu povestește cum se descurcă la 90 de ani cu treburile agricole. “Am 10 hectare de teren aici în Tureni, până anul trecut le-am lucrat, anul ăsta am dat 6 hectare la asociație, la Transavia”, spune el. Observ cum toată lumea spune “asociație” când vorbește de Transavia, semn că anii colectivizării nu sunt așa îndepărtați pentru cei bătrâni. “De vrem, de nu vrem suntem mulțumiți. Era bine când era al nostru, îl lucram noi, da’ acum nici nu putem, suntem bătrâni”, spune Ioan Coroiu.

“Oamenii au îmbătrânit, tinerii s-au dus la oraș, s-au făcut domni. Nu mai sunt agricultori, tineretul se duce, lasă pământul, lasă agricultura. Așa o venit vremurile astea. Aici la noi să spun că poate vin de la oraș acum. Vin aici și își fac case, cumpără grădini, poate că s-ar schimba într-altă privință treburile agriculturii. Dar agricultura încet mere de tăt”, spune bătrânul care s-a născut în Tureni, a muncit 30 de ani în fabrica de ciment, a fost doi ani în război. Lăcrimează. “Au trecut, acum sunt 90 de ani. Soția are 84 de ani. Suntem aproape de cimitir, dar mai merem. Nu ne lăsăm (râde).”

Familia Chiorean a dat 3 hectare și 70 de arii la Transavia și primește în schimb 800 de kilogame de cereale pe hectar pe an și echivalentul în bani a valorii impozitului pe teren. “Eu am 73 de ani, nevasta 67, băiatul stă în Turda, fata în Cluj, avem nepoți care au terminat facultăți. Cine să-l lucreze?”, se întreabă Ion Chiorean. Din tot terenul au păstrat un hectar pe care încă mai cultivă porumb, grâu furajer și cartofi, dar întreținerea și recoltarea sunt foarte scumpe pentru că nu au utilaje. “Am semnat contract pe 10 ani. Am auzit prin sat că după 10 ani nici nu ni-l mai dă înapoi, dar ne pare bine că l-au luat. Oricum nu-l mai putem scoate de la ei, ca să-l scoți trebuie să plătești cauțiune de 3.000 de lei la hectar”, spune bătrânul.

Doamna Maria Chiorean aproape plânge de bucurie că au scăpat de teren. “La 73 de ani să mai lucri în agricultură ca să te întreții… Copiii pleacă din sat, că nu e plătită munca asta de jos”, spune ea. Unii, însă, nu renunță la pământ nici în ruptul capului. “Am o mătușă, are 88 de ani, a săpat singură, și-a strâns vreo doi cartofi. Și acu’ dacă o cauți, ea e la cules”.

Până în acest moment, compania Transavia nu a furnizat un punct de vedere cu privire la strategia sa.