Dacă am fi conştienţi de cât de ignoranţi suntem, am judeca mai atent şi mai responsabil. Recentul eşec penibil al privatizării Oltchim vorbeşte despre faptul că după aproape 23 de ani de la schimbarea de regim şi trecerea la economia de piaţă încă mai suntem vulnerabili la fals. Tot mai rămânem corijenţi la disciplinele economie de piaţă şi democraţie. Prăbuşirea regimului ceauşist a fost determinată de eşecul modelului economic socialist în care performanţa economică şi tehnologică nu conta în faţa deciziilor ideologice arbitrare. În toate ţările foste socialiste, fără excepţie, tranziţia a impus stoparea multor activităţi industriale în care costurile de producţie erau mai mari decât valoarea de piaţă a produselor create. În plus, după destrămarea sistemului sovietic, ţările socialiste satelit nu mai beneficiau de materii prime (petrol, minereu de fier, cocs etc.) la preţuri mai scăzute decât cele ale pieţei.
Prin urmare, singura cale era aceea de a elabora o strategie de tranziţie nu doar pentru adoptarea regulilor de piaţă, ci şi pentru fiecare sector economic în parte. O asemenea strategie a fost efectiv construită şi pe ea s-a bazat primul program de guvernare adoptat de Parlament practic în unanimitate în 29 iunie 1990. N-a fost să fie aşa. Am trăit o poveste politică a demagogiei, falselor convingeri şi, mai ales, a jefuirii averii publice. Responsabilitatea publică a fost în realitate abandonată şi înlocuită cu un sistem al intereselor speciale de grup.
O recentă evaluare arată că 2-3 miliarde de euro anual pleacă din banii colectaţi din taxe şi impozite de la români în buzunare private prin preţuri şi devize umflate la tot: drumuri, autostrăzi, medicamente, tehnică militară, apă şi canalizare şi soft-uri. Ba mai rău, multe dintre aceste obiective sunt şi prost realizate sau chiar greşit gândite, adică inutilizabile.
În fapt, statul a ajuns să funcţioneze numai prin tot felul de compromisuri ale politicienilor cu interese de grup. E statul unora împotriva statului tuturor. Paradigma conducerii României s-a schimbat într-adevăr dar nu potrivit marilor speranţe cu care s-a născut democraţia în Decembrie 1989. Ne întoarcem la punctul zero. N-ai cum să fi un adevărat lider al unei naţiuni dacă nu eşti un înflăcărat apărător al intereselor naţionale.
O dată cu instalarea sistemului de interese în gestionarea ţării, România intră într-un fel de capitalism antisocial şi, în consecinţă, necapitalist de ineficient. Vă dau totuşi o veste bună. Cei care comit marile fraude şi hoţii pe seama statului sunt de fapt cam aceiaşi. De aceea s-ar putea rezolva o mare parte a problemelor nu atât de greu. Adică dacă ar exista voinţă, nu e atât de complicat să ţintim pe cei vinovaţi cu mijloace legale, serioase şi credibile.
Evident că numai reforma sistemului ne poate mântui. Pentru că introducerea unui punct de referinţă în mintea noastră care nu încetează să scruteze viitorul poate face minuni. Dar, aşa cum ne arată logica implacabilă a evenimentelor trăite, cu cât aşteptăm mai mult cu atât este probabil să aşteptăm şi mai mult.
sursa: jurnalul.ro
Cred ca problema consta in faptul ca tot “asteptam”. E frumos sa ai sperante si sa crezi ca viitorul va fi mai bun. Dar daca nu contribui cu ceva, nu poti spera ca vei si ajunge acolo. Asta e boala romanilor, pasivitatea.
GRESIT! Asta e boala cu care am fost infectati (invatati): sa asteptam, sa speram, sa avem capul plecat! Iar un rol major il au sistemul de educatie (de acasa si din scoala), biserica (care de multe ori a venit ca o piedica in calea gandirii si dezvoltarii) si (ca o rezultatnata a primelor doua) o clasa politica (pre)dispusa la mita si compromisuri la probleme majore de interes national. Asa am ajuns inca o data sclavi si datori in propria casa: cu o gandire mica pe termen scurt datorata unor mici grupuri de interese locale manipulate si stimulate inteligent de marile cancelarii europene (“investitori strategici”).