“Viața a devenit o marfă”. Nicolae Dărămuș și lupta împotriva marii terori anti-ecologiste

Flora și fauna nu sunt doar resurse, ele sunt valori de sine stătătoare, nu pot fi cuantificate în discursul economic și al tehno-științei dominante din zilele noastre. Eate una dintre concluziile cărții Inocenții marii terori, care constituie o aariție editorială deosebită la sfârșitul aului trecut, și totuși neobservată de ochelarii miopi și mult prea urbani ai criticii literare și publicistice a establishment-ului cultural.

Volumul aparține eseistului ecologist Nicolae R. Dărămuș și a fost editat de Alexandria Publishing House din Suceava, motiv în plus de a nu fi văzut în prea multe librării. Cartea adună peste 80 de articole, cvasi-majoritatea publicate în Jurnalul Național în perioada crizei economice, dar și câteva apărute în excelentul săptămânal Kamikaze. Unele povești sunt mai activiste și cer implicarea cititorului să reacționeze la nedreptățile eco semnalate. Altele sunt mai descriptive, literare, narațiuni simple, emoționante și pline de candoare.

Pentru a masca latura prea explicit-pedagogică a învățăturilor, Dărămuș apelează uneori la ceea ce numește ca fiind „ecofabulă”. Literatul Orlando Balaș observă pe bună dreptate o limbă literară de calitate, iar dacă nu superbă, cum remarcă prefațatorul, cel puțin talentată. Totuși, nu stilistica și meșteșugul scriitoricesc îl fac pe autor relevant, cât puternica sa empatie în relaționarea cu natura, animalele și sălbăticia prin care se transpune în pielea unui Celălalt post-speciist și post-antropologic.

Eseurile îmbină tonul afectiv cu cel justițiar, mai ales când arată drama urșilor al căror habitat a fost distrus din ce în ce mai mult de tăierea abuzivă a pădurilor ca urmare a retrocedărilor dubioase, ursul dispărând nu doar ca urmare a vânătorii și braconajului. Principiul proprietății private, considerată sfântă și inviolabilă în spațiul postdecembrist, este contestată de autor în cazul patrimoniului natural, violat pentru rentabilitate. În Doi sălbatici și o lecție, oferă ca exemplu o căpetenie amerindiană care îl convinge pe „civilizatul” președinte SUA, Franklin Pierce, care dorea să cumpere un teritoriu al tribului, că „posesia pădurilor și a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, unul împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura”. Dacă natura, planeta în întregime, este mama noastră, a tuturor, ce fiu își prostituează mama pentru vânzare? „Sălbaticul din prerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm și prea destul spre a nu dori măriri și posesii pământene” (p. 59), remarcă pur și simplu Nicolae Dărămuș.

Totuși, autorul nu duce concluzia mai departe, în sens sistemic, pentru a pune problema în ce termeni se pot tranzacționa economic anumite bunuri publice sau private și de ce acest principiu al non-înstrăinării unor bunuri trebuie limitat la păduri, ape și munți, așa cum reiese din articolele sale ecologiste. Doar pe ici pe acolo, autorul iese din nișa sa și face trimiteri la privatizările frauduloase a unor resurse ca petrolul și cuprul și a unor întreprinderi și instituții bancare unde indică naționalizarea ca posibil răspuns, acele bunuri fiind astfel recuperate, ceea ce în cazul unor bunuri ale naturii, ca o pădure tăiată, prejudiciul nu mai poate fi redobândit (p. 60).

Articolele abundă în judecăți morale la adresa unei civilizații corupte și mercantile, în care natura e evacuată din orizontul strâmt și utilitar al burghezului, un progres economic ce uită să ia în calcul costurile sociale și de mediu, asemenea albiei râului Sebeșului care a secat în urma construcției unei hidrocentrale în perioada comunistă: „zbuciumul trupului său, transformat în kilowați” (p. 24). În altă parte, observă pe Transalpina cum sute, poate mii de turiști „pantofari”, așa cum o îi denumeam și eu cu prietenii de cățărat pe amatorii de mici și bere în „natură”, stau să admire priveliștea în zgomot și turmă, lângă mașină. Dacă „ego-tehnolatrii” și „asfaltofilii” ar fi părăsit drumul de asfalt și ar fi  mers doar câteva sute de metri ar fi pășit pe pajiște, ar fi văzut muntele și ar fi avut timp de meditat, observă ecologistul ce anunță o confruntare între omul sistemului, unidimensional, rapace și ignorant și cel botezat de „corul sistemului” eco-terorist (omul urs), care se luptă pentru ca bunurile comune, oazele de diversitate, să nu fie periclitate (pp. 80-81).

Retrocedările de proprietăți advocate de Vasile Lupu, Gheorghe Flutur și de alți politicieni de dreapta pe baza principiului restitutio in integrum sunt taxate just de ecologist ca trădare a interesului național, de care au beneficiat nu cetățenii țării, așa cum anunța propaganda mediatică, ci grupurile de lobby și interesele de afaceri, care au prădat România postdecembristă:

„Dintr-o extremă a etatizării și exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă a proprietății sfinte și a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative și notariale, generatoare de nedreptate și moarte” (p. 122).

Noua propagandă capitalistă a construit în mintea românilor că proprietatea gestionată privat este bună, pe când proprietatea publică este invariabil prost gestionată. Numeroasele zone de protecție inaugurate înainte de 1989 prin grija unor silvicultori asemenea lui Paul Decei, cu volumele sale Pescuit pe ape de munte și Lacuri de munte, drumeție și pescuit (filiație important de recuperat pentru o istorie ecologistă a României)! au fost distruse: „Fiind de «sorginte comunistă», protecția vieții trebuia și ea abolită. Doar e capitalism” (p. 147). Privatizarea fondurilor de vânătoare a condus la extincția unor specii în locațiile privatizate. În general, privatizarea a însemnat „desființarea statului român” (p. 153). Lista abuzurilor e lungă, dar ea nu e prezentată abstract, asemenea antropologilor universitari care își petrec infinit mai mult timp în bibliotecă și sală de curs decât pe teren. E radiografia întâlnirilor față în față ale fostului doctor devenit în urma atâtor suferințe mizantrop: de la tăierea pădurilor, vânarea excesivă, interzicerea accesului liber la luciul de apă din ce în ce mai poluat, de la foști pacienți oligofreni care îi povesteau cum au început să mănânce untură din 15 câini, pensiuni la care se găsește labă de urs în meniu și multe altele. Soluția care se mijește, afirmă în subtext ardeleanul Dărămuș, pentru a stopa ceea ce el numește foarte plastic „incestul național”, violarea și jefuirea p(m)atriei, ar fi revolta împotriva plutocrației, asemenea înaintașilor Horea și Avram Iancu.

Datorită unor instigări legitime de acest fel, scriitura lui mi s-a părut mai socială și mai radicală decât discursul pe care l-am întâlnit în campania Salvați Roșia Montană și în alte campanii eco mai recente, cu o „revoluție” stradală atât de aseptică încât nu contamina alte straturi sociale decât cel al tinerilor din clasa de mijloc care, în loc să emigreze (unde să mai meargă în timpul crizei?), încep pe bună dreptate să se auto-exprime și ei în spațiul public. Spre deosebire de alți comentatori autohtoni, Nicolae Dărămuș dezbate într-un cadru mai larg, deși tonalitatea dominantă rămâne cea a unei scriituri moraliste, care rezultă poate și din cauza publicurilor de ziar și de revistă cărora fostul doctor i se adresează.

Totuși, eticismul lui Dărămuș nu se limitează la corupția specifică spațiului românesc, comentată de mulți activiști și publiciști complet anistoric și nesistemic, căci dacă la noi corupția este atât de generalizată și poate fi comparată cu cea din alte arealuri trebuie să încercăm să definim sistemul, nu corupția. Problema nu este doar a corupției clasei politice, ci a întregii paradigme capitaliste de dezvoltare, bazate pe exploatare a resurselor, profit și externalizare a pierderilor: „Războaiele prezentului exportă «democrație» numai acolo unde pământul plutește pe mări de petrol, ori unde el e încă acoperit de păduri de vârsta creștinătății, numai bune de tăiat, cu un cuvânt, acolo unde există «resurse»” (p. 192).

Prin generalizarea economiei de piață la nivel mondial „viața a devenit o marfă”, în care biodiversitatea post-speciistă nu face parte din angrenajul de drepturi și libertăți. Animalele, prin echilibrul de care dau dovadă, au devenit paradoxal mai civilizate decât antreprenorii capitalismului sălbatic din România, în care barbarismul lacom al acumulării aduce un aparent confort temporar, dar și distruge diversitatea habitatelor.

Care ar fi totuși soluțiile? Este întrebarea care apărea constant în lectura eseurilor. Dar Nicolae Dărămuș nu are calități de ideolog pentru a trasa sisteme alternative amănunțit, el doar descrie cu amărăciune teroarea umană asupra mediului… înconjurător, mi-a venit să scriu. Mediu înconjurător așa cum spune limba de lemn a sintagmei? Ar fi mediu înconjurătordacă umanitatea ca specie ar fi în centrul lumii ca să o stăpânim, dar nu e așa, trebuie să trecem dincolo de centrarea propriei persoane sau specii, ne transmite constant Dărămuș.

Chiar dacă nu propune modalități sistemice de democratizare a accesului la resurse și de restricționare a dorințelor lacome ale câtorva potentați politico-economici, singura soluție întrezărită, dar de o anvergură deosebită, este „patriotismul planetar”, în care marile resurse ale omenirii, apa, pădurile, munții etc. sunt gestionate colectiv (p. 263). Proprietatea privată s-ar aplica doar pământului arabil, iar nefăcând trimiteri la industrie sau servicii reiese că aceste sfere economice s-ar baza în continuare pe principiul proprietății private, dar combinate cu un monopol al omenirii (organizate cum?) asupra resurselor vitale. Doar din când în când apare deznădăjduit răbufnirea în care eseistul arată cum s-ar putea ajunge la dezideratul său. Semnele revoltei sunt vizibile: la periferiile Londrei, în mișcările de stradă ale Parisului, acum în orașele mari ale României, „ale unei viitoare răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaților fără de măsură ai lumi” (p. 224), scrie ecologistul Dărămuș, oarecum paradoxal, în Jurnalul Național al mogulului Dan Voiculescu.

Societatea actuală nu este una a cunoașterii, ci a capitalului. Universitățile nu produc cetățeni și o emancipare individuală și de grup prin cetățenie, ci competitori mai mult sau mai puțini abili pe o piață din ce în ce mai nereglementată (p. 234). Cunoașterea produsă azi de mandarini, așa cum se întâmplă și în spațiul românesc prin intelectuali de dreapta ca „Pleșu, Patapievici și Liiceanu” este insensibilă la costurile sociale și de mediu ale dezvoltării economice (p. 275). Autorul crede că proprietatea trebuie redefinită pentru a avea o valoare „planetar-patrimonială”, smulgând astfel natura din circuitul economiei și cuantificării ei doar ca sursă de exploatare. Infracțiunea nu mai poate fi acoperită de birocrația statului, prin girul unei autorizații de construcție „sau printr-un act de proprietate”. „Căcănarul” care s-a îmbogățit prin acapararea individuală a unor resurse este adevăratul eco-terorist și nu cel care se luptă împotriva exploatărilor abuzive, aparentul luddit (p. 243). Capitalismul, mai ales cel de tip neoliberal, a „înlocuit inconturnabil valoarea prin preț”, ceea ce a condus la crizele economice și morale recente.

Nu este arătat cum idealul progresului material și sustenabilitatea se pot îmbina, cum nevoile pot fi restricționate ori canalizate în alt fel față de societățile de consum, astfel încât modernizarea și societatea ecologică par paradigme complet divergente. Cum s-ar putea susține alternativ tot angrenajul lumii moderne, cum ar trebui regândite aceste exploatări economice? Aici Dărămuș nu deschide o fantă pentru a căuta un posibil răspuns. Reiese doar că progresul care a condus la cuantificări din ce în ce mai precise a produs paradoxal și la o pierdere a intuiției echilibrului de dinaintea stăpânirii și puterii asupra naturii. Am putea infera că puterea conduce întotdeauna la sisteme complexe de comandă și control prin diverse metode de des-cifrare a nevoilor și dorințelor, dar dezlănțuie și un geamăn negativ, care e paranoia, lăcomia, retragerea în individualism pentru a scăpa de control, dar și pentru a controla printr-un ego puternic pe cei mai slabi.

În ciuda plasticității scriitoricești a lui Dărămuș dar și a conținutului etic elevat, există scăderi ale volumului. Scriitura e pe alocuri patetică, iar gravitatea discursului nu e acoperit de factologic, adică date, analize și contextualizare mai precisă, ceea ce pe alocuri vine în detrimentul cauzelor apărate. Desenele autorului cu scene din natură sunt cam naive. Apoi, micile răutăți cu iz conservator izvorâte din aderența pioasă la creștinism, la adresa feministelor „isterice” din stradă sau țintind homosexualii cu paradelor lor „agresive” ori revolta facilă împotriva cannabisului ca distracție imbecilizantă… toate acestea sunt judecăți facile de valoare care slăbesc din meritul cărții. Cea mai importantă lipsă este cea legată de o metodă politico-economică mai precisă decât răscoala ca modalitate de a ajunge, așa cum suntem anunțați în titlul postfeței, de la era egoului la era frăției.

Însă dincolo de neajunsuri, cartea de ecofabule nu se parcurge răsfoit, ci se citește intens. Iar intuiția ne conduce spre o umanitate care se auto-înțelege similar holismului, ca specie care nu stăpânește de fapt pe nimeni și care devine doar parte a unui întreg care nu e doar suma părților și a relaționărilor private, oricât de greu rămâne de definit acel întreg. Dar măcar să încercăm… Să-mi fie iertată fabula patetică de final, dar până când nu vom face acest efort de auto-înțelege, vom fi ca fiul plâns de Mama (Natură) din Simfonia Nr. 3 a lui Henryk Górecki, partea a treia Lento—Cantabile—Semplice. În această parte a simfoniei o mamă dintr-un cântec popular polonez își plânge copilul mort într-o revoltă polonă împotriva germanilor din Silezia, imediat după Primul Război Mondial. Fiu pe care nu îl găsește. De aceea, cere păsărilor să-l jelească și florilor să-l înconjoare și să înflorească pentru a-i face somnul mai ușor. Să sperăm că fiul adormit va auzi cumva, dacă nu melodia mamei măcar a păsărilor și a florilor, și poate că se va deștepta:

Autor: Adi Dohotaru

Sursa: Think Outside The Box

NOTĂ: Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.