Experiența noastră de refugiați economici și imigranți din ultimele decenii ne-ar fi putut face mai toleranți, dar situația e inversă. Ne identificăm cu vesticii, nu cu refugiații conflictelor din Orientul Mijlociu sau cu imigranții.
Reacția mea este punctuală la un comentariu recent citit pe internet aparținând universitarului Horia Avram, dar se poate extrapola și la alte intervenții mai de centru dreapta, mai ales că perspectiva opinentului este presupus nuanțată, spre deosebire de limbajul sentențios al unor comentatori publici extremiști. În sensul în care, da, avem și noi experiențe de migranți de care putem fi mândri, refugiații se pot integra, avem dubii și dileme, nu tranșăm problema, ceea ce oferă iluzia medierii și înțelegerii celuilalt.
Spre deosebire de alte persoane care reacționează polemic la adresa unor persoane pe care nu le cunosc, eu reacționez invers. De ce? Pentru că posibilitatea rezoluției ulterioare este mai la îndemână în cazul unor polemici amicale ale unor oameni care socializează în aceleași medii, se intersectează la evenimente publice ori beau bere împreună. I-aș încuraja și pe alții să reacționeze la fel, pentru că spațiile publice locale sunt mult prea afective și tactile și nu dau posibilitatea unui dialog rațional de idei:
„-dar daca e razboi acolo de unde sunt ei, imigrantii, de ce vin mai ales tinerii barbati? Au ramas cumva femeile, copiii si batranii sa infrunte sangerosul dictator?
-sunt ei, acesti bieti imigranti gata sa se integreze, asa cum au facut europenii si alti imigranti la momentul lor?
-dar daca dintre astia care cer acum azil politic vor fi unii care vor pune maine bombe? [temere legitima, daca e sa consideram evenimentele triste din ultimii ani]
-sau poate vor munci, se vor integra si vor contribui la dezvoltarea economica si demografica a Europei [ar fi fain!]
-dar, inca o data, daca astia sunt nasoi?” (mai multe aici)
Problema migrației refugiaților nu este contextualizată, în ciuda evidenței statisticilor. Deși datele arată că doar 3% (peste 300.000) dintre refugiați sirieni au venit spre UE, comentariile în spațiul public sunt rasiste și xenofobe cu privire la o presupusă invazie pentru a profita de sistemul de drepturi civile și de sistemul de asigurări sociale din Europa. Deci, la o populație de 20 de milioane de sirieni, 12 milioane sunt refugiați. 8 milioane sunt refugiați interni, și-au părăsit casele, dar au rămas în Siria. 4 milioane au migrat spre țările vecine. Iar peste 300.000, cei cu resurse, au venit spre UE. În condițiile astea, noi nu mai discutăm rațional despre faptul că nu e o invazie migratoare. Ori că ar trebui să primeze considerațiile civice și umanitare și Convenția de la Geneva la care statele europene și UE au aderat, dar care nu sunt respectate (vezi aici un video cu Hans Rosling), ci dilematizăm dacă refugiații sunt posibili teroriști și dacă vor să se integreze în UE, care sunt considerente ulterioare ce nu se aplică acestui cadru privind refugiații de război.
Un alt aspect este legat de integrarea superioară a europenilor. Istoria ne arată că europenii au fost, prin liderii lor, cei mai mari criminali ai istoriei, chiar și dincolo de experiența totalitarismelor secolului XX. N-au adus doar „civilizație”, ci au decimat populațiile Americilor, Australiei și ale altor țări din Africa și Asia transformate în colonii. În urma acestui proiect „integrator” care a condus la exterminarea a zeci de milioane de nativi, coloniștii europeni au „integrat” apoi alte populații africane în Americi pentru a face muncile de sclav pe care europenii nu le doreau.
Apoi, pericolul terorist este adus în discuție fără a discerne impactul devastator în Orientul Mijlociu al războiului neoconservator împotriva „terorismului” declanșat de administrația Bush și de aliați. Dacă e să balansăm daunele teroriștilor în rândul europenilor, vom descoperi că efortul războinic al americanilor și europenilor în Orientul Mijlociu, în Irak și Afganistan și în țările învecinate e mult mai mare.
România nu e străină de aceste războaie de „democratizare”, cum au fost numite de americani, căci am cheltuit aproape un miliard de dolari (alte cifre mediatice oficiale sunt de 500 de milioane de euro în Afganistan și de 100 de milioane în Irak, dar lipsesc calcule amănunțite ale cheltuielilor). Așadar, noi nu ne asumăm nicio responsabilitate, alături de americani, în creșterea influenței ISIS în regiune ca urmare a destabilizării regimurilor anterioare? Suntem capabili să strângem sume similare pentru eforturi de întrajutorare și nu pentru susținerea războiului, așa cum am văzut imagini cu armata germană?
În cel mai bun caz, integrarea sirienilor și a altor refugiați este văzută din perspectivă economică și demografică. Celălalt e redus la stadiul de resursă și de „capital uman”, se poate infera, bună de utilizat pentru joburi pe care europenii vestici le refuză. Ori refugiații sunt integrați strategic din cauza unei presupuse natalități sporite (doar 2,3 și în scădere în Siria) sau ca influx de angajați pentru a menține sistemul european de pensii.
Cam nasol, nu?
Autor: Adi Dohotaru
Sursa: SocialEast