Au trecut fix 23 de ani de când se tot clatină balanţa ecuaţiei import-export – în avantajul importurilor. E limpede că, nemaiavând producţie şi nici produse competitive, nu mai avem nici pieţe de desfacere, aşa că a devenit normal să nu prea exportăm. Cumpărăm, în schimb, pe rupte. În general, tot ce am fi produs şi acasă, dacă nu ar fi fost falimentată industria – de la maşini şi echipamente de transport la produse alimentare, chimice, combustibili minerali şi lubrifianţi, până la ac şi aţă. Ca să avem pe ce ne înşira lipsurile!
De la instituţiile abilitate, reţinem că am fi exportat, în anii anteriori, produse agroalimentare, băuturi, tutun, materii prime şi materiale, combustibili minerali şi lubrifianţi. Atât. Nu mai e nevoie să spunem că dezechilibrul “import-export” face parte dintr-un plan diabolic. Şi, ca o consecinţă, la umbra precarului comerţ legal înfloresc şi se înmulţesc alte tipuri de schimburi, cum ar fi “export-importul simultan”, un fel de “du-te-vino, pe ape”. Adică: unele produse autohtone, precum cerealele, între care grâul şi porumbul, sunt trimise la plimbare pe Dunăre, până la vecinii noştri, sau chiar mai departe, şi aduse înapoi cu etichetă de import, pentru a fi comercializate pe plaiurile noastre. La preţuri duble sau triple. Este ruşinos şi revoltător că sunt voit lăsate în ceaţă aceste mişcări de forţe clandestine; că sunt încurajate afacerile şi escrocheriile unor societăţi sau indivizi. Să lăsăm însă anomaliile în seama specialiştilor în domeniu.
Mult mai revoltător este sindromul exportului de conştiinţă. Să ne lămurim: despre România se spune că este ţara în care cel mai exportat “produs” este… conştiinţa. Adică tocmai sentimentul responsabilităţii morale a unui individ faţă de acţiunile sale, faţă de propria sa conduită. Vânzarea aceasta, valabilă la nivel înalt, se practică, “en gros”, din anii ’90, de când s-a dat liber la îmbogăţirea unora dintre aceia care au preluat frâiele ţării şi i-au înstrăinat avuţiile.
Interesant este că tocmai ei, cei care şi-au vândut conştiinţa, vin astăzi să ne convingă de un aspect absolut rizibil: că nu au fost şi nu sunt lipsiţi de scrupule; că, dimpotrivă, fără ei am fi ajuns cu toţii în sapă de lemn. În realitate, nu numai că s-a atins scopul urmărit, cel de ruinare a ţării, dar, odată cu vânzările succesive de conştiinţă – la pachet cu uzinele, fabricile şi terenurile agricole (aproape 800 de mii de hectare; circa 10 la sută din pământul arabil al ţării) – a dispărut şi sapa, de vreme ce şi-a pierdut, în mare parte, utilitatea. Ne-am îmbogăţit însă la capitolele “griji în plus”, “pierderi nemăsurate” şi “alte probleme”. Dacă de primele două ştie şi simte tot românul, fiindcă le experimentează pe propria piele, de ultimul începe să afle, treptat, odată cu amplificarea crizei. Distribuitoare unică de îngrijorări. Una dintre acestea se referă la izolarea vânzătorilor de conştiinţă de cei care formează marea masă a populaţiei. A vânătorilor de avantaje de… restul lumii. Cei dintâi arogându-şi titlul de stăpâni absoluţi ai majorităţii asuprite şi înfometate. Chiar nu se vede şi nu se aude că se vinde conştiinţă în afara graniţelor?! Pentru aceiaşi pumni de arginţi se fac aranjamente spectaculoase prin care se hotărăşte cine să preia afacerea exploatării gazelor de şist sau afacerea Roşia Montană; cine să extragă sarea, cine să defrişeze pădurile şi să comercializeze apele minerale; cine să pună mâna pe barajele, hidrocentralele şi curentul electric pe care îl produc; cine să cumpere trenurile de marfă şi chiar Poşta Română. Populaţia află târziu de situaţia reală, eventual în momentul când se fac transferurile de bogăţii spre alte destinaţii. Şi tot aşa, până la ultima picătură a avuţiilor locale, câte au mai rămas.
Dar vânzările de conştiinţă sunt experimentate şi local: între artizanii marilor lovituri financiare. Practic, se face schimb de conştiinţe pătate. De pildă, se ştie că, după ’90, între atâtea nelegiuiri comise, ţara a început să fie năpădită de monumente de for public, a căror realizare nu s-a ridicat, nici pe departe, la exigenţa estetică a unei opere de artă. Ani de-a rândul, s-au pus la cale aranjamente, pe “socluri” politice – chipurile în beneficiul colectivităţii! În realitate, schimburi de interese, pe bani mulţi. Din buzunarul contribuabililor! Sunt găşti de indivizi – mereu aceleaşi nume ce se regăsesc în multiple comisii – care susţin ridicarea unui monument jalnic. Fără a se respecta legislaţia în vigoare, a concursului de proiecte, încredinţându-se lucrarea, în general, aceluiaşi artist. Foarte generos, de altfel, de vreme ce, în final, îşi împarte prada cu… protectorii săi. Şi este doar unul din zecile şi poate sutele de exemple.
Poate cineva să ne lămurească de ce suntem asaltaţi de minţi “dalmaţiene”, care şi latră pentru a se făli, şi muşcă din bunul public?! Poate să ne spună cineva, cu mâna pe inimă, că nu-i vorba despre vânzări de conştiinţă “en gros” ?!
Autor: Veronica Marinescu
sursA: curierulnational.ro
Adauga comentariu