C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Unu la suta e OK

Incredibilul volum de bogăție și putere deținut de o miime din populația lumii
Nivelul de inechitate pe glob este cu adevărat uluitor.

Mulți cunosc deja foarte bine retorica acelui
1 la sută semnificativ”: imaginea unei mici elite care deține cea mai mare parte a bogăției, în timp ce restul de 99 la sută rămân cu firimiturile.

În 2006, un raport al Națiunilor Unite a relevat faptul că cei mai bogați 1 la sută din populația globului dețin 40 la sută din averea lumii, iar “superbogații” se află în rândurile celor din sectorul financiar și al Internetului. Mai mult de o treime dintre superbogații lumii trăiesc în Statele Unite, aproape 27% în Japonia, 6% în Anglia, 5% în Fanța. Cei mai bogați 10 la sută din populație dețineau aproximativ 85 la sută din averea totală a planetei, în timp restul populației planetei- mai mult de 3 miliarde de oameni- dețineau  mai puțin de 1 la sută din averea lumii.

Privind cu atenție la cazul Statelor Unite, cei 1 la sută aflați în vârful clasamentului dețin mai mult de 36 la sută din averea națională și mai mult decât toată averea la un loc a celor 95% din partea inferioară. În ultimii zece ani, aproape toate avantajele aferente acestor bogății au revenit celor 1 la sută aflați în partea superioară a clasamentului. La mijlocul anilor 1970, aceștia câștigau 8 la sută din venitul național. Acest procent a crescut până la 21% în 2010. Cei mai bogați 400 de indivizi din America, aflați chiar în vârful clasamentului, dețin mai multe bogății decât 150 de milioane aflați în partea inferioară.

Un raport din 2005 al Citigroup[1] a inventat termenul “plutonomie” pentru a descrie țările în care “dezvoltarea economică este controlată și utilizată în foarte mare măsură de către cei puțini și bogați.” Raportul a identificat în mod specific ca fiind patru astfel de plutonomii: Anglia, Canada, Australia și Statele Unite. Publicat cu trei ani înainte de începutul crizei financiare din 2008, raportul Citigroup a relatat: “Avântul capitalului, o cotă de participare la profit în urcare și o atituine favorabilă din partea guvernelor care acordau o grijă deosebită piețelor au permis celor bogați să prospere și să dețină o parte și mai mare a economiei în țările plutonomii.”

“Bogații,”se afirma în raport, “sunt în mare formă, din punct de vedere financiar.”

La începutul anilor 2013, Oxfam a raportat faptul că averile făcute de cei 100 cei mai bogați oameni din lume de-a lungul anului 2012- aproximativ 240 de miliarde de dolari- ar ajunge pentru a-i scoate din sărăcie pe cei mai săraci oameni ai planetei chiar de patru ori. În același raport Oxfam, “Costul inechității: cum ne afectează pe toți bogăția extremă”, organizația internațională a subliniat că în ultimii 20 de ani, cei mai bogați 1 la sută și-au mărit veniturile cu 60%. Barbara Stocking, director al Oxfam, a observat acest tip de bogăție extremă este “ineficientă din punct de vedere economic, corozivă din punct de vedere politic, discriminantă din punct de vedere social și distructivă pentru mediul înconjurător… Nu ne putem preface în continuare că acumularea averilor pentru câțiva va aduce inevitabil beneficii și celorlalți- prea des avem de-a face cu reversul.”

Raportul a adăugat: “În Anglia, inechitatea ia în mod rapid proporții care nu s-au mai întâlnit de la Dickens încoace. În China, cei 10 la sută din vârf acumulează în conturile lor aproape 60 la sută din venit. Nivelurile de inechitate chineză sunt acum similare cu cele din Africa de Sud, care este acum cea mai inegală țară de pe planetă și în mod semnificativ mai inechitabilă decât era la sfârșitul perioadei de segregare.” În Statele Unite, cota parte din venitul național care revine celor 1 la sută s-a dublat de la 10 la 20% din 1980, iar pentru cei din vârf în Statele Unite “cota parte din venitul național depășește cote care au mai existat doar în anii 1920.”

Anterior, în iulie 2012, James Henry, fost director economic la MCKinsey, o firmă de consultanță renumită la nivel global, a publicat un raport important referitor la paradisurile fiscale pentru organizația Tax Justice Network, raport care reunea informații adunate de la Bank for International Settlements BIS (Banca pentru Reglementări Internaționale, n. tr.), Fondul Monetar Internațional și alte entități din sectoare private, cu scopul de a dezvălui faptul că superbogații lumii au ascuns între 21 și 32 de trilioane de dolari în paradisuri fiscale pentru a eluda taxele.

Henry a afirmat: „Această economie de tip offshore este destul de extinsă pentru a avea un efect major asupra estimărilor referitoare la inechitatea averilor și a veniturilor, asupra estimărilor referitoare la venitul național, ratele datoriilor și- cel mai important- pentru a avea efecte negative semnificative asupra taxelor interne.” John Christensen de la organizația Tax Justice Network a mai declarat că “Inechitatea este mult, mult mai mare decât arată arată statisticile oficiale, dar politicienii încă se bazează pe o “distribuție capilară” pentru a transfera averea către cei mai săraci…  Aceste informații noi demonstrează că s-a petrecut exact contrariul: timp de trei decenii, averi considerabile s-au scurs în cascade în conturile offshore ale unui grup restrâns de superbogați.

Din moment ce jumătate din averea offshore la nivel mondial, adică în jur de 10 trilioane de dolari, aparține celor 92.000 de indivizi cei mai bogați de pe planetă- și care reprezintă nu 1 la sută ci o miime din cei aflați în partea superioară- observăm că se conturează o discrepanță globală extremă, mult mai gravă decât cea invocată de mișcarea Occupy. Henry a mai afirmat: “Simpla existență a industriei globale offshore și statutul neimpozabil al imenselor sume de bani investite de către clienții săi bogați se bazează pe secretomanie.

În cartea sa publicată în 2008, “Superclass: The Global Power Elite and the World They Are Making,” (Superclasa: elita care deține puterea globală și lumea pe care o formează, n. tr.), David Rothkopf, un om bine ancorat în cadrul instituțiilor care compune puterea la nivel mondial și elitele care le conduc, a alcătuit un recensământ referitor la aproximativ 6.000 de persoane, despre care el spune că formează “superclasa”. Ei au fost definiți nu doar prin prisma bogăției lor, a afirmat Rothkopf, dar și prin prisma influenței exercitate în domenii ca afaceri, finanțe, politică, cultură, armată, artă și alte domenii.

Rothkopf a subliniat: “Fiecare membru se diferențiază prin abilitatea sa de a influența în mod regulat viața a milioane de oameni în mai multe țări din întreaga lume. Fiecare dintre aceștia își exercită în mod activ această putere și de multe ori o amplifică prin intermediul dezvoltării de relații cu alți membri ai superclasei.”

Bineînțeles, elita globală nu este definită doar prin intermediul bogăției, ci și prin intermediul legăturilor instituționale, ideologice, individuale, cât și prin rețele în care ei exercită influența. Cel mai elocvent exemplu al acestor tipuri de instituții sunt băncile multinaționale și corporațiile care domină economia globală. În primul studiu științific de acest gen, cercetătorii suedezi au analizat relația dintre 43.000 de corporații transnaționale și au “identificat un grup relativ mic de companii, în principal bănci, cu o influență disproporționată asupra economiei globale.

În cadrul raportului lor numit “The Network of Global Corporate Control” (Rețeaua controlului exercitat de corporații la nivel global, n. tr. ) cercetătorii au observat că această rețea- pe care ei au denumit-o ca fiind proprietatea unei persoane sau a unei firme aflate deasupra altei firme, fie parțial sau integral “este distribuită mult mai inegal decât averea” și “cei aflați în vârf dețin un control de zece ori mai mare decât ceea ce s-ar putea estima doar din bogățiile pe care le dețin.” Miezul acestei rețele- care este formată din 737 de corporații de top la nivel mondial- controlează 80% din toate corporațiile transnaționale.

Și mai grav, primele 147 corporații transnaționale controlează aproximativ 40% din întreaga valoare economică a corporațiilor transnaționale, formând propria lor rețea, cunoscută sub numele de “superentitatea.” Conglomeratele superentitate se controlează una pe cealaltă, în acest fel controlează o parte semnificativă din restul corporațiilor mondiale, în timp ce “miezul” rețelei globale de corporații se compune în principal din corporații financiare și intermediari.

În decembrie 2011, fostul secretar adjunct al Trezoreriei din administrația Clinton, Roger Altman, a scris un articol pentru publicația Financial Times, în care a descris piețele financiare ca fiind “un supra-guvern global” care poate “să înlăture regimuri fortificate… să forțeze austeritatea, ajutoarele către bănci și să opereze alte schimbări importante în cadrul politicilor.” Altman a afirmat fără ocolișuri că influența acestei entități “reduce instituțiile multilaterale de genul Fondului Monetar Internațional” de vreme ce au devenit “cea mai puternică forță de pe pământ.”

Odată cu formarea acestei superentități”- un adevărat supra-guvern global format din cele mai mari bănci și corporații ale lumii și care exercită o influență imensă asupra tuturor celorlaltor corporații, s-a dezvoltat o nouă structură globală de clasă. Este vorba despre acest grup rarefiat de persoane și firme și relațiile pe care le au unii cu alții ceea ce dorim să înțelegem mai mult.

În conformitate cu raportul in 2012, “Corporate Clout Distributed: The Influence of the World’s Largest 100 Economic Entities” (Împărțirea pumnilor corporatiști: influența exercitată de cele mai mari 100 de entități ale lumii, n. tr.), care descria primele 100 cele mai mari entități ale lumii, 42% erau corporații, în timp ce restul erau guverne. Printre cele 150 cele mai mari entități economice, 58 la sută erau corporații. Wal-Mart era cea mai mare corporație în 2010 și a 25-a cea mai mare entitate economică de pe pământ, cu un profit mai mare decât produsul intern brut a nu mai puțin de 171 de țări.

Conform listei de corporații Fortune Global 500 pentru 2011, Royal Dutch Shell a devenit cel mai mare conglomerat din lume, urmat de Exxon, Wal-Mart și BP. Cei din lista Global 500 au acumulat un profit record în 2011 de 29,5 trilioane de dolari- o creștere mai  mare de 13% față de 2010.

Având la îndemână o astfel de bogăție și putere impresionantă deținută de aceste instituții și rețele de corporații, acele persoane din cadrul comisiilor, comitetelor directoare și grupurilor de consiliere ale marilor corporații și bănci exercită o influență semnificativă și de unii singuri. Însă, influența lor nu se manifestă separat față de a altor elite, nici instituțiile sau băncile nu funcționează separat față de alte entități cum ar fi instituții ale statului, educaționale, culturale sau media.

Facilitate major de către legăturile la nivel de membri care există între conducerile corporațiilor, think tank-urilor, fundațiilor, instituțiilor educaționale și grupurilor consultatibe- pentru a nu mai menționa ușa rotativă continentală care face legătura dintre sectoarele de stat și corporatiste- aceste elite devin un grup foarte integrat, organizat și evoluat din punct de vedere social. Acest lucru este valabil atât pentru formarea de elite naționale cât și pentru elite transnaționale și globale.

Dezvoltarea corporațiilor și a băncilor la o scară cu adevărat globală- termenul popular al procesului de globalizare- a fost facilitată de dezvoltarea altor rețele ți instituții transnaționale: think tank-uri și funații, care urmăresc să faciliteze aceste structuri ideologice și instituționale ale globalizării. O mulțime de studii și analize au fost întreprinse de-a lungul ultimelor două decenii pentru a înțelege dezvoltarea acestui fenomen, pentru a examina apariția a ceea ce se cheamă “Transnational Capitalist Class” TCC (Clasa Capitalistă Transnațională, n. tr.). În diverse publicații de științe politice și sociologice, cercetători și cei din mediul academic resping teza conspiraționistă și, în schimb, avansează o analiză socială a ceea ce este considerat ca fiind un grup și un sistem social puternic.

După cum au arătat Val Burris și Clifford L. Staples într-un articol pentru publicația International Journal of Comparative Sociology (Vol. 53, No. 4, 2012), „pe măsură ce corporațiile devin din ce în ce mai globale din punct de vedere al acțiunilor lor, elitele care dețin și controlează acele corporații vor înceta de asemenea să fie organizate sau divizate prin granițe naționale”. Ei au adăugat: „Suntem martori la formarea unei clase capitaliste transnaționale (TCC), ale cărei rețele sociale, afilieri și identități nu se vor mai regăsi în principal în rolurile pe care le au ca cetățeni ai unor națiuni specifice.” Pentru a înțelege în mo corect această clasă, este necesar să studiem ceea ce autorii numesc “directorate interconectate”, definite ca fiind “structura unor relații interpersonale și interorganizaționale care se creează atunci când un director al unei corporații se află la conducerea unei alte corporații.

Dezvoltarea “directoratelor interconectate” este în primul rând rezervată conglomeratelor europene și din America de Nord, de vreme ce în Asia, America Latină și Orientul Mijlociu rămân “izolate de rețeaua globală interconectată.” În acest fel, transnaționalizarea directoratelor corporatiste și, în cele din urmă, a structurilor clasei globale este mai degrabă “o manifestare a procesului de integrare europeană- sau, probabil, a celui de apariție a clasei conducătoare din cadrul Atlanticului e Nord.”

Concluzia acestor cercetători a fost: clasa conducătoare nu este “globală” prin ea însăși, ci mai degrabă “o clasă capitalistă supra-națională care a parcurs o distanță considerabilă în a transcende limitele naționale,” cu precădere în țările industrializate din vestul Europei și nordul Americii. Cu toate astea, în condițiile dezvoltării Orientului- în principal creșterea economică a Japoniei, Chinei, India și alte națiuni din estul Asiei- este probabil ca interconectările dintre elite să se extindă ca multe alte rețele de instituții care încearcă să integreze aceste regiuni.

Influența exercitată de bănci și corporații nu se face doar direct prin intermediul bogăției și acțiunilor lor, ci și prin afilieri, interacțiuni și integrare de către cei care conduc instituțiile cu ajutorul elitelor politice și sociale, atât la nivel național cât și global. În timp ce putem identifica o elită globală ca procent reprezentat de avere (cei 1 la sută cei mai bogați, sau și mai corect, cei 1 la mie cei mai bogați), acest lucru nu reprezintă influența directă și instituționalizată pe care o exercită liderii din domeniul financiar sau corporațiile asupra politicii și asupra societății ca întreg.

Pentru a înțelege și mai mult aceste lucruri, trebuie să identificăm și să explorăm instituțiile dominante care facilitează integrarea acestor elite dintr-o multitudine de corporații, bănci, lumea academică, servicii de informații, sferele militare, politice și culturale.

Andrew Gavin Marshall este un cercetător independent și scriitor din Montreal, Canada. Este manager de proiect în cadrul The People’s Book Project, directorul diviziei Geopolitica al Institutului Hampton, director de cercetare în cadrul Occupy.com’s Global Power Project și găzuiește o emisiune săptămânală în cadrul BoilingFrogsPost.

[1] Citigroup Inc. este o companie de servicii financiare americană cu sediul în New York City. Conform Forbes Global 2000, este cea mai mare și mai profitabilă companie de servicii financiare. Formarea ei a fost anunțată pe 7 aprilie 1998 prin unirea Citicorp și Travelers Group. Compania are peste 200 milioane conturi clienți în peste 100 țări, cu total active de aproape 1.9 trilioane $. Citigroup este prezent în România prin Citibank România începând din anul 1996. (sursa: www.wikipedia.org )

sursa: alternet.org
Autor: Andrew Gavin Marshall
Traducerea: Alina Stredie

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss