UNIȚI SALVĂM- portretul revoluționarului la tinerețe

„Cetăţeni inutili“ (Banciu), suferind de „sentimentalitate anticapitalistă“ (Hurezeanu), „eco-terorişti“ (DC News), plătiţi de Soros (Evenimentul zilei), socialişti (Bogdan Glăvan), „mecanisme anti-sistem“ (Năstase), nişte „băieţi, săracii, care nu ştiu mare lucru“ (Iliescu), „hipsteri lipsiţi de discernămînt“ (Dragoş Paul Algică), cuprinşi de „filonul naţionalismului politic sau economic“ (Dan Tapalagă), de extremă stînga, de extremă dreapta, mototoli, dezorganizaţi, împrăştiaţi, prost informaţi, anti-orice din principiu, lipsiţi de cultură politică.

Toate acestea sînt etichete prin care analiştii, jurnaliştii, politicienii au încercat, în primele zile din septembrie, să rezolve chestiunea tinerilor ieşiţi să protesteze împotriva proiectului de lege privind unele măsuri aferente exploatării de la Roşia Montană. Aşa se întîmplă, probabil, cînd îţi fug copiii prima oară de-acasă şi nu înţelegi de ce.

De ce

Un scurt rezumat al protestului, ca să priceapă toată lumea de ce-am fugit de-acasă: la finalul lui august, cineva a creat un event pe Facebook care chema lumea la protest împotriva proiectului de lege proaspăt propus de patru ministere, altcineva a dat share şi tot aşa, pînă cînd s-a răspîndit vestea. Cei care ştiau doar vag ce se pregăteşte la Roşia Montană au început să caute informaţii, să citească, au schimbat link-uri între ei şi au decis că sînt cel puţin cîteva lucruri pentru care merită să iasă în stradă. Printre ele: posibilitatea promulgării unei legi făcute special ca să favorizeze o companie privată, secretizarea timp de 14 ani a contractului cu respectiva companie (deci lipsa de transparenţă), schizoidia şi iresponsabilitatea preşedintelui, a premierului, a miniştrilor, a liderilor de partide, campania extrem de agresivă de PR a companiei cu pricina, tăcerea complice a unei părţi a presei mainstream, posibilitatea unui dezastru ecologic, lipsa de încredere în capacitatea statului de a preveni acest dezastru şi de a oferi soluţii pentru comunitatea de acolo, lipsa de încredere în capacitatea companiei de a îndeplini planul măreţ pe care şi-l propune.

În mare, astea au fost motivele pentru care a ieşit lumea din casă pe 1 septembrie şi în zilele care au urmat. Căci, de fapt, Roşia Montană e exemplul cel mai bun pentru proasta guvernare de care are parte România de ani de zile, indiferent de cine vine la putere. Sau dacă nu cel mai bun, atunci cel mai periculos. Iar protestatarii au înţeles repede asta. Şi chiar dacă nu au ştiut de la început să explice punct cu punct de ce proiectul de la Roşia Montană nu e în regulă, au învăţat pe parcurs, din discuţiile cu colegii de protest, din documentele care au ieşit la iveală între timp, din analizele specialiştilor.

Dincolo de orice ideologie, raţiunile acestui protest ţin de bun-simţ. Şi dacă o cauză cum e cea a Roşiei Montane devine cool e cu atît mai bine, atîta vreme cît cei care protestează fac efortul continuu de a fi informaţi. Partea bună cu hipsterii e că sînt mereu la curent cu ce se întîmplă în jurul lor şi că asigură dinamica culturală a lumii în care trăiesc. Partea proastă e că pot fi snobi şi superficiali. Însă, vorba unuia dintre cele mai bune sloganuri de la proteste: „Mai bine hipster decît indiferent.“ În plus, n-au fost doar hipsteri (numele de alint pentru tinerii urbani cu smartphone), iar asta s-a văzut cel mai bine duminică, 8 septembrie, cînd pe străzile din Bucureşti şi din ţară au mărşăluit peste 20.000 de oameni. Printre ei: fostul meu profesor de lingvistică din facultate, mama, tatăl unei prietene, regizori de film şi de teatru, actori, muzicieni, IT-işti, manageri culturali, şoferi etc. Marşul de duminică a reuşit performanţa de a aduna mai mulţi oameni decît sperau activiştii înşişi, speriindu-l puţin pe Ponta şi făcîndu-l să declare (miercuri, 11 septembrie, după o serie de răzgîndiri memorabile): „Sînt responsabil şi în faţa celor care au protestat. (…) Acei oameni nu au fost ignoraţi.“

Cum

Generaţia mea a crescut cu poveştile părinţilor noştri despre Revoluţie şi Piaţa Universităţii. Era de aşteptat că, mai devreme sau mai tîrziu, vom manifesta împreună pentru o cauză în care credem. Era de aşteptat şi că întreg exerciţiul protestului civic va fi paşnic şi prietenos, că el va avea aerul unei mari întîlniri înaintea unui concert de la un festival de muzică. De fapt, singurele momente în care ne-am întîlnit pînă acum atît de mulţi la un loc au fost concertele. De aceea, probabil, ocuparea spaţiilor în care am protestat a fost mai întîi sonoră. Am umplut nişte sticle de plastic cu monezi, bomboane, boabe de porumb (care, de atîta agitat, s-au transformat în făină) şi am început să batem ritmul – de şold, de asfalt, de bordură. 1-2, 1-2-3, un ritm pe care mulţi dintre noi am început să-l repetăm dimineţile, la birou, lovind creionul de masă, sau să-l auzim în jurul nostru după protest, imprimat în zgomotele nopţii. În afară de sticle, avem şi fluiere, şi toboşari care variază ritmurile (într-o seară, am strigat „Uniţi, salvăm Roşia Montană“ pe melodia de la „Seven Nation Army“ a celor de la White Stripes), din cînd în cînd avem şi un trombonist.

În primele două seri de după marşul de duminică, pe Bulevardul Elisabeta, în mijlocul protestatarilor aşezaţi pe şosea şi înconjuraţi regulamentar de jandarmi, Muse Quartet – rebotezat în Cvartetul Roşia Montată – au susţinut un recital de jumătate de oră, cu Metallica, Şostakovici, Beatles, Piazzolla, Andrei Mureşanu. În timpul piesei „Imagine“, o fată a cîntat „But I’m not the only one“, iar restul au început să murmure încet versurile. Cîteva sute de oameni, aşezaţi la miezul nopţii pe un bulevard din centrul unei capitale europene, cîntînd şoptit în cor „I hope someday you’ll join us / And the world will live as one.“ După recital, aplauze furtunoase şi minute în şir de scandări „Uniţi, salvăm Roşia Montană“ şi „Nu corporaţia face legislaţia“. Astea sînt lucruri greu de povestit, din categoria clişeelor hippie despre pace şi iubire în univers. Dar pot fi şi remedii perfecte pentru cinici şi sceptici.

În primele zile de protest, am fost dezorganizaţi (şi, într-o anumită măsură, aşa am şi rămas, cumva deliberat). Nu există lideri, există doar nişte băieţi care vorbesc la portavoce şi fac pe MC-ii. Oricine poate vorbi la portavoce, dacă are ceva de zis. Punctul de întîlnire e întotdeauna Piaţa Universităţii. Acolo se adună lumea, între orele 19 şi 21, după cum scapă fiecare de la muncă sau de la Festivalul Enescu. În Piaţă se stă pînă pe la 23, se scandează, se face zgomot, după care se încearcă ieşirea din cercul de jandarmi şi ocuparea unui bulevard.

Dacă s-ar fi uitat cineva la noi, cocoţat pe sateliţii de la Google Maps, ar fi avut impresia că vede demo-ul unui joc video cu jandarmi şi protestatari care se urmăresc, se fentează, se prefac că o iau la dreapta, cînd de fapt o iau la stînga, se joacă de-a hoţii şi vardiştii, şi le place. Am ocupat, rînd pe rînd, Magheru, Elisabeta, Victoriei (cu o trecere spectaculoasă prin pasajul de la Clubul Panic, fostul Control, unde mai toţi s-au întrebat la mişto dacă rămînem la bere sau continuăm să alergăm), Piaţa Constituţiei. Iar cînd am ajuns, în sfîrşit, pe bulevard, obosiţi după cîteva ore de scandare şi zgomot, ne-am aşezat în mijlocul străzii şi am continuat să lovim PET-urile de asfalt, să discutăm între noi despre ce-au mai spus Ponta şi Rovana, să ne batem în cifre, să pregătim strategii, să împărţim biscuiţi, cafea şi apă. Totul sub privirile jandarmilor, majoritatea neaşteptat de înţelegători şi de răbdători, uneori amuzaţi, alteori enervaţi de perseverenţa noastră, parteneri de dialog pe care i-am aplaudat serile, după protest, în timp ce făceam curat pe bulevard şi-l lăsam lună, pentru că şi-au făcut datoria fără exces de zel. Probabil că protestul Roşia Montană este cel mai prietenos protest care s-a întîmplat pînă acum în România şi sper să şi rămînă aşa.

Marţi, 10 septembrie, în Piaţa Universităţii, în vacarmul general, o fată citea pe o bancă şi o mamă îşi alăpta bebeluşul, sprijinită de gardul de la Fîntînă. În fiecare seară au fost părinţi tineri, cu copii mici, iar în serile de după marşul de duminică au apărut şi protestatarii peste 50 de ani, sobri, bine informaţi, cu pancarte. O doamnă cu ochelari, genul de funcţionară de la ghişeul poştal, avea un carton pe care scria „De 24 de ani sîntem conduşi de patrihoţi“. La pancarte şi la sloganuri am stat bine, chiar dacă, din cînd în cînd, s-au mai strecurat şi exagerări anticapitaliste, bentiţe tricolore, steaguri cu stema regală, agitatori care veneau să-ţi şoptească la ureche că tipul în geacă de blugi e un securist mascat sau că a auzit că jandarmii se pregătesc să atace. Toate acestea au fost excepţia, nu norma.

Dacă plecai la protest fără să-ţi încarci telefonul înainte era ca şi cum un maişaişoptist ar fi plecat la manifestaţie fără o cărămidă în buzunar. În primul rînd, de pe Facebook şi din SMS-uri aflai cîtă lume s-a adunat, cîţi jandarmi sînt, în ce direcţie o iau protestatarii, ce bulevard se ocupă în seara respectivă, cine şi ce-a mai spus etc. Tot pe Facebook s-au adunat poveşti din timpul protestelor, mici fragmente de educaţie civică, conversaţii cu jandarmii, fotografii, transmisiuni în timp real.

Cronica protestelor, aşa cum le-a trăit fiecare dintre noi, e acolo, într-o antologie care se poate consulta la liber dacă dai click pe etichetele #unitisalvam şi #rosiamontana. Şi tot acolo sînt şi încercările de organizare a protestelor viitoare şi a unor grupuri de voluntari care să meargă prin cartiere şi să vorbească cu oamenii despre raţiunile pentru care continuăm să ieşim în stradă. Între timp, ne facem educaţia politică şi educaţia civică şi ne transformăm, încet-încet, aşa cum au prezis-o nişte analişti ceva mai înţelepţi, în masă critică. Ştim că Roşia Montană înseamnă, în primul rînd, incapacitatea statului de a reprezenta şi de a apăra interesele cetăţenilor şi sîntem pregătiţi să sancţionăm această incapacitate, oricît ne-ar explica domnul Ponta că „protestele şi-au atins scopul“. De la 1 septembrie, ieşim în stradă între cîteva sute şi cîteva zeci de mii de oameni. Am vrea să fim mult mai mulţi, cu tot cu părinţii, cu vecinii, cu şefii noştri. E prima oară cînd generaţia noastră, considerată multă vreme o gaşcă de individualişti fără scrupule, e solidară.

Autor: Luiza Vasiliu

Sursa: Dilema Veche

Foto: Catalin Georgescu