«Întrebați-mă orice, dar nu mă întrebați cum am făcut primul milion!». Nu am reușit încă să aflu dacă John D. Rockefeller a spus asta sau e numai o farsă pe care mi-o joacă memoria. Valabil – în orice caz – este faptul că, de cele mai multe ori, averile sunt clădite pe fundații prea puțin ortodoxe. Și atunci e mai bine să ne închinăm celui „sărac, dar cinstit“?
S-a vorbit de multe ori în cercurile economice despre importanța „mediului de afaceri“. Și de ce contează acesta atât de mult în creșterea PIB, în deciziile investitorilor și, nu în ultimul rând, în bunăstarea populației? În fapt, mediul de afaceri este suma factorilor care influențează activitatea unei companii, plecând de la legile în vigoare și aplicarea acestora până la consumul de apă și săpun pe cap de locuitor. (Recunosc, am exagerat cu acest ultim exemplu, dar mie îmi este aproape imposibil să fac afaceri cu cineva care miroase urât.) În final, toate aceste date se constituie într-o sumă de costuri care trebuie scăzute dintr-o sumă de oportunități. Și așa se naște un plan de afaceri. Ce se întâmplă însă într-o țară precum România, în care mediul de afaceri este dușmănos cu toți jucătorii din piață, mai puțin cu cei aflați la putere? (E încă proaspătă în memoria colectivă o încercare de a schimba regulile după bunul plac în timpul jocului sau decizia câștigătorului unui meci deja jucat doar după negocieri la masa verde.)
Un antreprenor este acela care vede oportunități acolo unde oamenii obișnuiți văd amenințări. Plouă? Nasol, își zice omul de rând, o să ne ude. Excelent, se gândește antreprenorul, o să vând o mulțime de umbrele. Cam așa funcționează schema, într-o simplificare rezonabilă. Pe acest principiu, faptul că legile se schimbă haotic și apoi se aplică preferențial doar unora dintre jucătorii din piață se traduce, în mintea antreprenorului, într-un cost suplimentar, niciodată vizibil transparent în planul de afacere, dar întotdeauna prezent pe undeva prin capitolul „alte costuri“. Acesta este costul nerespectării legii. Schemele sunt dintre cele mai variate. De la lupta cu ghioaga, respectiv prostirea unuia care să își asume responsabilitatea pentru niște ilegalități (specialist, S. O. Vîntu) până la duelul cu floreta al obținerii unor legi cu dedicație (scrimeur talentat, Dan Voiculescu), trecând prin plata furnizorilor la Sfântu‘ Așteaptă (uituc șef, Dinu Patriciu) orice este posibil. Un lucru au în comun toți acești antreprenori: își bat capul cum să evite să se conformeze legii, în timp ce restul de 99% din populație sunt prea ocupați cu încercarea de a merge pe bârna subțire a legalității.
Specialitatea regimurilor totalitare este crearea unui cadru legal imposibil de respectat. Asta face ca întreaga populație să fie una de infractori, care pot fi pedepsiți oricând vor cei ce dețin puterea. Iar mediul de afaceri specific este închis, rezervat doar celor din structurile puterii. Societatea noastră „modernă“, născută din trădarea comunismului de către securiștii progresiști, nu putea să devină un stat de drept autentic atât de repede. Primul semn că schimbarea s-ar fi produs și ar fi ireversibilă nu sunt doar zidurile înalte ale legii pe care nimeni să nu le poată sări, ci prezența unor porți largi, cu pază organizată, dar binevoitoare, prin care cât mai mulți cetățeni să poată să intre în „orașul interzis“ al afacerilor. Până vom avea aceste porți la îndemână, ne rămâne doar să ne raportăm la două modele: Ion Iliescu și Dan Diaconescu. Bine că măcar acum știm cum stăm: primul este sărac și bătrân, iar cel de al doilea sigur nu este cinstit.
Autor: Claudiu Şerban
sursa: capital.ro
Adauga comentariu