Aşadar, zarurile au fost aruncate. Asanarea finanţelor publice în Uniunea Europeană a fost trecută înaintea stimulării creşterii economice. Rocada este logică: un avion care are o defecţiune tehnică nu mai poate să-şi reia zborul până nu i se remediază stricăciunea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru economie, aşa cum au demonstrat, în timpul crizei din 1997, ţările din Asia care au asanat dramatic finanţele lor publice, pentru a putea realiza ulterior o bună redecolare. O asemenea lecţie îşi propun să o înveţe şi europenii. Cel puţin, aşa rezultă din documentele semnate luni de miniştrii de Finanţe din zona euro, reuniţi la Luxemburg. În capitala micului Ducat s-a dat startul unui “vehicul special”, care timp de trei ani va circula prin Euroland pentru a garanta credite de 440 de miliarde de euro pentru statele ce vor fi în incapacitate de a găsi bani pe pieţele financiare. Un acord cu atât mai neaşteptat cu cât, în aceeaşi zi, urma să aibă loc o întâlnire între preşedintele Sarkozy şi cancelarul Merkel, care însă a fost contramandată în ultimul moment. Totul făcea să se creadă că este al nu ştiu câtelea semn al tensiunii care domneşte între Franţa şi Germania. S-a trecut însă peste divergenţe, deoarece pieţele nu pot fi păcălite cu motive de agendă invocate de ambele părţi. O oarecare surpriză a produs şi înţelegerea cu privire la validarea bugetelor naţionale de către Bruxelles, pentru că atât Berlinul, cât şi Parisul susţineau că nu Comisia Europeană votează principalele lor conturi. Acest pas important spre o guvernanţă economică nu mai putea fi însă amânat, deoarece criza a demonstrat că nu va mai fi posibil să se întreţină falsa idee după care o politică monetară centraliază poate face casă bună cu descentralizarea fiscală. După crearea monedei unice, dobânda şi masa monetară sunt administrate de o singură entitate (BCE), în vreme ce impozitele şi cheltuielile publice depind direct de guvernale naţionale.
Ceea ce a rezultat dintr-o construcţie instituţională atât de şubredă a determinat miniştrii de Finanţe să doteze Eurostatul – braţul statistic al Uniunii Europene – cu reale “puteri de investigare”, pentru ca o ţară să nu mai poată disimula ani de zile gravitatea situaţiei sale bugetare. Pentru a stimula pieţele financiare să-şi recapete încrederea în euro – puternic erodată de criza datoriilor care afectează Grecia şi ameninţă să se extindă şi în alte ţări, inclusiv în state ce nu fac parte din Euroland, cum este Ungaria – “cei 16” au fost de acord să înăsprească disciplina bugetară, cu sancţiuni noi, unele fără precedent. S-a mers până acolo încât se are în vedere sancţionarea unei ţări cu un deficit bugetar care nu depăşeşte plafonul de 3% din PIB stabilit la Maastricht, dar a cărei datorie publică nu se reduce suficient de repede. De asemenea, pot fi decise sancţiuni pentru o ţară care nu ţine seama de avertismentele partenerilor săi în ce priveşte deriva conturilor sale sau creşterea prea rapidă a datoriei publice globale.
Dacă planul de salvare a ţărilor aflate în dificultate face trimitere numai la statele din zona euro, sancţiunile, care pot include chiar suspendarea acordării unor subvenţii de la bugetul comunitar, privesc toate ţările din Uniunea Europeană, inclusiv România, care traversează o criză foarte violentă. Deficitul finanţelor noastre publice a crescut de la 5,4% din PIB în 2008 la 8,3% în 2009 şi se aşteaptă să ajungă la 9% până la sfârşitul lui 2010. Guvernul PD-L, în combinaţie cu PSD sau alte formaţiuni politice, nu a reuşit, într-un an şi jumătate, măcar să stopeze actualele tendinţe extrem de periculoase. Dacă ar cădea în urma moţiunii de cenzură şi-ar merita soarta. Se ridică însă întrebarea: cine va lua locul actualului guvern, cei care ne-au adus pe marginea prăpastiei financiare? Cei care au crescut pensiile cu 150%, fără să aibă o sursă de finanţare permanentă, şi acum când se încearcă reducerea lor cu 15%, pentru că există riscul să nu se mai plătească deloc, dacă nu se trage în jos deficitul, strigă “Opriţi genocidul social!?”. Nu trebuie să ne surprindă un asemenea comportament. Politicienii noştri, indiferent din ce partid fac parte, plâng pe umerii oamenilor nevoiaşi pentru a le crea impresia că îi dor suferinţele lor. Dar, după ce le smulg voturile, îi uită cu desăvârşire şi îşi reiau liniştiţi propriile afaceri. Cu o asemenea clasă politică, românii au toate şansele să vadă moartea cu ochii, aşa cum au văzut-o şi bulgarii în timpul crizei din 1997-1998.
Gheorghe Cercelescu
sursa: gandul.info
Ue este marele genocid!