C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Un modest plan de salvare

În urmă cu aproape 300 de ani, Irlanda îşi vedea moartea cu ochii – cam ca România azi. Războindu-se cu englezii din afară – care îi tot vîrau pe gît mărfuri şi pretenţii politice în timp ce-i refuzau exporturile –, cu catolicii din interior, cu fermierii care nu se ţineau de agricultură şi deci nu aprovizionau ca lumea piaţa cu de-ale gurii, cu propriii cetăţeni sleiţi de taxe de tot felul, îşi croise un tablou agonic. Prin oraşe şi prin sate se tîrau adulţi cerşind ca să-şi ţină în viaţă cei trei sau mai mulţi „copii neajutoraţi” de lîngă ei, iar dacă aceştia erau mai mărişori, „ori deveneau hoţi, negăsind nimic de lucru, ori îşi părăseau scumpa ţară natală, ca să meargă la luptă în războiul de succesiune pentru tronul Spaniei, ori se vindeau” ca sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr din Indii.

Cum soluţiile miraculoase nu se iveau, un om indignat din Dublin – strămoşul „indignaţilor” de azi, din care am citat mai sus – le-a oferit guvernanţilor o idee strălucită, dar aceştia, nerecunoscători, cum le e felul, au sărit cu gura pe el, acuzîndu-l de infamie şi cinism fără măsură. Omul se numea Jonathan Swift – da, cel cu „Călătoriile lui Gulliver” –, iar „ideea” sa scrisă era pamfletul, devenit model celebru al genului, „O modestă propunere pentru ca pruncii săracilor din Irlanda să nu fie o povară pentru părinţii lor sau pentru ţară şi pentru ca ei să se facă utili societăţii” (1729). Personaj public care-şi ţinea rangul, Swift şi-a împănat „A Modest Proposal” cu informaţii, observaţii de procedură, elemente de sondaj de opinie, reportaj şi precauţii oratorice, toate menite să dea aparenţe de gravitate sardonicului text.

Pe scurt, „propunerea” avea următoarele puncte esenţiale: copiii de pînă-ntr-un an sau doi să le fie vînduţi de părinţi oamenilor cu mijloace pentru a-şi face dintr-înşii fripturi fragede; adolescenţii de 12-14 ani (echivalentul de azi ar fi pe la 16-19 ani) să fie tăiaţi şi ei pentru a suplini lipsa vînatului (carnea ar fi mai tare); din pielea foarte tînără s-ar putea face mănuşi de damă şi cizme de vară pentru gentlemen-i; bătrînii şi oamenii cu handicapuri sau slăbiciuni se usucă oricum pe picioare în lipsa resurselor, aşa că nu trebuie luate defel măsuri pentru ei, îi seceră prompt moartea; în plus, mamele care-şi dau copiii potentaţilor, primind cîţiva bănuţi pe ei, s-ar putea pune iar pe puiat, întreţinînd ciclul de măcelărie fină; carcasele ar constitui o bună marfă de export etc. Pentru a nu fi bănuit de vreun interes personal în avansarea „propunerii”, Swift precizează că nu poate scoate vreun profit din ea, căci copilul său cel mai mic are deja 9 ani, iar soţia lui a trecut de vîrsta la care mai poate procrea. În plus, e dispus să accepte orice contrapropuneri „la fel de dezinteresate, ieftine, uşor de aplicat şi eficiente” ca a lui.

Nu întîmplător, maximalismul grotesc al marelui scriitor a fost admirat fără rezerve şi studiat atent de un alt maestru al peniţei amare şi al indignării apăsate la capitalism (aflat deja în altă fază), George Orwell. Exasperarea acestuia la perspectivele de guvernanţă globală pe care le deschideau ultimii ani ’40, cu sîngerosul război proaspăt încheiat, s-a focalizat nu pe supravieţuirea materială, ci pe aceea morală şi spirituală, direct ameninţată de o adevărată filosofie a mistificării. În „1984”, Orwell nu era mai puţin sumbru decît Swift în Modesta sa Propunere. Corespondenţa lui Orwell arată că titlul pe care i l-a propus iniţial editorului său era „Ultimul om din Europa” (personaj care sfîrşea şi el zdrobit de sistemul totalitar compact de o parte şi de alta a Cortinei de Fier). Editorul s-a temut de formula prea radicală şi i-a cerut scriitorului o variantă. Doar hazardul a făcut ca volumul să se cheme „1984”: Orwell a inversat ultimele cifre ale anului în care scria la finalul cărţii (1948) şi credea că o va termina pînă la Crăciun, doar că a terminat-o în primăvara lui 1949, an în care a şi fost publicat… „1984”. Istoria călca deja în hazard – ce mai conta atunci o ultimă aruncare a zarurilor, 1984 sau 1994? Tot un drac.

Azi, trăind la Bucureşti – uneori pînă în literă – străvechea criză irlandeză, pe care s-au altoit generos cîteva versiuni ulterioare, dar şi adeverirea integrală a utopiei negre „1984”, parcă ai fi tentat să schiţezi „un plan negustoresc” de salvare, ţinînd cont de coordonatele locului şi de „succesurile” deja dobîndite de instanţele supreme în rezolvarea crizei „lor” (căci vreo alta nici nu pare să le fi trecut pe la ureche). Mai întîi, cu vîrstnicii care pier de la sine la noi, chestiunea e ca şi rezolvată. La fel, multe s-au reglat cu o bună doză de emigraţie: sînt gata plecaţi cei foarte buni, cei buni şi cei apţi de muncă în orice condiţii. Mai rămîn: copiii mici, tinerii care n-au nici o şansă să-şi facă vreun căpătîi cu mîinile lor pentru că puţina economie existentă sucombă şi cîteva milioane de maturi care încurcă locul.

La cîtă mondializare s-a implementat, comercializarea copiilor mici pe pieţele externe, unde se şi cer grozav, pare mai cîştigătoare decît vînzarea directă către grătarul unui oligarh local (sau pentru consumul Parlamentului, al guvernului, al Preşedinţiei, al patronatelor, al sindicatelor etc.). De altfel, multe mame au trecut deja la treabă pe cont propriu. Procesul începuse bine cu adopţiile din anii ’90 şi numai o ciudată criză de moralitate pe instabila scenă internaţională – etapă de mult depăşită – a tăiat avîntul astei şmecherii din care mulţi au avut de cîştigat. De data asta însă, statul trebuie să se ocupe de tot, de la A la Z. El poate propune spre adopţie copiii mici contra unor sume consistente vărsate la trezorerie. Tinerii fără şanse pot fi cu siguranţă împărţiţi în două grupuri: cei buni de gură, fără multă minte şi fără Dumnezeu vor fi angajaţi în instituţiile de forţă ale statului, urmînd să constituie pepiniera lor de cadre; cei buni la carte şi binecrescuţi vor fi propuşi spre concesionare pe 50 de ani ţărilor cu natalitate slabă, iar sumele obţinute din concesiuni vor fi vărsate la trezorerie. Maturii care încurcă locul nu vor mai fi aşteptaţi să-şi găsească singuri joburi de căpşunari sau să scrie cereri de asistenţă socială, ci vor fi propuşi direct de stat ca populaţie colonizatoare în zone depopulate în care nu vrea să se ducă nimeni, iar sumele colectate pentru autorizaţiile de colonist vor fi vărsate la trezorerie.

Un asemenea plan comercial, pe gustul zilelor noastre, e „dezinteresat, ieftin, uşor de aplicat şi eficient”. Lipsit de cruzimea satîrului, de sfîrîitul cărnii pe jar şi preocupat în chip modern de prosperitatea tuturor categoriilor vizate – care au început, de altfel, în chip intuitiv, să-l testeze de ceva vreme –, el mai are şi meritul de a eluda umbrele turmentate ale moralei şi spiritualităţii, a căror evoluţie curat orwelliană în ultimii 70 de ani ne-a schilodit de-a dreptul, şi inutil pe deasupra. Planul prezintă numai avantaje în cascadă: pruncii aduc bani, tinerii angajaţi neghiobi asigură viitorul oligarhiei noastre democrate, concesionaţii aduc ritmic bani, ca şi coloniştii. Trezoreria e veşnic plină de pe urma capitalului social valorificat cum se cuvine. Cui îi mai folosesc atunci sumele care se adună acolo? Cum cui? Instituţiilor de forţă, dedicate interesului naţional şi perenităţii lui. Sau lor. Cînd, peste 50 de ani, moşii şi babele concesionate şi colonizatoare se vor întoarce, vor găsi aici o grădină. Păi, e puţin lucru?

De ce rîdeţi? E de domeniul evidenţei că armata, poliţia, serviciile secrete, justiţia, înalţii funcţionari, colateralii şi afinii lor – să fie, aşa, ca la vreun milion – pot face singuri poduri şi şosele, blocuri şi case, literatură, artă, media, ciorbe, mititei, banking, turism, liturghii şi toate celelalte. Sare în ochi naturaleţea cu care inşi bine hrăniţi şi odihniţi, scutiţi de DEX şi tabla înmulţirii, mînă trebile naţiunii mai bine decît mii şi mii de diplomaţi gingaşi ieşiţi din înalte şcoli care îşi fac firme, fac pe liberalii şi una-două dau faliment sau se înscriu la şomaj, îi irită pe birocraţi, iar de cîtva timp se mai şi sinucid din ce în ce. În fond, trebuie să ne hotărîm ce vrem: să durăm sau să pierim? Dacă vrem să durăm, planul e simplu şi eficace, cum aţi văzut. Adică dispărem. Un timp. Şi pe urmă… mai vedem.

P.S. Nu vă indignaţi (sau indignaţi-vă! Au făcut-o înaintea dumneavoastră cei pomeniţi şi mulţi alţii mai mici, acum cîţiva ani şi faimosul Stephane Hessel, excedat de derapajele sistemului financiar, care a dinamitat planeta – vezi Indignez-vous!). Mai bine reflectaţi la planul negustoresc. Sau faceţi o contrapropunere etc. Swift, trebuie să mai spun, a scris abia în epitaf – în litere de aur pe scut negru, în Catedrala St. Patrick din Dublin, unde odihneşte – că de-acum „crunta-i indignare nu mai poate sfîşia nici o inimă”.

autor: Adina Kenereş

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss