Analize și opinii Politică

Un efect previzibil, scăderea speranței de viață

Pentru că am îndrăznit să spun că perioada de tranziție reprezintă un regres social față de perioada comunismului, fel de fel de “specialisti” m-au acuzat că aș fi neocomunist. Unul din argumentele lor era acela că, vezi Doamne, după 1990 a crescut speranța de viață.

Chestia e următoarea: speranța de viață după 1990 era normal să crească pentru că se venea pe un sistem sanitar și pe o siguranță a vieții rămasă de pe vremea comuniștilor. Oamenii aveau un loc de muncă stabil, fabrica nu era doar fabrică ci avea și dispensar medical, grădiniță, creșă pentru copii, dispensarele sătești chiar funcționau. Comuniștii au investit masiv în programe de prevenție și de vaccinare, vaccinurile erau gratuite și de bună calitate, se făceau în mod organizat prin rețeaua de grădinițe și școli. Dacă recunoaștem treburile astea nu înseamnă câtuși de puțin că glorificăm regimul comunist, ci că apreciem normalitatea. Pe lângă aceste lucruri care țineau direct de sistemul sanitar, anumite susțineri contemporane (de exemplu ceea ce zice  profesorul  Mencinicopschi) ne dau de înțeles că pe timpul comuniștilor salamul, atât cât se găsea, chiar era salam, și parizerul, parizer – nu simple adunături de E-uri. N-aș putea să confirm sau să infirm acest lucru, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o fabrică de mezeluri, să văd ce și cum, dar țin minte că pâinea de pe timpul lui Ceaușescu, la fel ca și pâinea pe care ți-o faci singur în casă, la mașină, mucegăia după 3-4 zile, spre deosebire de pâinea pe care o cumpărăm la pungă și care rezistă și câte 10 zile.

Ei bine, din păcate și acest argument al speranței de viață începe să se destrame, exact cum am anticipat mai demult. Via CriticAtac am aflat de o analiză foarte interesantă postată pe CursDeGuvernare.ro din care rezultă cu claritate că speranța de viață a început să scadă la populația masculină născută după 1960. Datele sunt extrase din 2010 comparativ cu 2009. Citez concluzia:

„Oarecum paradoxal, bărbații născuți în 1950 au o scădere minimă a speranței de viață, în timp ce bărbații născuți în 1940, în timpul războiului au o speranță de viață în creștere. Și mai interesant, contrar aparențelor, bărbații în vârstă de 70 de ani din mediul rural au o speranță de viață mai mare decât cei mediul urban.

În cea mai nefericită postură se regăsesc cei care, după ce au muncit câțiva ani în socialism, au susținut ieșiri timpurii la pensie din contribuții de asigurări sociale la niveluri foarte ridicate și, culmea, nici nu s-au mai încadrat pentru a beneficia de pensie privată deoarece depășiseră de puțin vârsta limită de 45 de ani la introducerea acesteia.”

Să traducem într-un limbaj mai puțin diplomatic: cei a căror viață s-a petrecut mai mult în comunism, altfel zis – program de muncă bătut în cuie 7.00-15.00, educație gratis, sănătate gratis (aici cârcotașii ar putea spune că nu era gratis, orice vizită la doctor te costa un pachet de Fa sau un cartuș de BT…), casă gratis, loc de muncă asigurat și colac peste pupăză, după 1990, posibilitatea de pensionare anticipată – o duc bine spre binișor. Cei care s-au trezit brusc că locul de muncă nu mai e așa de sigur, că sănătatea costă, că școlile copiilor încep să coste, că dacă pleci la ora 19.00 de la muncă ești dat afară, încep să dea colțul ceva mai devreme. Și pronosticul meu e că vor începe să dea colțul din ce în ce mai devreme (inclusiv generația mea, a celor născuți după 1970).

E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat unnec plus ultra al poporului român. Cifrele vorbesc. Firește, și nu trebuie nici să negăm, nici să ascundem acest lucru, rămân chestionabile modalitățile prin care regimul comunist a reușit îmbunătățirea situației sociale în România. Eu consider că au fost două etape majore, ambele îndoielnice ca execuție practică:

– Prima este etapa redistribuirii violente, care începe cu reforma agrară, naționalizarea și stabilizarea monetară și continuă până la încheierea colectivizării. Ar fi vorba, așadar, cam de perioada 1945-1962, deși până prin 1950 tot esențialul de măsuri fusese luat. Deși la final majoritatea populației a avut de câștigat (starea de sănătate și nivelul educațional au fost drastic îmbunătățite în perioada 1950-1960), nu se poate face abstracție de faptul că binele general a fost atins cu sacrificarea unui număr foarte mare de indivizi care, din varii motive, nu erau pe placul regimului. În plus, din graficul pe care l-am publicat aici rezultă că România rămăsese în mare măsură o țară agrară. Evoluția ei spre modernizare se blocase, anumiți parametri sociali de bază fuseseră atinși (starea de sănătate a populației, alfabetizarea etc.), dar trebuia găsită o soluție pentru a merge mai departe.
– A doua etapă de dezvoltare este cea a achiziției de tehnologie pe credit inițiată de Ceaușescu, având ca scop accelerarea modernizării. Cred că putem delimita astfel perioada 1969-1980. Strict numeric modernizarea a reușit (ponderea populația rurale a scăzut de la 65% în 1965 la 45% în 1990) dar, fiindcă achizițiile tehnologice au fost lipsite de noimă – Ceaușescu având ambiția ca România, indiferent de resursele fizice ale pământului și ale populației, să producă orice, de la mine de 0.5 până la avioane de pasageri – rezultatul a fost falimentul generalizat din anii ’80, când cursul de schimb al dolarului, creșterea prețului petrolului și inapetența firmelor românești de a ieși cu produse competitive pe piețele non-CAER au avut ca efect direct și final lipsurile acute de pe piața internă de consum, care au dus la nemulțumirea populației și, într-un final, la izbucnirea Revoluției din 1989.

Vedem, totuși, că după fiecare etapă România a rămas cu ceva. După prima etapă de dezvoltare a rămas cu o populație educată și, se vede treaba, destul de rezistentă și sănătoasă (se încăpățânează să nu iasă din sistem, după cum zicea Boc). După a doua etapă a rămas cu niște active care, fie că au fost vândute ca fier vechi, fie că au avut parte de o privatizare funcțională, au mai adus cât de cât niște bănuți la bugetele anemice de după 1990 (nu contează că banii au fost, în general, prăduiți – ei chiar au existat). Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă? Eu cred că scăderea speranței de viață ne poate da un mic indiciu, și chiar aș fi curios să aflu, încă de pe acum, dacă cele două mari reușite politice, accederea în NATO și UE, vor reuși să ofere vreo compensare valorică pentru restul nereușitelor în opinia istoricilor anului 2050. Din păcate, din moment ce conform statisticilor am șanse minime să mai fiu în viață în acel an, presimt că voi rămâne cu curiozitatea nesatisfăcută.

Lucian Sarbu
sursa: newsfromromaniannet.blogspot.com

Abonează-te la newsletter