„Ultimul cuvânt” al „tinerei generaţii” de odinioară este similar cu primul strigăt al tinerei generaţii de azi. Deşi „fac oamenii ce pot. Nu-s ei de vină!”, avem persistenţa unei spaime „care paşte mai presus de orice tânăra generaţie de intelectuali”, şi anume, ratarea! „Ratare care nu înseamnă deloc insucces social, neascensiune politică sau literară; ci o anumită prăbuşire lăuntrică în raport cu o anumită icoană pe care o porţi în suflet despre tine. Şi nu atât o prăbuşire a ta însuţi, cât o prăbuşire a icoanei care te susţine!” (Mircea Vulcănescu).
Ratare definită de Bacovia ca o veşnică învârtire într-un „cerc barbar şi fără sentiment” în „ţara grozavului întuneric” unde tinereţea este „streină de plăcere” şi plină de „zbucium şi de durere” (Ştefan Petică). Ratare care îmbracă vălul unei „tinereţi ciudate” copleşită de o „moarte cotidiană” (Dinu Pillat).
Dintotdeauna mizeria este tot ce avem căci „nu vedeţi că nici nu suntem luaţi în seamă atât timp cât rămânem intelectuali?!”. Ne pândeşte „ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimaţi, asta suntem” (Mircea Eliade). Cauza acestei realităţi seculare sălăşluieşte în „destinul vieţii sociale româneşti” unde „politica trivializează totul; pentru că tot ce e cultură, aspiraţie către valori, spiritualitate pură, tot ce nu e utilizabil în vreun fel e marfă fără căutare…” (Mircea Vulcănescu).
Scriitorul I.D. Sîrbu descrie eşafodajul social românesc al anilor ’70-’90 astfel: „crudul adevăr” este că „50% din populaţia noastră e alcătuită din – ca să mă exprim cu fineţe, ca să nu jignesc – din nişte indivizi sub-inteligenţi. Cretini, garaveţi, papă-lapte, burtă-verde, gogomani, haple. Recunoşti, nu? Şi, în acelaşi timp, dar în altă ordine de idei, circa 30%, poate chiar mai mult, sunt hoţi, şmecheri, lichele, pramatii. Mai adaugă procentul obligatoriu de escroci din naştere, de parveniţi, de turnători şi şnapani, de demagogi şi fâlfîiţi, huidume, troale, fufe, tufe, sferto-docţi, căcănari, linge-blide. Adaugă la aceştia stocul de popi, ofiţeri, artişti (manelişti n.m.) – şi, uite dragul meu coleg, obţii frumos şi repede o imagine aproape exhaostivă şi inhaostivă a ceea ce noi, când ne grăbim la şedinţe, numim superficial popor. (…) Dacă ne-am pune să sacrificăm numai proştii şi lichelele – nu şi celelalte categorii negative – am risca pierderi demografice mai mari decât am avut după cele două războaie mondiale victorioase” („Lupul şi Catedrala”).
Începând cu mijlocul anilor ‘40 cu extensie până astăzi, cu variaţii ale violenţei şi ale absurdului social, categoriile sociale de reală valoare – de altfel o demografice destul de mică – au fost distruse cu bună ştiinţă, iar în ultima vreme sunt ţinute la distanţă de vârful piramidei sociale. Parafrazându-l pe N.T. Orăşeanu, în această ţară, „masa celor cu merit” nu există căci aceştia „nu au astăzi căutare”. Dar vor avea oare? Posibil atunci când „oamenii cinstiţi, inteligenţi şi bine pregătiţi, care, prin simpla, dar cinstita şi dezinteresata lor dragoste de idee şi ţară, să înlocuiască proştii, brutele şi ageamiii care, profitând de conjunctură, s-au înfipt şi la pîine, şi la cuţit” (I.D. Sîrbu).
Pentru o reală schimbare ar fi necesară şansa unui eveniment istoric sub a cărui „înrâurire sufletească” să se „modifice felul de a fi al celor care iau parte la dânsul”. Să considerăm schimbările din decembrie 1989, evenimentul istoric potrivit schimbărilor radicale, dar „lucrurile se petrec cu totul altfel”. De ce? Pe de o parte, „cu cât un om are o mentalitate mai formată, cu atât influenţa evenimentelor e mai mică asupra lui (vezi sloganul „Noi muncim. Nu gândim!” n.m.) iar pe de altă parte, „cu cât capacitatea lui de reducere a întâmplărilor e mai intensă, atunci şi plasticitatea lui intelectuală e mai redusă” (Mircea Vulcănescu).
Cu alte cuvinte, „influenţa maximă a istoriei se resimte în perioada adolescenţei”. Adolescenţii din anii 1989-1990 sunt în pericol de a fi metamorfozaţi în ciupercari şi căpşunari, căci, vorba refrenului, „ţara te vrea prost” şi manipulabil. Astfel devine explicabilă „deprimarea care cuprinde pe orice tânăr întors de la studii, umbra ratării lui faţă de orgia politicienească ce se desfăşoară în toate părţile” (Mircea Eliade) iar „comportarea extremistă” reprezintă „reacţiunea împotriva mizeriei şi foamei, pe de o parte; revolta împotriva profitorilor de tot felul, pe de alta” (Mircea Vulcănescu). Salvarea generaţiilor active, dinamic intelectual în general şi a generaţiilor tinere în special constă „într-o solidarizare de breaslă a valorilor”, care să respingă în bloc favoritisimul, nepotismul, necinstea, demagogia. Toate acestea formează eşafodajul unei corupţii „cinice şi tradiţionale” de tip feudal. Dacă coalizarea solidarizării de breaslă a valorilor eşuează (şi din cauza politicii oficiale dusă cu bună ştiinţă împotriva ei, n.m.), atunci avem „destinul celei mai triste generaţii, pe care o pândesc foamea şi ratarea iremediabilă” într-o perpetuă „ţară a măgarilor”.
Din nefericire au rămas „numai câţiva izolaţi care continuă cu probleme serioase, însă pentru aceştia vieţuirea într-un astfel de mediu a devenit o imposibilitate”. Aceasta în timp ce politicienii „sunt nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficienţă. Din acest motiv, valorile politice sânt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii”. Într-o astfel de atmosferă „nu au ce căuta decât mediocrităţile” deoarece „înspre politic nu evoluează decât oamenii fără substanţă şi fără posibilităţi interioare, cu rezerve lăuntrice inexistente, incapabili de cea mai măruntă problematică”. Faptul că în România „problemele n-au nici o valoare decât puse în legătură cu realităţile de la noi” putem vedea în aceasta „încă un triumf al spiritului politic. Vă mai miraţi, atunci, de ce totul e caricatural, compromis şi fad?”. Or, dacă o generaţie care-şi trăieşte universul într-un astfel de context „caricatural, compromis şi fad”, nu-şi doreşte şi „altceva decât ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!”. O inutilitate care se defineşte prin „lipsa de scop” a tinerilor smulşi din mediul lor spiritual, „dezrădăcinaţi, dezaxaţi, rupţi de credinţa părinţilor lor şi din privegherea dragostei acestora şi aruncaţi pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lor materiale, ajunşi să-şi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, vânător al unei ratări sigure şi fără leac!”. Dar să ne silim să fim oameni de nădejde căci „un om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenţei” (Mircea Vulcănescu).
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul
Adevarat ai vorbit