Regele speculanţilor valutari şi unul dintre principalii coordonatori ai procesului de colonizare economică a estului Europei a devenit extrem de nervos. De fapt, comportamentul lui George Soros poate fi catalogat drept disperat. În trecut, oligarhul american nu avea nevoie de editoriale pentru a dirija deciziile politice în direcţia dorită şi timidele tentative de publicistică au fost doar un exerciţiu de imagine. În ultimele luni, apare impresia că Soros s-a reprofilat din oligarh în columnist. Regele speculanţilor valutari scoate articole pe bandă rulantă şi le plasează în orice publicaţie care va accepta să-i transmită mesajul. Deşi a început cu publicaţii de talia Financial Times, astăzi editorialele domniei sale se găsesc în paginile New York Book Review.
De ce se agită George Soros? Ce îl nelinişteşte pe speculantul care susţine că s-a retras din activitatea de afaceri? Dacă lăsăm la o parte limbajul diplomatic, problema cu care se confruntă Soros şi, mai important, cei din spatele lui Soros este că Germania a ieşit de sub control. Înainte, totul era simplu. Elita politică germană a fost obedientă şi micile revolte puteau fi uşor înăbuşite prin invocarea “vinei istorice” a poporului german.
La fel, “vina istorică” a germanilor a devenit “erbicid politic” prin care erau lichidaţi orice germeni de hegemonie germană pe plan european. Rezultatul a fost dezastruos pentru Germania. Uniunea Europeană a fost condusă de un grup de eurocraţi lipsiţi de orice experienţă practică, iar interesele Germaniei au fost constant sacrificate în numele “solidarităţii europene”. Germania a fost motorul economiei europene şi totodată a fost finanţatorul principal, direct şi indirect, al prosperităţii celorlalte ţări ale Uniunii Europene. Taxele germane finanţau programele de susţinere a economiilor periferice, iar statele din sudul Europei aveau posibilitatea să se împrumute la dobândă redusă pentru că se aflau într-o uniune monetară cu Germania. În consecinţă, nemţii primeau pensii şi salarii mai mici (raportat la contribuţiile făcute), aveau concedii mai puţine şi plăteau taxe mai multe, toate acestea pentru ca italienii, grecii, spaniolii şi francezii să poată avea concedii mai lungi, salarii garantate, indemnizaţii de şomaj echivalente cu salariul unui german mediu, asigurare de şomaj şi posibilitatea de a practica evaziunea fiscală şi furtul bugetar la scară colosală. Deşi această prosperitate colectivă a fost finanţată aproape exclusiv de generozitatea contribuabililor germani şi favorizată de lipsa de verticalitate a clasei politice germane, clasa politică din ţările periferice nu încerca să facă ceva pentru promovarea intereselor germane, preferând să-şi etaleze obedienţa faţă de Washington. Pentru Casa Albă un astfel de aranjament era extrem de benefic. Aliaţii săi fideli din Europa trăiau din contul Germaniei şi totodată nu-i permiteau Berlinului să-şi transforme forţa economică în forţă geopolitică. Astăzi, Germania se încăpăţânează şi nu mai doreşte să plătească pentru menţinerea nivelului de viaţă al Europei periferice.
Germania trimite Grecia, Spania, Italia, Portugalia şi Franţa la muncă, dar nimeni nu vrea să meargă la muncă.
Articolele scrise de Soros sunt doar o mică componentă a campaniei de presiune şi şantaj îndreptată împotriva politicienilor germani. Miliardarul american a lansat, evident nu din iniţiativă proprie, ideea “eurobondurilor”, adică a unor obligaţiuni care vor fi folosite pentru finanţarea datoriei publice a Spaniei, Italiei şi Greciei, dar vor fi garantate de Germania. Este clar că George Soros, la fel ca şi administraţia de la Casa Albă, s-a obişnuit ca reacţia Berlinului să fie “Da! Să trăiţi!”, dar acum situaţia s-a schimbat radical. Mai întâi ministrul de finanţe, apoi şeful Bundesbank, apoi ministrul economiei şi acum însăşi Angela Merkel au declarat că “eurobondurile” sunt inacceptabile pentru Germania. Din perspectiva atât a eurocraţilor, cât şi a oligarhiei financiare globale, situaţia este foarte gravă şi necesită aplicarea unor soluţii radicale.
Este clar că declaraţia Angelei Merkel a fost cuiul final bătut în coşciugul “eurobondurilor” care vor fi îngropate la cimitirul ideilor prosteşti ale istoriei europene. Pentru salvarea (temporară) a sistemului financiar global a rămas ultima opţiune, adică pornirea la turaţii maxime a tiparniţei de bani. La câteva ore după ce guvernul german şi-a reiterat poziţia în privinţa inacceptabilităţii “eurobondurilor”, Banca Centrală Europeană, Banca Centrală a Japoniei, Banca Centrală a Elveţiei şi Banca Centrală a Angliei au făcut o declaraţie comună. Cele patru bănci centrale s-au angajat să ofere sistemului bancar împrumuturi în vederea “menţinerii lichidităţii”, ceea ce înseamnă că de fapt se doreşte o menţinere a iluziei solvabilităţii sistemului bancar. Cel mai interesant este că cele patru bănci centrale vor credita băncile private în dolari, nu euro, nu lire sterline sau franci elveţieni. Unica sursă de dolari este Rezerva Federală a SUA, deoarece restul băncilor centrale nu au posibilitatea tehnică de a “crea dolari”. Motivul pentru care Rezerva Federală preferă să finanţeze întreaga operaţiune, rămânând “în spatele cortinei” este de natură electorală. Dacă publicul american va înţelege că “tiparniţa de dolari” a fost pornită pentru salvarea băncilor europene, Obama nu va mai avea nicio şansă de a fi reales.
Acum ne aşteaptă o perioadă relativ scurtă în care pieţele vor jubila şi vor sărbători victoria sistemului bancar în războiul contra bunului simţ. Euforia se va termina în curând. Injecţiile de lichiditate nu pot substitui solvabilitatea, iar tentativele de a încerca această substituţie vor genera hiperinflaţie şi doar vor amâna o prăbuşire inevitabilă.
sursa: cronicaromana.com
Adauga comentariu