Dacã vã amintiti frumoasa legendã despre Orfeu si Euridice, aceastã poveste de dragoste este construitã pe un singur detaliu, adicã are o poantã neasteptatã, o privire aruncatã înapoi. Nu cred cã toti îsi amintesc exact povestea.
Iar fabula e extrem de simplã. Orfeu, cu naiul lui, stia sã vrãjeascã lumea. Si atunci când a vãzut-o pe frumoasa Euridice, a înteles cã ea este unica lui dragoste. Nu-si închipuia viata fãrã ea. Dar asa cum se întâmplã în orice poveste, o fortã rea a încercat sã-i facã rãu nimfei Euridice. În fuga ei a cãzut într-o groapã, unde a fost muscatã mortal de un sarpe.
În fata cântecelor lui Orfeu n-au rezistat nici luntrasul Charon, care duce cu luntrea umbrele mortilor pe tãrâmul vesnic. N-a rezistat si a luat cu el un om viu – pe Orfeu. În fata lui n-a rezistat câinele Cerber, cu trei capete si care pãzea intrarea în tãrâmul vesnic. Precum în fata cântecului n-a rezistat marele Hades, stãpânul acelor tãrâmuri. S-a lãsat înduplecat si i-a permis lui Orfeu s-o ia înapoi pe Euridice. A pus însã o conditie, o conditie foarte simplã. Pânã nu iese din tãrâmul vesnic, nu are dreptul sã întoarcã capul sã o priveascã. Dacã face acest lucru, o pierde pentru totdeauna.
Orfeu a rezistat pânã aproape de iesire. Erau trei, patru pasi pânã la lumina soarelui. Un gând, însã, de îndoialã l-a fãcut sã întoarcã capul. S-a gândit cã Euridice, mergând în urma lui, poate rãtãci drumul. O singurã privire înapoi a fost suficient ca ea sã se prefacã în fum si sã disparã în neant.
Cântecele lui Orfeu au fost extrem de jalnice si moartea lui aproape si-a pierdut semnificatia în momentul când nimfele zeului Dionisos, usor ametite de vin, i-au propus sã aleagã pe una din ele în locul frumoasei Euridice. Ele aveau pretentia sã creadã cã o pot înlocui. Orfeu le-a alungat pur si simplu. Fapt pentru care rãzbunãtoarele nimfe l-au rupt în bucãti.
Dincolo de frumoasa poveste, dramaticã si tristã este o altã moralã, un alt adevãr.
Mã gândesc la o situatie mult mai prozaicã. Mã gândesc la noi. La noi care ne intoarcem in anii din trecut , la periode triste traite de noi sau de varstnici nostri.
Mã gândesc, totusi, ce ne face sã ne uitãm înapoi, sã ne întoarcem in acele vremuri cu gândul cã acolo am fost mai fericiti.
Mã gândesc cã este de vinã nu numai firea pragmaticã a omului, inertã, pusã pe agonisire si pe realizarea unor pofte fiziologice. Vina principalã o are, probabil, superfiialitatea in a anliza si compara situatii.
Omul n-a fost învãtat sã judece în categoriile frumosului, sã vadã pragmaticul prin aceastã prismã, sã înteleagã cã nu poti prin distrugerea altuia sã fii tu fericit, sã înteleagã cã mersul înapoi niciodatã nu înseamnã mersul înainte.
Dacã lumea noastrã ar avea si o educatie clasicã, ca sã citeascã morala mitului despre Orfeu si Euridice, poate si ziua pe care o trãim astãzi n-ar fi fost atât de sumbrã si sperantele noastre nu ar fi fost atât de modeste.
Chiar dacã trecem aceastã parabolã de pe câmpul politicului pe cel pur omenesc, întelegem prea bine cã ceea ce-am trãit întotdeauna va rãmâne numai înapoi.
Iar marele mister al existentei noastre, totusi, trebuie sã-l descoperim numai înainte, în necunoscut.
Îmi pare foarte rãu de Orfeu. De fiecare datã când mã gândesc la sentimentul lui de dragoste purã, îl cert în gând pentru lipsa de rãbdare. Ce însemna sã facã încã trei pasi si sã nu priveascã o datã înapoi? Ar fi salvat-o pe Euridice, ar fi salvat dragostea lor si poate în lumea asta era o poveste de dragoste, mai putin tragicã, dar cu o pereche mai fericitã.
sursa: observatorul.ro
Adauga comentariu