Evenimentele din Ucraina din ultimele săptămâni sunt un prilej foarte bun de a aduce în discuție două concepte cu care ar trebui să fim familiari: autodeterminarea și non-intervenția.
Atunci când drepturile fundamentale ale semenilor noștri sunt încălcate, chiar și atunci când singura conexiune dintre noi și aceștia este apartenența la aceeași specie, răspunsul imediat și involuntar pe care îl avem este acela că s-a comis o enormă nedreptate. Indiferent dacă acest lucru este cauzat de frica de a nu fi deposedați în același fel de drepturile noastre sau este vorba de empatie, intuiția comună ne spune că este de datoria noastră să rectificăm această nedreptate, restituind acolo unde se poate aceste drepturi. Însă firește că lucrurile nu sunt așa de simple pe cât par.
Am putea crede că drepturile omului se leagă în mod intrinsec de umanitate și fără îndoială nu greșim în această credință. Pentru că într-adevăr drepturile omului sunt drepturi pe care le avem în virtutea faptului că suntem oameni și suntem oameni indiferent de naționalitatea sau apartența noastră specifică la un grup. Dar, dincolo de aspectul aleatoriu pe care îl are această apartență la un grup, nu putem ignora enorma forță pe care acest context o deține asupra noastră, nu numai prin forța coercitivă care poate fi utilizată asupra noastră, ci și prin felul în care acest context ajunge să ne modeleze gândirea și, astfel, felul în care ne privim pe noi și lumea din jurul nostru, felul în care ne privim libertățile și valoarea vieții noastre.
Desigur că putem vorbi despre valoarea intrinsecă a vieții umane, despre inviolabilitate libertății noastre, despre valoarea lor morală cu caracter absolut, ele fiind într-adevăr datum-uri. Însă comitem o eroare atunci când nu luăm în considerare contextul în care ajungem să înțelegem și să internalizăm aceste datum-uri și să construim instituții care să le apere. Iar acest context este fără îndoială statul – acea arena în care presupunem că se poate elabora și exercita autodeterminarea [acel drept al popoarelor de a-și determina singure cursul propriilor dezvoltări fără intervenții din exterior].
Așadar avem de-a face aici cu o dublă determinare. Pe de-o parte avem membrii unei comunității istoric-culturale, care își exercită drepturile și convin asupra regulilor arenei politice și, pe de cealaltă parte, statul ca condiție de posibilitate și spațiu al autodeterminării. Cu alte cuvinte, statul este aceea uniune dintre membrii comunității și acel grup din cadrul comunității căruia îi este încredințat monopul asupra forței. Grup pe care îl numim guvern, care are datoria de a-și apăra cetățenii, el fiind instrumentul prin care cetățenii se apără unii pe alții și apără modul lor comun de viață. Uneori acest instrument se întoarce împotriva propriilor cetatățeni, apărându-i în continuare de amenințări exteriore, însă opresând, limitând și încălcând drepturile și libertățile lor cetățenești. Este acesta un motiv suficient pentru a intervi în teritoriul acelui stat?
Suntem tentați să credem că nu, pentru că așa cum spuneam anterior, rolul esențial în această dinamică îl are autodeterminarea. Iar autodeterminarea este imposibilă în absența unui context istoric, a unei tradiții și culturi care să conducă către un anumit mod de înțelegere asupra drepturilor și a instituțiilor care le apăra. Fiecare astfel de arenă (stat) are propriul său parcurs istoric, propriile sale variabile și alegeri, propriile încleștări de opinii, propriile revoluții și lupte. Și chiar și atunci când suntem puși în fața unui regim ilegitim și tiranic care ne opresează există un privilegiu al cetățeanului împotrivă căruia regimurile nu se pot imuniza, răzvrătirea. O intervenție din afară i-ar putea deposeda de această posibilitate de a-și făuri drepturile, instituțiile și arena în care să-și înțeleagă și să-și făurească propriul mod de a fi și de a conviețui. Iar dreptul de a trăi sub instituții, pe care ei însăși le-au conturat, într-o arenă care împărtășește tradițiile, cultura și contextul lor istoric și pe care o pot numi ”potrivită lor”, este un drept fundamental al oamenilor, pe care astfel l-am încălca.
Trăim, de asemenea, într-o lume în care statul (uniunea cetățeni – guvern) are dreptul la suveranitate sa politică și integritatea sa teritorială, iar cetățenii altor state nu sunt de cele mai multe ori într-o poziție de a respinge potrivirea dintre cetățeni și guvernul lor pentru că le lipsește, pe de-o parte, contextul istoric pentru a o înțelege și, pe de cealaltă parte, pentru că nu au o experiență directă cu privire la ea.
Exista însă situații exceptionale în care nepotrivirea dintre cetățeni și guvernele lor este flagrantă și evidentă și în care intervenția este oportună. Ne folosim aici de ghidarea lui Walzer în numirea lor.
Prima situație, cea mai evidentă, se referă la cazul în care guvernul este angajat în masacrarea și înrobirea cetățenilor săi, nepotrivirea dintre guvern și cetățeni, fiind aici evidentă. Cea de-a doua excepție face referire la o singură comunitate aflată în război civil și în care una dintre facțiuni implicate în acest război civil este ajutată din afara țării de un grup de state sau de unul singur. În acest caz, celelalte state din comunitatea internațională pot interveni pentru a ajuta facțiunea/facțiunile dezavantajate. Iar cea de-a treia excepție se referă la un stat care include mai mult de o comunitate politică, iar una dintre aceste comunități este în revoltă activă, statele din comunitatea internațională putând interveni în momentul în care rebeliunea a atins anumite proporții – nepotrivirea dintre guvern și cetățeni fiind clară aici, guvernul ne mai putând susține nici măcăr o prezumtivă legitimitate.
Discuția este desigur una mai mult mai amplă decât aceea pe care am prezentat-o aici și rămâne una deschisă. Autodeterminarea este însă unul dintre acele principii fundamentale prin care ne construim lumea în care trăim și de aceea, orice intervenție ”din afară” trebuie privită cu circumspecție.
Dana Cazacu
Recomandăm și: Walzer M. – The moral standing of states
Sursa: E-think.ro
Adauga comentariu