Politicienii de casă ai Angelei Merkel o numesc afectuos Mutti, „mămica”, şi consideră că ţările din Sudul şi Sud-Estul Europei sunt nişte copii obraznici care trebuie puşi la colţ deMutti. Dacă vă amintiţi, şi Traian Băsescu a fugit repede în braţele „mămicii” astă-vară, când poporul l-a pus pe liber. Şi asta pentru că şi Traian Băsescu, şi intelectualii de genul Teodor Baconschi, a cărui activitate e susţinută de fundaţii reprezentând interesele imperiale germane, sunt nişte fete ale Babei. Iar fetele babei fug la „mămucuţa” ca să le dea dreptate. Iar „mămucuţa” le dă dreptate şi, ca o maşteră ce e, le persecută pe fetele Moşului, puse la munci de jos şi văduvite de orice răsplată, dreptate sau vorbă bună.
Şi asta pentru că Baba e mare meşteră în dezinformare şi manipulare. Minte de îngheaţă apele furând munca fetelor Moşului în folosul fetelor ei, pe care le proclamă apoi ca fiind cele mai bune, mai harnice şi mai frumoase din toată împărăţia. Sau din UE. Trucurile Babei nu sunt noi. Şi nu s-au scris doar poveşti despre ele, ci şi istorii.
Iată, de exemplu, în 1939-40, prezentând publicului american eforturile de a rezista Germaniei depuse de elita românească de atunci, jurnalistul austriac William S. Schlamm scria: „Cu douăzeci şi unu de ani în urmă, România a primit o supradoză de ce poate face Germania unei ţări care cade sub călcâiul ei. E o adevărată reuşită a propagandei germane faptul că, din toate tratatele de pace generate de Primul Război Mondial, lumea şi-l aminteşte doar pe cel de la Versailles. Dar românii nu au uitat tratatul de pace pe care, în mai 1918, Germania l-a dictat României la Bucureşti – un pact care prin pura lui bestialitate face Tratatul de la Versailles să pară un regulament al Armatei Salvării. Românii ştiu ce îi aşteaptă dacă devin «protectorat» german. Ştiu cât de ahtiat lucrează Al Treilea Reich pentru realizarea unui asemenea protectorat”. „Cine îşi mai aminteşte astăzi”, se întreba Schlamm, „că Germania, prin tratatul de pace cu România din 1918, a impus ca, pentru următorii 90 de ani, toată populaţia de sex masculin a României cuprinsă între vârsta de 16 şi 70 de ani să muncească neplătit ori de câte ori Comandamentul Suprem german ar fi găsit de cuviinţă?”.
Pactul de austeritate diktat astăzi de Germania ţărilor pe care le-a momit cu viclenie şi pe care le ţine cu forţa în zona Euro nu are alte rezultate decât Pacea de la Bucureşti (Buftea) din 1918: popoare întregi trebuie să muncească pe (mai) nimic ca imigranţi sau în propria lor ţară ajunsă „protectorat” german la dispoziţia Comandamentului Suprem german. Adică, a fetelor Babei.
Refuzând să recunoască faptul că integrarea euro-monetară a slujit doar intereselor germane şi a constituit motorul succesului economic german din ultimul deceniu, fetele babei se apără apelând fie la teorii cu iz rasist – care spun că nemţii sunt ontologic superiori altora (vezi articolul lui Radu Golban) -, fie la determinisme economice conform cărora Germania, prin natura economiei, mărimea populaţiei şi poziţia geostrategică nu poate ajunge, fără falsă modestie, decât lidera Europei. Dacă de prima teorie nici nu are rost să ne ocupăm, de a doua teorie s-au ocupat economişti şi politologi serioşi care ar merita redescoperiţi.
Economistul (Chicago şi Columbia) Antonin Basch, unul dintre liderii industriei chimice şi metalurgice din Cehoslovacia interbelică, om care cunoştea din interior viaţa economică a continentului european în epoca ascensiunii naziste, a scris în exil, în 1943, despre cum Germania nazistă a cucerit Europa Centrală şi de Est „sub masca negocierilor economice” şi datorită manipulării machiavelice a jargonului economic cu ajutorul cărora a tradus dezbateri politice care priveau întregul popor în negocieri economice opace. Trecerea de la democraţie la dictatură s-a făcut prin tehnocraţie.
Conform lui Basch, alianţa politică şi simpatiile culturale dintre ţările Estului Europei şi Franţa nu au putut asigura dezvoltarea economică a acestor ţări pentru că Estul Europei nu putea exporta în Franţa produse agricole. Situaţia se repetă şi acum, când industria alimentară românească a pierdut teren şi pe piaţa internă, şi pe cea externă. Supermagazinele germane şi franceze din România inhibă dezvoltarea industriei alimentare româneşti importând produse din Franţa, Italia, Spania. UE cere producătorilor români retehnologizări ale căror costuri le scad acestora productivitatea. Autorităţile impun micilor producători standarde care le închid acestora piaţa.
Şi atunci, ca şi acum, beneficiara acestui paralelism economic dintre Estul Europei şi Europa Mediterneană a fost Germania. În anii ’30, Germania a dat pentru o vreme impresia că e marea şi generoasa piaţă de desfacere care lipsea economiilor agricole din Estul şi Sud-Estul Europei. Odată ce a obţinut poziţii de monopol, decuplând acele ţări de la piaţa mondială şi legându-le de economia germană printr-un sistem de barter necinstit (cu preţurile produselor industriale germane umflate artificial), Germania nazistă a strâns şurubul pentru a controla nu doar viaţa economică, ci şi viaţa politică a Europei Centrale şi de Est.
Singura diferenţă dintre epoca interbelică şi ceea ce se întâmplă acum în UE e că, astăzi, nu doar Estul, ci şi Vestul Europei a căzut pradă politicilor economice germane de „sărăcire a vecinului”. Dacă naziştii au legat economiile altor state de economia germană prin barter, fetele Babei creştin-democrate au înfăptuit acest lucru prin Euro. Rezultatul l-au reprezentat tot export de inflaţie către periferiile Europei, dezindustrializarea acestor periferii (Estice şi Mediteraneene) şi sărăcirea lor în favoarea îmbogăţirii Germaniei (vezi Martin Wolf, “Eurozone Plays ‘Beggar My Neighbour'”, Financial Times, 18 mai 2010).
Comentând în 1943 situaţia imperiului european nazist, economistul John Bell Condliffe, de la UCLA at Berkeley, scria: „Subdezvoltarea economică a Estului Europei e o sursă constantă de slăbiciune politică şi deci o continuă tentaţie pentru puterile industriale agresive. Prin urmare, una dintre soluţile veşnicelor conflicte europene ar fi dezvoltarea industrială a acestei regiuni”. Dar politicile economice ale zonei Euro duc tocmai la dezindustrializarea acestor state din Estul şi, în premieră, din Vestul Europei. Conform fetelor Babei, soluţia ar fi nu abandonarea uniunii monetare care duce la subdezvoltarea acestor ţări, ci adâncirea integrării EUropene, consolidarea ei politică sub control (politic, financiar, economic) german. Iată ce spunea Condliffe încă din 1943 despre aceste planuri: „Există unii care visează la nişte State Unite ale Europei în care toate interesele naţionale aflate în conflict, inclusiv cele ale Germaniei, să fie reconciliate într-o mare federaţie […] Dar unitatea pe care Germania a impus-o continentului e o unitate a sărăcirii. Doar într-un sistem mondial de schimburi pot popoarele europene să respiree liber. Acest fapt, mai mult decât oricare altul, face suspecte orice planuri privitoare la o Federaţie Europeană. Influenţa germană asupra unei asemenea federaţii ar fi cu necesitate dominantă”. De aceea, soluţia lui Condliffe, ca şi a lui Basch, nu prevedea crearea unei Europe unite sub tutela de mamă vitregă a Germaniei, ci crearea unor blocuri regionale ale ţărilor din Estul, Centrul şi Sudul Europei care să caute apoi pieţe externe altele decât Germania. Rusia, China, Japonia erau atunci – şi ar putea fi şi acum – potenţiale pieţe de desfacere pentru produsele acestor economii sărăcite de înjugarea lor la carul economic german.
Conştient de pericolul german a fost şi diplomatul şi geopoliticianul Robert Strausz-Hupé, care, în lucrarea „The Balance of Tomorrow: Power and Foreign Policy in the United States” (1945), scria, referitor la planurile de confederare europeană susţinute şi de americani: „Reconstrucţia Europei trebuie iniţiată de puterile care s-au opus Germaniei. Ea nu va putea fi completată fără ca în cele din urmă poporul german să fie readus în sânul comunităţii împotriva căreia s-a revoltat […] Integrarea Europei occidentale ar reda echilibrul politic al Europei […] Dar împotriva acestei scheme se pot formula două grave obiecţiuni. Prima e că orice federaţie sau confederaţie de state europene ar putea să cadă sub dominaţia Germaniei. Un asemenea pericol ar putea apărea doar dacă toată Europa ar fi unită într-o singură unitate politică. Tocmai de aceea, principala preocupare a unei federaţii europene va fi tocmai de a împiedica o asemenea unificare europeană sub domnia Germaniei sau a oricărei alte puteri – pentru că tocmai împotriva acestei ameninţări s-au ridicat Marea Britanie şi Franţa în 1914 şi 1939 […] Milioanele de oameni care au fost ucişi şi schilodiţi, bogăţiile Europei care au fost distruse nu au fost sacrificate pentru ca să permitem Germaniei o nouă şansă de a-şi stabili supremaţia. Germania trebuie supusă. Şi poate fi supusă printr-un pact care, ca să servească scopurilor sale, trebuie să fie sever şi simplu. Trebuie să fie sever pentru ca germanii să înţeleagă intenţia învingătorilor şi să nu mai aibă iluzii cum că pot juca Estul [Rusia] împotriva Vestului. Trebuie să fie simplu pentru ca să poată fi aplicat […] Poporul german va renunţa la agresiune doar când nu va mai avea mijloacele să o facă. Germania poate fi lipsită de mijloacele agresiunii lipsind-o de industria grea care i-a servit maşinii de război”.
Din păcate, industria de război germană s-a rafinat. Tunurile Reichului sunt financiare acum. Germania încă joacă Vestul împotriva Estului şi viceversa. Existenţa industriei ei încă duce la dispariţia industriilor altora. Uniunea Europeană, pe care Strausz-Hupé o concepea ca principală armă europeană împotriva hegemoniei germane asupra continentului, a devenit principalul instrument al dominaţiei germane asupra Europei. Pe care Mutti o vrea unificată politic, exact aşa cum Strausz-Hupé avertiza că nu trebuie să ajungă.
Cred, totuşi, că soluţiile oferite atunci sunt valabile şi acum şi ele au la bază confederarea sau alianţa informală a statelor subminate economic şi politic de Germania. Din moment ce UEuropa germană e mamă vitregă pentru noi, trebuie să căutăm noi pieţe de desfacere care să permită dezvoltarea economică a ţărilor noastre. Dacă tot trăim în epoca globalizării, nu avem de ce sta sub fustele euro-mămichii. E înghesuială mare acolo. Lumea e largă. Piaţa produselor agricole e una în continuă expansiune şi puterile economice emergente din BRIC sau Japonia ar putea oferi unei ţări ca România posibilitatea unor schimburi economice avantajoase şi fără pericolul anexării politice. Pentru asta ne trebuie voinţă politică. Şi inteligenţa de a nu ţine cont de bolboroselile mincinoase ale fetelor Euro-Babei.
autor: Mircea Platon
sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu