Rezultatele alegerilor din Germania sunt un triumf pentru Angela Merkel. Pentru majoritatea absolută în Bundestag mai avea nevoie doar de un singur loc. În această situaţie, partenerii de coaliţie nu pot fi decât Verzii sau social-democraţii. Dar ce mai contează în Europa cine a câştigat alegerile la Berlin?
Subiectul „Europa” a fost atât de neglijat mai de toate partidele în timpul campaniei electorale, prin însuşi faptul că nici măcar 2% din programul lor politic nu viza Uniunea Europeană, încât am putea fi tentaţi să credem că Germania şi-a pierdut ambiţiile în Europa. Este adevărat, şi Europa a răsuflat uşurată pentru o perioadă în privinţa corsetului impus de Berlin şi a unei lecţii continue în bunele intenţii ale integrării.
Pe cât este Germania de implicată mereu în societatea civilă şi politică europeană – în afară de cele două războaie mondiale – fie prin sprijinul lui Franco în războiul civil spaniol, fie prin a obliga România să cedeze Ardealul pentru o strategie de Pax Germanica, fie prin debutul suveran imediat după reunificare în dezbinarea Iugoslaviei, sau chiar prin finanţarea politicienilor din ţările de la periferie prin diferite fundaţii politice germane, pe atât de puţin ar spune Berlinul lucrurilor pe nume. În buna tradiţie a lui Bismarck, Germania trebuie, la nivel declarativ, mereu să nege interesul de hegemonie în Europa.
Germania este dominată de două perspective: pe de o parte, de câţiva eurosceptici, din partidul „Alternativă pentru Germania”, cei care văd mereu aceeaşi problemă pentru ţară în moneda unică şi solicită o dizolvare a uniunii monetare, care nici măcar nu au intrat în parlament, şi pe cealaltă parte, de perspectiva susţinută de cancelar în vederea păstrării euro. După Merkel, reţeta pentru depăşirea crizei în celelalte ţări ale zonei euro este modelul german: dacă acestea sunt la fel de harnice şi modeste precum Germania, ar avea şi ele succes. Puterea relativă a economiei germane pare a fi un argument puternic – în comparaţie cu alte ţări dezvoltate, şi desigur, în comparaţie cu zona euro. Din păcate, Germania a greşit în această analiză a economiei europene. Succesul Germaniei este ca urmare a impulsului uniunii monetare, dar şi a crizei din ţările de la periferia Europei. Fără o restructurare a cadrului instituţional şi o realiniere a economiei germane, nici euro şi nici Uniunea Europeană nu vor putea supravieţui pe termen lung.
Să rememorăm nişte date: chiar înprimii ani ai uniunii monetare, Germania se afla într-o recesiune severă şi a fost considerată “omul bolnaval Europei”. Ea a depăşit această recesiune cu sprijinul Băncii Centrale Europene printr-o rată redusă a dobânzii cheie şi prin creşterea substanţială a exporturilor în ţările UE. Excedentele de cont curent al Germaniei se oglindesc perfect în deficitele de cont curent ale celorlalte state de la periferia Uniunii. Fără o monedă comună nici nu s-ar fi intrat într-un ciclu economic periculos, pentru că deficitele din Spania ar fi slăbit peseta iar excedentele germane ar fi scumpit marca germană. Însă faptul că salariile germane au crescut mai încet decât preţurile în zona euro a ieftinit considerabil exporturile germane. În timp ce Berlinul apela la prudenţa sindicatelor, le recomanda celorlalte ţări din UE salarii la nivel german. Deghizat în apel social, a dori partenerului tău scumpirea producţiei şi a exporturilor sale poate fi considerat culmea ipocriziei integrării.
Pentru populaţia germană, excedentele comerciale au însă doar beneficii limitate. Germania trebuie să-şi pună întrebarea ce aduce încasări de peste hotare propriei populaţii. În cazul în care nu se reflectă în investiţii de viitor şi un nivel mai ridicat de venituri sau consum şi continuă să finanţeze deficite de cont curent ale altor state, aceste exporturi vor slăbi în cele din urmă economia naţională. Acest dezechilibru economic extern este, de asemenea, problema de bază persistentă pentru ţările de la periferie: ele nu se mai pot folosi de deprecierea nominală (cea a monedei). Le rămâne doar aşa-numita depreciere reală, de exemplu, prin reducerea salariilor. Având în vedere criza economică predominantă şi datoriile mari din sectorul privat în aceste ţări, reţeta germană duce la creşterea instabilităţii sociale şi politice. Atât timp cât Germania nu îşi revizuieşte modelul propriu de creştere economică bazat pe exporturi, este greu de crezut că criza monedei euro va fi rezolvată. Ori se introduce un mecanism de compensare pentru ţările aflate în criză, ori aceste ţări vor căuta, renunţând la moneda comună, să atingă o creştere a exporturilor prin deprecierea unei noi monede naţionale. Atunci când pentru regiuni sau zone cu rate de dezvoltare foarte diferite dispare supapa devalorizării monetare iar mobilitatea forţei de muncă, precum este şi cazul în Europa, este destul de limitată, sunt necesare plăţi compensatorii pentru a menţine integritatea unei uniuni monetare. Acest lucru este valabil şi pentru Uniunea Monetară SUA sau Elveţia, în cazul în care există astfel de mecanisme.
Trist este însă că atât timp cât partidele din Germania vând propriilor cetăţeni această reţeta toxică a modelului german pentru Europa, iar aceştia le asigură şi un succes electoral, şansele să se schimbe ceva sunt foarte slabe.
Şansele ar fi mai mari în cazul în care partidul doamnei Merkel ar intra într-o coaliţie cu Verzii: ambii au acceptat după Fukushima că Germania trebuie să renunţe la energia nucleară, firesc însă nu şi la curentul electric, necesar pentru industrie. De aici până la a înţelege că şi motorul economic german este tot unul electric mai este doar un singur pas. Atât timp cât Germania trăieşte în primul rând din exporturile în UE, ar face bine să-şi cunoască vulnerabilităţile, înţelegând că o piaţă liberă azi este şi mâine nu mai este. Da, în concluzie este un motor economic de tip „electric” şi ecologic, care odată scos din priză se opreşte.
Autor: Radu Golban
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu