C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Trei ani fără Octavian Paler. Un editorial care a prevăzut tot ce ni se întâmplă astăzi

Un pericol ignorat

Exprim aici nu o certitudine, ci o teamă. Ne aşteaptă surprize urâte?

Julien Green se referea la Germania nazistă când a remarcat în “Jurnalul” său: “Nimic nu-i mai plicticos decât o dictatură. Toată lumea în uniformă şi în cadenţă!”. Dar nici dictatura comunistă n-a fost mai “distractivă”. Aceleaşi ipocrizii, aceleaşi laşităţi, aceleaşi potemkiniade şi, mai ales, aceeaşi frică, baza psihologică a oricărei dictaturi. Cei mai în vârstă pot confirma, însă, că a existat şi ceva care se împotrivea “plictiselii”: convingerea că, sub ea, exista o presimţire a unei solidarităţi negative, datorită căreia nu eram, de fapt, singuri nici când eram singuri.

“Democraţia” dubioasă de azi (cu autoritatea tuturor instituţiilor compromisă!) nu e deloc plicticoasă. Produce scandaluri zilnic şi, uneori, chiar de mai multe ori pe zi, cu ajutorul televiziunilor, interesate doar de rating. În schimb, despre ce solidaritate mai putem vorbi? Despre ce ideal comun? Despre ce aşteptare a tuturor? Am văzut bătrâni ofiliţi de mizerie, înghesuindu-se să-l “atingă” pe Băsescu. Ce-i făcea să fie atât de sensibili la demagogie? Să fie la noi lehamitea atât de aproape de nevoia de mesianism? Am văzut tineri pentru care a fi cineva “cool” ţine loc de ideal naţional. Şi cum să-mi explic uşurinţa cu care flecărim pe teme grave? Oare nu ne putem ridica nici în momentele de cumpănă deasupra defectului de a nu lua aproape nimic în serios? Chiar nu ne dăm seama ce poate ieşi din “războiul civil psihologic” care sfâşie azi România?

Pe unii precum Boc sau pe unul precum Stolojan îi înţeleg. Fără Basescu, ar fi, politiceşte, nişte nimeni. Îi înţeleg şi pe cei care joacă acum cartea anti-Băsescu. Se tem pentru carierele lor. Dar noi care susţinem că am vrea să trăim într-o Românie normală, ce scuză avem?
Nu sunt nici eu deloc încântat de cum arată actualul Parlament care include, pe lângă oameni onorabili, nu puţine nulităţi şi persoane bănuite de corupţie sau disponibile. E aiuritor, totuşi, să-l auzi pe pedistul Radu Berceanu făcând insistent la televizor, pentru a-i trage o limbă lui Băsescu, teoria că “nu orice majoritate are dreptate”. Sigur, şi eu ştiu că Hitler a ajuns la putere prin voinţa suverană a poporului german. În plus, cred că pasul făcut de Parlament prin suspendarea lui Băsescu a fost pripit. Dar dacă “majoritatea nu are întotdeauna dreptate”, ce autoritate mai au legile votate în Parlament? Şi, de vreme ce sunt invitat de un personaj (care ar fi vrut să ajungă preşedintele Senatului!) să nu ţin cont de “autoritatea majorităţii”, nu sunt inivitat, implicit, să mă îndrept spre anarhie? În fond, ce ar vrea garda pretoriană a lui Băsescu bătând moneda pe ceea ce ea numeşte “despotismul” Parlamentului? Ar vrea să ne întoarcem în 1938, când Carol al II-lea a abolit regimul parlamentar?

Iată, deci, care e teama mea. Retorica de care face uz acum Băsescu: acuzarea întregii clase politice, “mesianizarea” sa, cu un tot mai pronunţat iz fascistoid, aminteşte de cea care a dus la ascensiunea extremei drepte în România interbelică. Las la o parte ridicolul pretenţiei lui Băsescu, că el ar fi altfel decât ceilalţi politicieni, că el ar fi, vezi Doamne, un misionar al anticorupţiei şi că el n-ar proveni, în linie directă (cum provine!), din “sistemul ticăloşit”. Mă mărginesc să spun doar atât: că inflamarea demagogiei populiste într-o atmosferă plină de materii inflamabile e un joc, iresponsabil, cu focul. Ea poate activa, din cauza mizeriei, derutelor, frustrărilor şi exasperărilor, riscuri grave. Încât, dacă va mai învârti flaşneta populismului, Traian Băsescu ameninţă să devină un pericol mult mai mare decât a fost până acum.

Octavian Paler
sursa: cotidianul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss