Decizia Consiliului European din 9 decembrie de a introduce uniunea fiscala alaturi de cea monetara are o sansa diferita de zero de a salva euro si UE, si de a deschide drumul spre nasterea, cu forcepsul, a Uniunii politice.
Indiferent daca Germania, Franta si institutiile europene vor reusi sa evite o prabusire generala in 2012, nimeni si nimic nu poate scapa Europa de o lunga si disperanta recesiune.
Ultimul summit de la Bruxelles a destramat nucleul dur al principalelor 3 puteri europene, Marea Britanie alegand un drum separat. Grecia si Italia erau deja “securizate” cu guverne de “tehnocrati” impuse fara menajamente de UE. In alte state membre – Suedia, Damenarca, Spania, Portugalia, Irlanda, Cehia, Ungaria – se afla insa la putere guverne politice alese, unele cu majoritate solida, care vor avea probleme serioase in a “vinde” deciziile de la Bruxelles propriilor cetateni.
Marea intrebare careia nu i-a fost gasit un raspuns la 9 decembrie a ramas aceeasi: cine plateste pagubele, si cum? Sursa banilor necesari pentru a evita intrarea in incapacitate de plata, in urmatoarele luni, a unor state din zona euro, nu a fost precizata de liderii europeni desi este evident ca, pe termen scurt, doar Banca Centrala Europeana poate preveni dezastrul prin injectarea masiva de bani lichizi pe piata.
Chiar daca BCE va proceda astfel, liderii politici europeni, de la putere sau din opozitie deopotriva, ar trebui sa se gandeasca in mod serios, inainte de a trezi inlocuiti prin procedee expeditive de “tehnocrati” misterios desemnati, la o modalitate de a transmite concetatenilor lor cateva adevaruri foarte neplacute.
Primul se leaga de insusi conceptul de “criza”. Majoritatea oamenilor asociaza acest cuvant unor neplaceri de scurta durata: un junghi intercostal, neintelegeri in familie, scaderea puterii de cumparare, probleme cu seful la serviciu etc. Prea putini sunt dispusi sa accepte idea unei crize prelungite. Iar pentru Europa de astazi, termenul cel mai adecvat este “declin”, nu “criza”, ceea ce lungeste mult perspectiva de abordare.
Europa se afla astazi la finalul unui ciclu istoric inceput acum 300 de ani, cu “iluminismul” si “rationalismul”. Ideile care domina astazi gandirea Occidentului (cu exceptia, partiala, a celei nord-americane) au fost lansate in secolul 18 de aristocrati francezi si englezi – bogati, instruiti si avand timp liber in exces – fiind brevetate in politica de revolutia franceza inceputa in 1789. Astazi, asistam la epuizarea fortei lor istorice.
Europa a cucerit, pentru scurt timp, lumea, apoi s-a autodistrus in doua razboaie care au devenit mondiale, fiind obligata sa-si abandoneze vocatia si sa revina la matca. In 1960, relevanta globala a Europei era deja inferioara celei avute in 1560, dupa aventurile lui Magellan si Columb. Si fiindca in lumea reala nu exista pozitii defensive sigure, dar exista o competitie dura si fara oprire pentru resurse si putere, inevitabilul s-a produs: restul lumii s-a simtit invitat sa ocupe locul gol lasat de Europa, fie prin imigratie, fie prin exportul de produse ieftine care i-au “demolat” industriile.
Dintr-un declin precum cel actual al Europei se poate iesi in doua feluri: o noua paradigma politica, apta sa relanseze un alt ciclu istoric, sau o mare prabusire. “Criza” europeana nu este altceva decat un simptom al declinului ei. UE poate lupta cu simptomele, recurgand la analgezice politice sau anestezii sociale, dar vindecarea Europei necesita obligatoriu atacarea frontala a cauzelor declinului ei istoric.
Al doilea adevar neplacut pe care europenii ar trebui sa-l auda de la liderii lor: criza care macina astazi statele europene nu este, in primul rand, una economica, financiara, sau a datoriilor suverane, ci una a modului de viata occidental. Datorii de mii de miliarde, precum cele care ameninta astazi sa doboare definitiv state candva puternice si respectate, nu s-ar fi putut face in urma cu 2 generatii, cand mentalitatile sanatoase de genul “neintinderii mai mult decat plapuma” erau dominante, iar oamenii se bazau cu prioritate pe intrajutorarea familiala, nu pe asistenta sociala oferita de stat.
Iesirea din criza, adica oprirea declinului Europei, sunt iluzorii in absenta schimbarii modului de viata al europenilor. Pentru politicieni alesi pentru 4-5 ani, aflati sub “tirul” continuu al unor institutii media animate de ideologiile de extrema stanga ale “drepturilor fara obligatii” si “libertatii fara responsabilitate”, si dependenti de creditele oferite de “pietele de capital”, a cere electoratului sa-si schimbe modul de viata reprezinta insa cosmarul suprem.
Recent, sefa FMI,Christine Lagarde, a sesizat contradictia existenta intre procedurile electoral-democratice care domina politica in Occident si imperativul adoptarii urgente a unor masuri de redresare, cu aplicabilitate pe termen lung. In orice caz, daca politicienii vor continua sa amane apucarea taurului de coarne, nu vor reusi decat sa grabeasca producerea inevitabilului.
Foarte probabil, Vestul va ramane atasat drepturilor fundamentale (extra-economice) si libertatilor individuale (politice), dar “democratia electorala”, bazata aproape exclusiv pe aritmetica voturilor, pe populisme, pe “opinia publica” si “sondaje de opinie”, va deveni istorie.
Al treilea adevar pe care popoarele occidentale ar trebui sa-l auda de la conducatorii lor este ca nici macar nu poate fi vorba de “reluarea cresterii economice” inainte ca marile probleme de fond ale Occidentului – axiologice, politice, de incredere – sa fie rezolvate. Oricum, de prin 1973 pana in 2009 statele vest-europene s-au pacalit singure, cu cresteri artificiale anemice bazate aproape exclusiv pe credite si deficite.
Actuala criza de bani lichizi si disparitia creditului ieftin vor avea asupra economiilor occidentale acelasi efect pe care intreruperea drogurilor le are asupra organismului unui toxicoman. Europa va intra in sevraj economic, dar alta cale de salvare nu exista. Pana cand dependenta de credite si populisme nu va fi lichidata, “cresterea economica” ramane o iluzie periculoasa si amagitoare pentru europeni.
Standard and Poor’s, o varianta de templu modern, in care se oficiaza cultul “zeului Rating”, cere periodic liderilor occidentali sa relanseze cresterea economica. Este mai usor insa sa vorbesti in birourile din Manhattan, decat sa actionezi pe teren, in Europa. Cand vine vorba de “crestere”, finantistii si economistii au tendinta de a scapa din vedere esentialul.
Spre deosebire de matematica, economia nu este o stiinta 100% exacta, pentru ca o “economie” exista doar impreuna cu o societate umana, care nu poate fi explicata prin formule. Prin urmare, pentru a avea “crestere” economica, nu ajung calcule corecte programe tehnice : trebuie sa ai si cu cine sa “cresti” o economie.
Din epoca de glorie a Imperiului Roman, Europa occidentala nu a avut niciodata o perioada de pace si prosperitate precum cea de dupa 1945. Cu toate acestea, indicatorii demografici europeni arata azi ca dupa un mare si distrugator razboi. Numarul copiilor si tinerilor este tot mai mic, iar imbatranirea populatiei un fenomen tot mai vizibil.
Dupa 65 de ani de trai bun si linistit, Europa de vest are cea mai proasta situatie demografica din lume, paradox ce nu pare sa tulbure elitele occidentale, in special cele intelectuale si media, dar si cele politice de stanga, care continua sa dezbata, steril, problemele sistemelor de pensii si imigratiei prin recitarea de mantre neo-marxiste, ocultand miezul problemei.
Politicienii de la Bruxelles, dar si colegii lor din capitale precum Parisul, nu pierd nicio ocazie pentru a aduce osanale “modelului social si cultural european”, si “superioritatii progresiste” a acestuia. Ciudat insa, daca modelul economic si social european este atat de “avansat” si “superior” fata de tot ce exista in restul lumii, cum se face ca europenii nu mai simt nici macar impulsul de a produce descendenti carora sa le lase mostenire aceasta minunatie?
Tinerii intre 15 si 35 de ani sunt motorul “cresterii economice”, cu doua conditii: sa se afle intr-un stat de drept si sa nu fie transformati in “handicapati functionali” de sisteme de asistenta sociala si educative care descurajeaza munca. Exact acest segment de populatie lipseste cel mai mult Europei.
Europa trebuie sa reinventeze modul de a face politica, sa-si regaseasca increderea in sine si in viitorul sau. Reluarea “cresterii economice” va veni ulterior de la sine.
Autor:
Sursa: ziare.com
Adauga comentariu