O serie intreaga de analisti economici considera ca sistemul financiar-bancar al Uniunii Europene este stabil prin definitie, indiferent de circumstante sau crize suverane. Rationamentul celor increzuti in solvabilitatea eterna a bancilor internationale este simplu: pentru Uniunea Europeana este politic inacceptabil ca sistemul bancar sa intre in insolventa. Prin urmare, exista convingerea ca Banca Centrala Europeana va scoate din joben banii necesari pentru a salva bancile mari de la faliment, iar daca eforturile Bancii Centrale Europene nu vor fi suficiente, statele europene se vor imprumuta pentru a sustine sistemul financiar.
Aceasta teorie este valabila, dar pana la un punct. Sistemul financiar european a ajuns la niste dimensiuni incredibile si salvarea lui ar putea fi o sarcina pe care niciun stat nu va putea sa si-o asume. Merita sa facem o comparatie intre “dimensiunile financiare” ale statelor si cele ale bancilor comerciale ca sa vedem daca statele ar putea avea forta necesara salvarii acestora.
Liderul industriei bancare europene, Deutsche Bank are active a caror valoare este echivalenta cu 84% din PIB-ul Germaniei, ceea ce indica faptul ca o eventuala operatiune de salvare a acestei banci prin efortul guvernului de la Berlin va fi o sarcina extrem de dificila. De fapt, Germania si Deutsche Bank este un caz fericit. In Franta, top trei banci, adica BNP Paribas, Crédit Agricole si Société Générale au active echivalente cu 101%, 81% si, respectiv, 55% din PIB-ul Frantei. In Marea Britanie, situatia nu este mai buna: Barclays, HSBC si RBS au active echivalente cu 112%, 91% si 131% din PIB-ul britanic. Este important de inteles ca o buna parte din aceste active sunt constituite din obligatiuni de stat, inclusiv obligatiunile Greciei, Irlandei, Italiei, Spaniei si Portugaliei.
O alta componenta importanta a activelor bancare sunt creditele acordate dezvoltatorilor si investitorilor imobiliari, iar aceasta categorie de credite se confrunta astazi cu niste probleme colosale in privinta capacitatii debitorilor de a se achita de obligatiile asumate. In cele mai bune cazuri, rata capitalurilor proprii ale bancilor europene oscileaza intre 7% si 12%, ceea ce lasa relativ putin “spatiu de manevra” in cazul in care performanta portofoliilor de credite se deterioreaza sau state precum Grecia incep sa intre in insolventa. Pe langa problemele domestice, bancile europene au reusit sa acumuleze o serie intreaga de probleme exogene, investind sume considerabile in piata imobiliara din SUA, de obicei prin intermediul unor produse derivative toxice. Piata imobiliara americana nu prezinta semne de revenire si sansele ca bancile sa-si recupereze in intregime banii investiti sunt aproape nule.
Politicienii europeni nu pot sa prezinte publicului aceasta situatie in termeni clari si expliciti, pentru ca ar provoca o panica in pietele financiare. Din acest punct de vedere, participantii la piata de capital tin adevarul in captivitate, iar politicienii se complac in minciuna de dragul mentinerii unei stabilitati aparente. In acelasi timp, bancherii inteleg perfect situatia creata si nu prea au incredere in solvabilitatea eterna a confratilor de breasla, ceea ce ii face sa fie destul de reticenti in creditarea reciproca.
De fiecare data cand criza din Europa sau SUA se acutizeaza, piata creditelor interbancare se apropie de inghet, iar LIBOR si EURIBOR se departeaza substantial de ratele de referinta ale bancilor centrale, ceea ce indica faptul ca bancile nu au incredere in sistemul bancar, paradoxal nu-i asa? Mai devreme sau mai tarziu politicienii europeni vor intelege ca situatia actuala nu poate fi mentinuta la nesfarsit, iar capacitatile statelor de a se imprumuta si rabdarea contribuabililor nu sunt infinite. Este foarte probabil ca am ajuns la un astfel de moment.
Insistenta cu care guvernul Germaniei insista ca investitorii privati (a se citi: bancile comerciale europene) sa suporte o parte “corecta si cuantificabila” din pierderile rezultante din insolventa Greciei indica faptul ca strategii de la Berlin considera ca Germania poate sa se descurce pe cont propriu, fara a lua in calcul interesele Uniunii Europene si ale sectorului financiar european. Calculul guvernului Merkel poate fi catalogat drept cinic, dar este absolut corect: Germania supravietuieste in cazul insolventei Greciei si in aceste conditii nu mai are sens ca cetatenii germani sa suporte cheltuielile necesare mentinerii Greciei intr-o stare solvabila. Chiar si in cazul in care banii contribuabililor germani vor trebui sa fie folositi pentru a mentine Deutsche Bank pe linia de plutire sau pentru recapitalizarea sistemului bancar german dupa nationalizare, efortul financiar va fi mult mai mic decat cel necesar finantarii Greciei. Evident, din perspectiva restului tarilor Uniunii Europene si din perspectiva sectorului bancar, guvernul Merkel se pregateste de un act de tradare a ideilor pan-europeismului si a idealurilor economiei de piata, dar din punctul nostru de vedere, guvernul Merkel se pregateste de o tradare glorioasa, glorioasa pentru ca interesele tarii o cer. Ii uram succes!
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu