Când vorbeşti de peste două decenii studenţilor despre televizor şi influenţa lui socială nu este uşor să te opreşti şi să faci un text scurt, care să spună tot ce ai descoperit, ce ai citit, ce ţi-au spus explicit sau implicit subiecţii cercetărilor tale de teren. Alegerea argumentelor va fi influenţată de moment şi poate va avea un grad mare de aleator.
Televiziunea este un altar
După somn, privitul la televizor este a doua activitate şi a românilor, cu excepţia celor care muncesc în program de 8 ore, unde este a treia activitate ca timp utilizat. Televiziunea stăpâneşte viaţa cotidiană, iar noi nu suntem conştienţi de această tiranie. Ecranul ocupă locul central al spaţiului domestic, dar ne urmăreşte deja peste tot, ecranele invadând spaţiile publice (pieţe, mijloace de transport, aeroporturi, gări, magazine etc.). Timpul social se organizează în jurul televizorului, ritualurile de familie au loc în jurul televizorului. Nu ne dăm seama de această tiranie(dulce?) nici măcar atunci când răspundem la interviul sociologului că televizorul, nu frigiderul, aragazul sau calculatorul, este lucrul fără de care nu am putea trăi dacă s-ar defecta (30% dintre români [i]). Fără televizor intrăm într-un adevărat sevraj, din moment ce 23% dintre români recunosc că nu ar putea trăi nici măcar o zi fără televizor. Un român care va trăi peste 80 de ani are şanse să petreacă peste 10 ani din viaţă în faţa televizorului.
Televiziunea ne priveşte!
Televiziunea nu este o fereastră deschisă spre lume, cum ne amăgesc lucrătorii şi ideologii ei. Ea ne goleşte de Sine, ne scapă de presiunea şi palpitaţia Eului, în timp ce privim, scăpăm de gândurile noastre, de individualitate. Marele mesaj al televiziunii este televiziunea, ea devine un scop în sine, independent de ceea ce privim, este un drog care se cere consumat mereu şi care ne ţine în perplexitate. Realul devine mai real decât realul însuşi, creează o hiper-obiectivitate, una fără referenţi exteriori, ci o obiectivitate născută din invadarea subiectivităţii noastre. Ne dă impresia de participare, de trăire a lumii, dar este mai mult creatoare a unei confuzii generalizante, o confuzie în care ştirile se amestecă cu filme sau dezbateri politice şi totul cu viaţa noastră, o viaţă în care suntem spectatori, dar ne credem actori. Magia ecranului este o comunicare cu sens unic. Fiinţele condiţionate de televizor se pot comporta în viaţă cum se comportă faţă de personajele pe care le văd pe ecran. Televizorul este viaţa confiscată. [ii]
Televiziunea este un râu
Ne scăldăm zilnic în râul de imagini, căci televiziunea difuzează un flux neîntrerupt de imagini. Edmund Husserl[iii] afirma că orice flux video (ca orice piesă muzicală) este un obiect temporal. Eu nu mai sunt eu-însumi când privesc la televizor, conştiinţa mea este diluată pe fluxul de imagini: Devin ceea ce privesc! De unde capacitatea televiziunii de a goli mintea: în timp ce privesc la televizor, conştiinţa mea devine cea a momentelor succesive, care se derulează pe ecran[iv]. Ca într-un râu al Iordanului, scufundarea în apa imaginii ne spală de toată existenţa, dar apare şispălarea creierului. Herbert Krugman în anii’ 60 explica faptul că în spălarea creierului când privăm creierul de percepţia senzorială, se ambalează şi o ia razna. În faţa unui televizor, alegem un program, râdem, plângem. Creierul telespectatorului intră într-o stare receptivă aproape hipnotică. Prezentarea programelor este numită azi de unii specialiştimonoformă limbajului central folosit de televiziune pentru a-şi prezenta mesajul un torent de imagini şi de sunete, cu montarea nervoasă. O structură compozită, în care elementele sunt asamblate fără cusături aparente, pare coerentă, dar este de o maximă fragmentare şi ambiguitate a sensului. Există mai multe variante de monoforme: principala, cea care domină mai mult, este structura narativă monolineară tradiţională şi clasică a telenovelelor, serialelor poliţiste, şi mai mult de 98% din filmele care provin de la cea folosită în buletinele de ştiri; cea pe care o găsim în jocurile televizate şi talk-show-uri. Fluxul pare coerent, dar totul se face la mare viteză, montajul creează efecte de şoc, ideea este de a nu lăsa spectatorilor timp să reflecteze.
Stăpânul inelelor
Televiziunea stăpâneşte timpul, spaţiul, geografia şi istoria. Un studiu transnaţional realizat de UNESCO arată că mai mult de 99% dintre gospodăriile americane au cel puţin un televizor. O cifră similară au şi Franţa, şi România. Chiar şi Africa, continent defavorizat economic, prezintă, potrivit studiului o taxă medie de pătrundere 85%. Jo Groebel subliniază că ecranul a devenit un factor major de socializare şi domină viaţa copiilor în spaţiile urbane şi rurale, la nivel mondial[v].
Televiziunea a colonizat spaţiul nostru domestic şi a preluat agendele noastre. Canalele de televiziune sunt astăzi capabile să ne urmărească peste tot prin intermediul calculatoarelor portabile, telefoanelor mobile şi altor terminale specifice. Televiziunea, fără constrângerea timpului şi spaţiului, este o perspectivă care ar trebui să îmbete vânzătorii de creiere. Drama, fără îndoială, este asemănătoare celor mai dure droguri:cu cât suferim mai mult atacul aromelor sale, cu atât mai mult ne obişnuim viaţa cu prezenţa sa anestezică şi ne vine greu să sustragem mintea din stăpânirea sa [vi].
Videocraţia
Lumea condusă prin imagini nu este doar o distopie, televizorul este deja Marele Frate. După ce televiziunea a realizat telerevoluţia din 1989, o bună vreme, oamenii s-au adresat televiziunii, nu statului sau partidelor pentru a aduce optimizări vieţii lor de zi cu zi. Astăzi când procesul de justiţie este urmărit pas cu pas în ceea ce presa numeşte tot mai des otelejustiţie, oamenii încă nu văd o justiţie pământeană, cu oameni reali, ci una parcă de pe alta planetă, parcă ireală, coborâtă direct din televizor. Cei care deţin informaţia şi o difuzează la televizor posedă o imensă putere şi pot, prin intermediul imaginilor şi cuvintelor, să transmită mesaje prin care încearcă să controleze lumea. Jurnalul televizat este un bun exemplu al limitei nesigure între influenţă şi manipulare. El are, mai întâi, tendinţa de a sublinia emoţionalul şi oculta raţionalul, de exemplu dramatizând fiecare detaliu al daunelor din timpul catastrofelor, chiar dacă sunt minore.
Dacă recitim opera lui M. McLuhan o să observăm că mulţi dintre cei care folosesc televiziunea cu scopuri politice o pot face chiar şi impunând o asurzitoare tăcere faţă de marile probleme ale zilei: „În ciuda absenţei oficială de cenzură, reţelele majore impun o tăcere care îi lasă muţi în faţa multora dintre marile dezbateri ale zilei” [vii], Societatea comunicării generalizate se prezintă ca o lume în care nu comunică oameni reali, ci imaginile oamenilor care au fost create cu scopuri precise: construirea acestor imagini creează o activitate socială care are ca scop modelarea unei imagini care are putere de convingere şi de manipulare. Producând stereotipuri, televiziunea falsifică grav întâlnirea oamenilor în spaţiul social. Bourdieu explică cum televiziunea, care animă lumea jurnalismului, a alterat profund funcţionarea universului nostru, diferit de artă, literatură, filosofie sau politică, şi chiar de justiţie şi politică.
Informaţia este manipulată de televiziune, este imediat difuzată la scară largă, monopolizată şi redusă la ceea ce arată pe ecran, iar puterea ei stă în, ceea ce Jacques Ellul numeşte puterea ei creatoare şi deformatoare a informaţiei: televiziunea nu comunică nicio informaţie, informaţia este cea care comunică televiziunea. Jean Baudrillard este însă doctorul care pune degetul pe rană: televizorul este prin prezenţa sa,controlul însuşi. Televiziunea şi-a îndeplinit obiectivul, a lobotomizat cea mai mare parte din populaţia lumii, pentru că acest instrument s-a răspândit ca fulgerul în puţini ani, iar acum afectează aproape întreaga suprafaţă a globului. Are dreptate filosoful francez: „în secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea” [viii].
Jean Leon de Beauvois aminteşte câteva dintre modalităţile prin intermediul cărora televiziunea manipulează: prin intermediul stimulilor, cărora nu le acordăm atenţie, dar care sunt prelucraţi de aparatul nostru cognitiv. Conştiinţa şi psihicul unei persoane nu sunt, de obicei, rezultatul exclusiv al procesului de socializare, ce are ca bază o structură teoretică preexistentă, cum ar fi limbajul, educaţia, informaţia, ci sunt şi rezultatul a tot ceea ce compune inconştientul colectiv de la stimuli semantici, etimologici, epistemologici şi semiotici, unde televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.
Forţa micului ecran este cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic). Doar câteva operaţiuni de manipulare: manipularea prin imagine, manipularea prin filmare, manipularea prin montaj, manipularea prin comentariul din off, manipularea prin paginaţie, manipularea prin omisiune, manipularea prin zvonuri mediatice, manipularea prin cenzură, manipularea prin procedeul „a ascunde arătând”, manipularea prin charismă, manipularea prin jurnalişti, manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare.
Talk-show-ul nu e o arenă a democraţiei
Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate face prin acordarea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanţilor unei părţi, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-un spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi minimalizarea faptelor benefice ale părţii adverse etc.
Intervenţiile moderatorului sunt adesea constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul de discuţie, dă şi ia cuvântul invitaţilor, le acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, autodefinindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor. Compoziţia platoului este un alt nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producţiilor de televiziune. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi influenţează inconştient percepţia pe care şi-o formează telespectatorii, absenţa unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii având o mare importanţă în construcţia percepţiei privitorilor. Compoziţia platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părţi. În fine, scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea şi arbitrează părţile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul îşi trasează scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare cu participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.
Televiziunea cultivă frica şi violenţa [ix]
Global au fost demonstrate trei efecte majore ale conţinuturilor audiovizuale: desensibilizarea – spectatorul învaţă progresiv să tolereze nivelurile de violentă din ce în ce mai marcate; sindromul de lume mare şi rea – spectatorul îşi întipăreşte gradual convingerea că lumea înconjurătoare este ostilă şi periculoasă; agresivitatea – spectatorul se poartă mai violent şi agresiv. Bineînţeles că nu doar televiziunea este responsabilă de toată violenţa care apare zilnic în societatea noastră, dar percepţia de nesiguranţă şi neîncredere este datorată cel mai mult medierii realităţii sociale realizate prin micul ecran.
Nemulţumiţii optimişti[x], descoperiţi în sondajele noastre de opinie, relevă o ciudăţenie: oamenii percep lucrurile ca mergând rău în România, dar sunt optimişti faţă de viitor, ca şi cum s-au produce un miracol, ca în filmele cu happy-end. Nimic nu susţine raţional acest optimism, poate doar o credinţă magică în regia hollywoodiană, în care eroul apare la sfârşit îşi salvează comunitatea. Teoriile cultivării ne arată însă şi procesul invers, televiziunea este şi un agent al controlului social şi ordinii publice. Televiziunea cultivă neîncrederea în ceilalţi, frica de acţiune în cazul protestelor, mai ales la femei, bătrâni sau minorităţi, dar şi la alte categorii. Fasonând percepţii sociale, ritualizând violenţa, televizorul are şi o funcţie ideologică: menţine status-quo-ul şi relaţiile de putere, întreţinând sensul ierarhiei şi potenţând efectele de dominare.
Chiar dacă a fost asociată cu revoluţii, televiziunea nu eliberează. Dar are potenţialul de a crea sclavi, alienaţi şi anomici.
Publicat in revista SINTEZA, numărul 17.
Referinţe bibliografice:
[i] Percepţiile românilor cu privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015, pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marjă de eroare ±3,5%
[ii] Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du monde,Éditions L’Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000
[iii]Edmund Husserl, Leçons pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964
[iv] Idem
[v] Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50
[vi] Ibidem, p. 92
[vii] Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986
[viii] Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso, 1995
[ix] George Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb
[x] Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, 1980, p. 806-820
Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 5, 1982, p. 441-460
Leo Barille, Television and attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C. Thomas, 1984
Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998
Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000
Peter Watkins, La face cachée de la lune, Homnisphere, 2007
Autor: Vasile Dancu
Sursa: Vasile Dancu Blog
Adauga comentariu