Analize și opinii Cultură și Familie Politică

Surse și resurse. Încă doi urși se pregătesc să apară la știri

Limba fiarelor şi a arborilor
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi a arborilor. Fireşte că mă aflu doar la început, dar tot e ceva. Nu cred să fie nimic miraculos în acest straniu simţ – considerat de unii drept o adevărată diformitate şi un handicap –, eu având convingerea că la mijloc este numai o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi“.

Legale sau nu, ele dor la fel
Am stat, de pildă, de vorbă cu un urs rănit în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Şi l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti“, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă. Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată.

Surse de frumuseţe şi resurse de îmbogăţire
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au devenit resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene – îmi zicea ursul –, ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.“ A trebuit să îi dau dreptate.

O poveste mormăită. Întâiul povestitor

Priviţi ursul din imagine şi spuneţi cu mâna pe inimă: este că parcă vorbeşte? Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă, cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot locuieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie“ darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale; acolo unde ne-am dat întâlnire pentru a-mi poza. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi. Toate au mers până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor de zi, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorba: aceeaşi haită de câini, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea“ altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.

Al doilea povestitor

Povestitorul ăsta locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovadă e şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba“ oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’“. Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a smucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când, şedea „căţeleşte“, ostenit. Atunci, burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.

Urşi rămaşi pe drumuri şi salvatori ucigaşi
În octombrie 2012, coasta aflată deasupra bârloagelor a fost defrişată. Gestionarul a licitat parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă Schweighofer. Pentru o astfel de faptă, într-o ţară normală demisionează ministrul Mediului. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele urmate de TAF-uri au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri… de TAF, apoi pe drumuri. În curând, presa va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că, în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte“. Ministresa de Mediu Rovana va afla de la „specialişti“ că acolo există urşi cu „comportament deviat“ care trebuie împuşcaţi. Iar cel care a defrişat parcelele şi alţii asemenea lui vor veni cu arme şi cu autorizaţii, spre a salva plebeii, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială. Unde s-au întâmplat toate astea? Nu spun. Pentru simplul fapt că aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.

Nicolae R. Dărămuş
sursA: kmkz.ro

Abonează-te la newsletter