Stilul de viaţă semi-colonial

Petre Pandrea a construit şi definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul scris în cursul anului 1947, descriind evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, s-a pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin „helvetizarea” societăţii româneşti.

Ce înseamnă stil de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) sau România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar, pentru menţinere, intervin – hotărâtor – straturile populare”. Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii române coexistă „pe picior de egalitate mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului şi limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreşte „speţa şarlatanului egoist”. Acest tip de şarlatan îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă” şi printre ei, „politicienii semi-coloniali sunt şarlatani până în măduva oaselor şi egoişti până dincolo de marginea înţelegerii: oare de ce? Fiindcă n-au bază economică (de aceea fură pe rupte n.m.), n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”.

În România semi-colonială, „funcţionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ce pe o porţie de măsline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere, nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie”.

Semi-colonialului, om de rând sau nu, îi lipseşte morala, „fiindcă el are mai multe cămăşi: cămăşi de zi, cămăşi de noapte, cămăşi platronate pentru frac, cămăşi naţionale cu râuri roşii, galbene şi albastre”. Pe omul de rând îl înţelegem la schimbatul cămăşilor, căci, pentru a-şi rezolva problemele cotidiene, îi trebuie multe „cămăşi”. Pentru a te băga în seamă portarul sau secretara, primarul sau învăţătorul copilului, vânzătorul sau funcţionarul, musai să te îmbraci aidoma lor. Infractorul semi-colonial este unul diminutival, neavând inteligenţă sau forţă vitală. El se defineşte printr-un „şperţar dedat la vesela ciupeală, ceva între bacşiş, cadou şi milogeală”.

În societăţile semi-coloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni săraci. Trebuie să-şi ia adio chiar de la prietenii de tinereţe care au sărăcit – în semi-colonii seismele şi zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semi-colonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totală când porneşte printre oamenii săraci”. Cât de reală este această portrertizare a baronilor noştri politici de azi, deşi rândurile au fost scrise în 1947!?

Politicianul semi-colonial se caracterizează prin „răţoială şi neputinţă. Neputinţa este starea se colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semi-colonial are ceva de biciclist: spinare curbată şi picioare energice, cu pulpe dezvoltate adică servil faţă de cei mai mari şi impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semi-colonial se reduce la un singur adevăr: „Vinde ţara şi pe maică-sa, intră în bandă necondiţionat, ca hoţii de aici cu ochii la pradă”.

Morala românească semi-colonială „se aseamănă cu un ghem de aţă cu care s-au jucat o duzină de pisici” şi în faţa căruia „străinii dau din cap, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”. Aici, pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”.

Care sunt coordonatele la „helvetizarea României” văzute de Petre Pandrea, pentru o posibilă ieşire din semi-colonialismul ţării noastre? Sunt patru repere: neutralitate în caz de război; reducerea politicianismului la simple concurenţe edilitare; respectarea cultului valorilor şi primordialitatea gospodăriei edilitare. Atunci când „venitul naţional nu mai merge la capitole neproductive şi va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce până la atrofie”, iar „politica se va transforma în emulaţie edilitară, asemeni unui concurs între urbanişti”, abia atunci şi numai atunci, „cultul valorilor se va instaura automat”.

În prezent, România se aseamănă cu Mexicul şi „republicile petroliere din America Centrală”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri şi negroizi, printre urmaşi de azteci şi piei roşii, printre sonde de petrol şi răzmeriţe, printre metişi şi generali cu stele brusc aprinse şi stinse pe epoleţi şi pe firmament politic, printre cavaleri de industrie şi corsari politici, descifrez destinul tragi-comic al României moderne”.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul