Ne acceptăm statutul, ne lamentăm dar nu mai acționăm. O victimizare care este rezultatul propriului sistem fatalist de a percepe lumea. Cum viziunea despre viață a românului este în sens de predestinare, de soartă implacabilă, în mentalitatea românească victimizarea este o consecință inevitabilă. Determinând o atitudine circumscrisă unei stări patologice. Și, totuși, prezente…
Cum să nu fie românul o victimă a istoriei, a ungurilor, a rușilor, a evreilor, a masonilor, a mogulilor, a inundațiilor, a ORICUI și a ORICE? Cum să nu fie identificați cu ușurință vinovați, dar fără ca victima să își asume vreo responsabilitate în acest algoritm al unei relații disfuncționale? Uitându-se un element esențial în această ecuație istorică: agresorul, de cele mai multe ori, acționează atât cât îi permite victima!
Am învățat să trăim și să ne comportăm ca atare. Victime sigure ale unor împrejurări pe care le “tolerăm“ prin “blândețea“ noastră proverbială. Fără să mai acționăm, fără să mai protestăm. Evitând să le mai transformăm. Destinul ne modelează mentalitatea, iar pasivitatea în fața sorții devine o trăsătură comună.
Oare ce s-ar întâmpla dacă victima n-ar mai simți satisfacția de a fi călcată în picioare? Și ar reacționa, învățând să protesteze democratic? Renunțînd la statutul de victimă în fața unui agresor cinic!
P.S. Săptămâna aceasta în Franța au fost proteste pe stradă. Împotriva creșterii vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani. Și-au exprimat protestul între 1 milion de francezi (spun polițiștii) și 2 milioane (după surse sindicaliste). Și nu era vorba despre tăieri de salarii…
Desigur, este vorba despre Franța. Dar și România, dacă îmi aduc bine aminte, are pretenția că s-a integrat în Uniunea Europeană. Deocamdată, ne mulțumim cu pretenția!
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro