”Cea mai mare victorie a dreptei politice, în anii 1980 (în Marea Britanie, n.m.), a fost faptul că a obligat stânga să-și vândă sufletul pentru a accede la putere.” Așa își începe editorialul din NewStatesman o jurnalistă britanică, după care adaugă: ”Mulți dintre votanții mai tineri din ziua de azi fie nu-și mai amintesc asta, fie nu le pasă de ce s-a întâmplat așa.” Ideea era că politica dusă de Margaret Thatcher atunci a șters, practic, diferențele între partidele britanice, care se comportă la fel și când sunt a putere, și când sunt în opoziție, indiferent cât de vocale și agresive sunt în discursul lor public. Au ajuns să fie definite de un soi de consens al uitării promisiunilor făcute electoratului și al anulării diferențelor specifice, în favoarea servirii intereselor unei minorități bine înfipte în economie, care dictează direcțiile politicilor publice în favoarea sa.
Alegerea lui Jeremy Corbyn în fruntea laburiștilor, de o manieră extrem de convingătoare – cu 60% din voturile exprimate de membrii și de simpatizanții Partidului Laburist – pare să pună capăt, simultan, și moștenirii epocii Margaret Thatcher, prin abordarea unor teme și subiecte tabu până acum, cum ar fi naționalizarea unor domenii de interes public, cât și a moștenirii lui Tony Blair în cadrul partidului. Cea de-a treia cale este, oficial, moartă, prin această alegere.
Ce s-a întâmplat, de s-a ajuns aici? Lucrurile sunt relativ simple. Politicienii britanici au ignorat schimbările induse de thatcherism și blairism în societatea britanică. Pur și simplu nu le-a păsat de ele. Au considerat că este suficient să se adreseze clasei de mijloc – creație a politicilor de stânga, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial – și să-și asigure astfel un electorat suficient pentru a câștiga, la un moment dat, alegerile, adresându-se micilor angoase de moment ale respectivei clase. Doar că politicile neo-liberale, promovate cu sârg și de conservatori, și de laburiști, după 1980, au erodat încet, încet, clasa de mijloc, și micile ei angoase s-au transformat în temeri cât se poate de mari și de concrete, pe măsură ce crizele cu repetiție ale capitalismului au lovit societatea britanică.
Acum au în față o clasă populară, de care trebuie să țină cont, și căreia, din păcate, nu știu cum să i se adreseze, pentru că nu o cunosc prea bine – dacă o cunosc – și pe care au ignorat-o. Culmea este că, practic, primul care care s-a adresat temerilor clasei populare (care cuprinde foști membri și simpatizanți ai ambelor partide, Conservator și Laburist) a fost Nigel Farage. Discursul lui este unul extrem de periculos pentru o societate, indiferent cât ar fi ea de ”normală”, pentru că el combate temerile nu cu soluții, ci cu temeri și mai mari.
Din păcate, acum această rețetă, a combaterii temerilor cu alte temeri, se aplică și alegerii lui Jeremy Corbyn. Victoria lui este prezentată în cele mai negre culori. Se spune, nici mai mult, nici mai puțin, că va distruge Marea Britanie. Circulă cele mai neverosimile scenarii apocaliptice. Semn că întoarcerea laburiștilor la o politică de stânga clasică – ce nu a deranjat pe nimeni în Marea Britanie atâtea decenii – pune în discuție acel consens politic al uitării promisiunilor și al anulării diferențelor specifice între partide.
Un Partid Laburist ferm la stânga, cu o identitate ideologică bine marcată, va pune serioase probleme dreptei, care va trebui să se repoziționeze, să se adreseze și unui public ale cărui nevoi le-a uitat atâta vreme. Întoarcerea la realitate este neplăcută. Și nu fără pericole. Dar trebuie făcută. Pentru sănătatea democrației, în primul rând. Și din motive pragmatice.
Jeremy Corbyn nu este nici Stalin, nici Che Guevara, nici Fidel Castro. Este un om care le reamintește semenilor săi că politica trebuie să aibă și un suflet, nu doar interese. Că partidele trebuie să aibă identitate ideologică, nu să fie simple mașinării, programate să cucerească puterea și să o folosească în interesul pomenitei minorități, în defavoarea largii majorități. Sigur, un astfel de om poate fi un pericol. Nu pentru Marea Britanie, ci pentru niște elite politice care se văd obligate, cum spuneam, să se întrebuințeze, pentru a face o altfel de politică.
Opinia publică britanică – inclusiv o largă parte a presei – a primit mult mai bine vestea acestei alegeri decât corul Casandrelor de serviciu la fabrica de vești rele. Iată ce scrie aceeași jurnalistă în NewStatesman: ”Corbyn, ca și Syriza în Grecia, Podemos în Spania și Partidul Naționalist Scoțian, reprezintă un răspuns imunitar la o boală de care suferă corpul politic, încercând să lupte cu cu o infecție cronică, ce amenință să distrugă pe vecie speranța. Este criza democrației reprezentative în Occident, și ea, boala, s-a instalat cu mult înainte de criza economică din 2008. Vechiul centru stânga este în contradicție cu electoratul, deoarece a decis cu de la sine putere limitele a ceea ce este politic posibil, cu mulți ani în urmă.”
Ceea ce s-a întâmplat cu Partidul Laburist în această campanie electorală internă este în același timp un avertisment, inclusiv pentru politica românească: actul politic nu începe și nu se termină odată cu prezența cetățenilor la urne. Sunt prea multe categorii sociale nereprezentate în Parlament. Sunt prea mulți oameni care s-au retras din spațiul public, pentru că se simt disprețuiți de politicieni, ignorați și tratați ca niște simple cifre în statistici. Da, stânga trebuie să-și regăsească sufletul. Și nu doar ea.
Autor: Ionut Vulpescu
Sursa: Ionut Vulpescu Blog
Adauga comentariu