Recentul faliment al grupului spaniol Bankia poate fi considerat drept un semnal al contagiunii pan-europene. Este foarte probabil ca în următoarele săptămâni focarul crizei să se mute din Grecia în Spania. Statul spaniol va trebui să găsească 23,5 miliarde de euro pentru a compensa deponenţii şi creditorii grupului financiar Bankia. În comparaţie cu „pachetele de salvare” care au fost adunate pentru Grecia, suma de 23,5 miliarde de euro poate părea minoră, dar în acest caz se poate vorbi despre „picătura” care a umplut paharul. Fondul de Restructurare Bancară din Spania are la dispoziţie doar 5 miliarde de euro, iar guvernul spaniol este oricum „pe minus”, fiind nevoit să-şi finanţeze cheltuielile din împrumuturi contractate în piaţa interbancară. Guvernul spaniol şi Banca Naţională a Spaniei au cerut ajutor de la Banca Centrală Europeană, dar rezultatul a fost nul. Faptul că guvernatorul Băncii Naţionale a Spaniei, Miguel Ordonez a simţit nevoia să-şi dea demisia cu şase săptămâni înainte de expirarea mandatului său demonstrează că perspectivele sistemului bancar spaniol sunt extrem de sumbre.
The Telegraph a publicat o ştire despre un nou plan de ieşire din criză, dar această ştire pare să nu fie motiv de bucurie pentru economiştii şi politicienii ţărilor europene care se află în dificultate financiară. Acest plan, promovat de anumite forţe politice germane, prevede crearea unui fond comun care va asigura reducerea nivelelor de îndatorare a statelor europene şi, aparent, Germania ar putea fi dispusă să contribuie financiar la lansarea acestui mecanism, dar o condiţie sine qua non este utilizarea rezervelor de aur şi activelor Spaniei, Italiei, Greciei şi Portugaliei în calitate de colateral pe care Germania îl va putea executa dacă aceste ţări nu-şi respectă obligaţiile financiare sau nu respectă „recomandările economice” venite de la Berlin. Un economist italian deja a catalogat acest plan drept „renunţarea la suveranitatea economică a ţărilor PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania) cuplată cu un sechestru asigurator în favoarea Germaniei”. Pentru Spania, acceptarea unor asemenea soluţii va fi imposibilă din punct de vedere politic, dar în condiţiile prăbuşirii sistemului bancar spaniol guvernul va fi din ce în ce mai disperat să găsească surse de finanţare pentru buget şi pentru compensarea deponenţilor băncilor falimentate.
Problemele Spaniei nu se rezumă la deficitul bugetului central şi insolvenţa sistemului bancar. Majoritatea regiunilor teritorial-administrative sunt la fel de insolvente ca şi băncile care le-au finanţat cheltuielile în decursul ultimului deceniu. Încasările din taxe şi impozite au scăzut dramatic, iar creşterea şomajului a creat o situaţie în care bugetul suferă atât din cauza scăderii încasărilor din impozitele plătite de angajaţi şi angajatori cât şi din cauza necesităţii de a plăti îndemnizaţii de şomaj extrem de generoase. În cazul Greciei, problemele sunt focalizate într-un singur punct, adică bugetul de stat. În cazul Spaniei, întregul sistem financiar, bugetul central, bugetele locale şi regionale, toate sunt în stare critică. O injecţie de lichiditate din partea Băncii Centrale Europene ar putea prelungi agonia, dar se pare că Mario Draghi nu doreşte să folosească „tiparniţa” pentru a salva Spania. Comportamentul BCE poate fi explicat în două moduri. Este posibil că „tehnocraţii” de la BCE au ajuns la concluzia că Spania nu poate fi salvată şi nu doresc să greveze balanţa BCE cu obligaţiuni spaniole sau creanţe faţă de bănci spaniole. O explicaţie alternativă ar fi că Mario Draghi vrea să-i aducă pe liderii spanioli la o stare de disperare totală pentru ca aceştia să fie mai receptivi la propunerile venite de la Berlin.
Ambele explicaţii implică faptul că Spania va deveni noul punct focal al crizei europene. După căderea Spaniei, prăbuşirea Italiei va fi o chestiune de câteva luni, iar prăbuşirea Italiei va însemna sfârşitul proiectului european, cel puţin în forma lui actuală.
sursa: cronicaromana.com
Adauga comentariu