C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Soluţia crizei este chiar criza

Adâncirea crizei datoriilor suverane a Greciei şi pericolul tot mai clar definit al contaminării către state mai importante din zona euro cum ar fi Spania şi Italia a adus din nou în discuţie la nivelul autorităţilor din Uniunea Europeană problematica găsirii unor soluţii pentru ieşirea din impas. Criza îşi caută aşadar rezolvarea de la cei care nu au fost în stare să o prevadă sau chiar au stat la originea ei. Din păcate, în statele dezvoltate, de trei ani de la cutremurătorul 2008, factorii de decizie persistă în aceeaşi eroare: aceea de a soluţiona o criză a datoriilor în exces adăugând încă şi mai mult credit peste datoria veche.

Fie că erau libertarieni sau georgişti, fie că se revendicau de la Minsky sau erau pur şi simplu oameni de piaţă care priveau realitatea în faţă, cei care au prezis criza sunt aceia care au putut descifra natura acesteia: o criză a datoriilor. Toate politicile de stimulare fiscală şi monetară promovate în ultimii ani în ţările industrializate, dar şi aiurea, au ignorat această realitate, încercând cu disperare să menţină datoria în sistem.

Politicile de bailout trecând peste orice barieră a hazardului moral, naţionalizările mai mult sau mai puţin mascate, injecţiile monetare deşănţate, programele guvernamentale venite în ajutorul industriilor şi companiilor care ar fi trebuit să se ajusteze au reprezentat principala linie de front a aşa-numitei “lupte” împotriva crizei. Realitatea este însă aceea că datoriile nu dispar pur şi simplu, iar dacă investitorii s-au speriat în 2007 şi 2008 de volumul şi proporţia lor, cu atât mai mult o vor face în anii următori pe măsură ce acestea continuă să se adune.

Soluţia crizei este însă chiar criza! Este evidenţa care se impune, dar care este ignorată de factorii de decizie care încearcă metode desprinse din ficţiunea pură pentru a împiedica un proces care ar urma doar o cale naturală. Este vorba despre implozia creditului, evaporarea lichidităţilor create în exces, deprecierea valorii (inflamate) a activelor şi colapsul mastodonţilor financiari, toate reflectate într-o criză deflaţionistă logică după derapajele în domeniul creditării din deceniile trecute.

Aceasta reprezintă calea naturală a eliberării economiei reale de sclavia datoriilor pe care singură şi-a creat-o. Doar aşa se pot repara – printr-o criză prelungită – dezechilibrele structurale pe care banii ieftini rezultaţi din creditare iresponsabilă le-au creat în economia globală. Deşi autorităţile caută soluţiile cele mai sofisticate, criza are de fapt rezolvarea cea mai simplă, verificată în mai bine de două secole de capitalism modern: convertirea datoriilor rele în equity prin faliment şi vânzarea în procedură de executare silită a activelor aflate sub incidenţa creditelor imposibil de rambursat.

Nu există o cale fără suferinţă pentru corectarea anomaliilor trecutului, care au dus datoriile la proporţii groteşti. Creditul guvernamental care se apropie în multe ţări industrializate de niveluri egale cu produsul intern brut pare a reprezenta răul mic (chiar dacă cel mai mediatizat) într-o lume în care cele mai mari excese se regăsesc totuşi în sectorul privat. Ponderea datoriilor private din PIB este de 300-400% în state dezvoltate precum SUA şi Marea Britanie.

Datoriile (virtual imposibil de plătit) sunt cancerul care mănâncă societatea occidentală. Împrumuturi pentru companii, leasing operaţional, bonduri corporative, titluri de stat, obligaţiuni municipale, finanţări pentru operaţiuni de carry trade, credit ipotecar, leasing auto, credit de consum, credit pentru studii, carduri de credit, produse de asigurări tot mai sofisticate, derivate etc. au ajuns toate la proporţii îngrijorătoare reflectând excese uimitoare apărute la finele unui ciclu de 500 de ani de expansiune a creditului.

Intermedierea financiară s-a extins până în zone în care, în loc să servească economia, o împovărează. Volumul activelor bancare ne spune totul despre acest lucru şi nu ştiu ce om normal care priveşte astfel de statistici nu poate să nu admită că o criză reprezintă deznodământul firesc al unor asemenea anomalii. Primele trei bănci franceze (BNP Paribas, Credit Agricole, Société Générale) însumează active reprezentând 237% din produsul intern brut al Franţei. Deutsche Bank rulează credite de aproape 2.000 de miliarde euro, adică de mai bine de două treimi din PIB-ul Germaniei, care reprezintă a patra economie a lumii! Dacă Unicredit şi Intesa Sao Paolo au împreună plasamente echivalente cu toată economia Italiei, în Spania Banco Santander se apropie de una singură de acest reper. Deixia stă chiar mai “bine”, cu active reprezentând 180% din PIB-ul Belgiei. Băncile britanice însă îşi împart cu generozitate caşcavalul: Royal Bank of Scotland, Barclays şi HSBC însumează active de 337% PIB-ul ţării. În Elveţia însă doar două bănci având aspiraţii globale – UBS şi Credit Suisse – cumulează active de şase ori mai mari decât toată economia statului de provenienţă.

Asemenea debalansări nu pot fi reglate decât printr-o criză de proporţii. Colapsul financiar şi digerarea acestuia în economia reală, poate pe următoarele zeci de ani, ne vor face să reevaluăm întreaga concepţie despre societate. Vreme de mai bine de un secol am ignorat înţelepciunea de milenii – strânsă în toate marile religii revelate – care ne învăţa că datoriile, cămătăria, creaţia monetară arbitrară nu pot conduce decât la dezagregarea societăţilor în care aceste fenomene apar, se generalizează şi persistă. Criza care vine implacabil ne va sili către o concluzie: datoriile trebuie să fie cu totul excepţionale.

“Uitaţi-vă în natură! Nu există leverage sau datorie! Dimpotrivă! Există redundanţă. Mama natură are grijă să creeze în exces”, spunea Nassim Taleb, autorul cărţii “Lebăda neagră” şi fost trader pe Wall Street, într-o conferinţă ţinută în India la începutul acestui an. El sublinia fragilitatea sistemului financiar, adăugând că eforturile monetare din ultimii ani nu pot decât să amâne o prăbuşire totală a conglomeratului bancar mondial. “În natură tot ceea ce este fragil colapsează. Sistemul este fragil şi este sortit colapsului”, a zis Taleb.

Cartelul politico-bancar încearcă însă cu disperare să nu ajungem către această destinaţie. O întreagă ciupercărie de instituţii hibride a apărut în lume în ultimii ani pentru a lupta contra riscului sistemic. Uniunea Europeană a dat naştere Comitetului European al Riscului Sistemic (ESRB), în timp ce Financial Stability Board (FSB) va funcţiona pe lângă Banca Reglementelor Internaţionale (BIS). În afară de acestea ar mai urma să aibă grijă piaţa creditului International Association of Insurance Supervisors (IAIS), Basel Committee on Banking Supervision (BCBS) şi International Organization of Securities Commissions (IOSCO). În Marea Britanie s-a lansat Financial Policy Committee (FPC), iar în SUA a fost înfiinţat Financial Stability Oversight Council (FSOC). Toate aceste organisme şi întreaga suprareglementare din spatele lor ascund însă o realitate. Sistemul financiar a ajuns deja să opereze cu un astfel de volum al datoriei încât cele mai mici debalansări pot arunca întreaga economie în colaps.

Dincolo de meterezele ridicate de cei care câştigă de pe urma creaţiei monetare şi a vânzării de credit (în exces), criza datoriilor nu va avea altă soluţie decât criza însăşi. Aşteptăm cu încredere viaţa veacului deflaţionist ce va să vie!

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss