Publicistul şi umoristul american James Finn Garner , cu numeroase articole şi studii în jurnale de prestigiu precum Chicago Magazine , New York Times , Wall Street Journal sau The Chicago Tribune Magazine , a adus atingere tabu-urilor contemporane cu cele trei volume de mici dimensiuni, Politically Correct Bedtime Stories , Once Upon A More Enlightened Time şi Politically Correct Holiday Stories , publicate la jumătatea deceniului trecut. Intransigent, dar şi ironic, la adresa noii religii a umanismului secularizat (Ovidiu Hurduzeu) – „corectitudinea politică” –, James Finn Garner o supune unui examen critic, pe alocuri halucinant şi, nu mai puţin, înfiorător.
Cel mai mare merit al lui Garner este că relevă cu fină precizie o societate infectată până în măduva oaselor de această tumoare a „post-modernităţii”, care estecorectitudinea politică. Vechile poveşti încântătoare, citite sau ascultate cu nedisimulată plăcere atât de către copii, cât şi de către adulţi, sunt răstălmăcite, reistorisite, pentru a fi compatibile cu idiosincraziile şi elucubraţiile noii Inchiziţii. Frapante sunt distorsiunile semantice şi lingvistice, de care se face uz pentru a încununa o isterie a respectului pentru diversitate şi a anti-bigotismului. Egalitatea de oportunităţi, feminismul radical, omogenizarea sexelor şi a culturii, uniformizarea absurdă a intelectelor umane, ecologismul sunt câteva dintre chestiunile prevalente ale acestui nou curent fariseic.
Volumul este deschis de povestea Scufiţei Roşii, extrem de conştientă de „sexualitatea ei crescândă”, cu o bunică „dezavantajată optic”, un lup cu statutul de „proscris al societăţii” şi cu un aşa-zis salvator, „tehnicianul de combustibil lemnos”. Finalul frizează ridicolul, cu personajele principale trăind în deplină armonie, unite de un „anume sentiment al cauzei comune”. Monarhul din „Hainele noi ale împăratului” este un fascist notoriu, cu apucături masculin-narcisiste, iar lupul imperialist din „Cei trei purceluşi” tulbură liniştea unei comunităţi pacifiste. Biserica şi monarhia sunt mărci de netăgăduit ale unei societăţi apuse.
Personajele – fie animale umane, fie non-umane, ultimele posedând „tot atâtea drepturi ca şi cele umane, poate chiar mai multe” (!!!) – nu mai sunt scunde, ci „dezavantajate pe verticală”, sau „cu superioritatea cea mai redusă din punct de vedere al mărimii”; nu mai sunt tinere, ci „cel mai puţin împlinite cronologic”; nu mai sunt sărace, ci „dezavantajate din punct de vedere economic”, fără ca aceste aspecte să aibă, bineînţeles, vreo relevanţă din perspectiva calităţilor personale. În „Sălăţica”, bărbatul este înfierat cu mânie proletară, pentru că nu a fost înzestrat cu capacitatea de a îndura chinurile naşterii, în timp ce familiile monoparentale sunt privite cu simpatie de către societate. Într-o lume perfectă, a „corectitudinii politice”, conceptul de „familie” este desuet şi rigid, căsătoria este o „înrobire”/„aservire”, date fiind „veleităţile” bărbatului de a transforma femeia în sclav, heterosexualitatea riscând să fie privită ca un remanenţă a trecutului odios.
Aberaţiile din „Cenuşăreasa” sunt cel puţin hilare: caii de la trăsură sunt „sclavi”, rochia Cenuşăresei este „confecţionată din mătase furată de la viermii de mătase creduli”, bărbaţii sunt „restricţionaţi din punct de vedere cerebral”, comportându-se asemenea unor „macho violenţi”. Albă-ca-Zăpada nu era „deloc dezagreabilă la chip”, deşi purta un nume „discriminatoriu” (sunt de preferat numele defective de gen pentru a evita orice prezumtivă discriminare), în timp ce mama sa vitregă, împărăteasa, era „o persoană cu deviaţii de la linia de conduită morală obişnuită”.
În „Hansel şi Gretel”, vrăjitoarea este o adeptă Wicca care vede în orice om un exploatator al naturii şi al pădurii, dar dispusă la concesii şi compromisuri cu duşmanul atât timp cât avantajele sunt evidente. În „Greierele şi furnicul”, „furnicul” are o karmă proastă, iar călugăriţa – alt „animal non-uman” – a încetat orice practică religioasă din raţiuni legale. Agnosticismul şi refuzul de a afişa însemne sau simboluri religioase sunt încurajate din perspectiva toleranţei faţă de toate categoriile sociale (!!!). Moş Crăciun reprezintă, aşa cum este descris în „Rudolf, renul hiperdezvoltat nazal”, portretul burghezului tipic, exploatator de reni şi spiriduşi, discriminator între bărbaţi şi femei.
Imaginea alterată a oamenilor este curioasă şi înfricoşătoare. Pentru „entităţile sireniene”, fiinţele umane sunt „nefericite”, „primate”, „egoiste”, incapabile de sacrificii şi sentimente profund altruiste. În „Ţestosul şi iepurele”, minoritatea a devenit „non-majoritate”, iar euforia succesului în plan sportiv este un semn recognoscibil al trufiei specifice oamenilor. În fond, într-o societate „corectă politic”, „a câştiga nu e totul!”.
„Corectitudinea politică”, această “demenţă socială” (Philip Atkinson), este o nouă formă de tiranie, perfidă şi tenebroasă, concertată pentru a impune Adevărul sacru şi inviolabil. Libertatea de acţiune, de expresie sau de gândire nu vor mai rămâne, în curând, decât simple, dar periculoase amintiri. Pentru a contracara prejudiciile sau ofensele aduse anumitor oameni sau categorii de oameni, principiu lăudabil per se , mondialiştii reacţionează cu virulenţă la adresa tuturor celor care pornesc de la premisa că diferenţele între oameni sunt o realitate imposibil de contestat. „Retrograzii” sunt executaţi social şi intelectual şi etichetaţi drept inamici ai întregii omeniri.
În Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley , scriitorul Ovidiu Hurduzeu consideră căatacurile noii Inchiziţii „corecte politic” vizează cu predilecţie religia creştină, omul liber şi responsabil al creştinismului fiind metamorfozat într-un „sclav fericit”. Umanismul secularizatpresupune ca individul să se conformeze fără replică la mediul înconjurător, principiu care contravine flagrant creştinului care adaptează mediul sieşi. Noua religie a mondializării oferă o viziune idilică asupra viitorului, un viitor „luminos” de extracţie bolşevică. Deturnând concepte frumoase precum „democraţie”, „drepturile omului”, „toleranţă”, adepţii secularizării, mai opinează Hurduzeu, îşi ascund adevărata faţă totalitară şi extremistă.
Emergenţa acestui “totalitarism liberal” (Alexandr Zinoviev) nu ar fi căpătat o asemenea amplitudine, dacă în această ecuaţie nu ar fi intrat Uniunea Europeană, ale cărei directive şi acte normative sunt vădit în acest sens. Caracatiţa „umanismului secularizat” îşi extinde tentaculele până la cel mai înalt nivel. Cazul italianului Rocco Buttiglione, care a pierdut în 2004 postul de Comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne datorită opiniilor sale tradiţionalist-rigide privind homosexualitatea, este elocvent.
James Finn Garner nu oferă un remediu. El expune o stare de fapt din ce în ce mai tulburătoare. Cu umor, ironie şi cinism, scriitorul american relevă tarele şi traiectoria vremurilor. Rămâne la latitudinea noastră dacă ne conformăm sau nu.
Autor: Dragos Moldoveanu
Sursa: Constiinte.ro
Adauga comentariu