Socialismul – o imensă eroare intelectuală

Socialismul a fost şi va rămâne mişcarea “clasei muncitoare”, a celor mulţi şi aparent “oropsiţi de soartă”. Spre deosebire de ideologia liberală, socialismul beneficiază de aportul unor intelectuali care au avut curajul să fie utopici şi care prin propagandă energică au pătruns în sufletul maselor, deşi ceea ce propovăduiau era o mare păcăleală. O parte din aceşti intelectuali au aderat la ideologia socialistă şi au împrăştiat-o la nivelul maselor din simplă credinţă sau naivitate, crezând într-o lume mai bună intermediată de statul asistenţial, nefiind în stare să perceapă eroarea intelectuală în care se află. Cea mai mare parte dintre intelectualii socialişti cred însă în această doctrină pentru că sunt direct interesaţi şi beneficiari ai sistemului controlat de stat. Statul transferă importante resurse şi bunăstare către aceşti intelectuali, bunăstare pe care altfel ei nu ar fi fost în stare să o obţină (e mai greu să vinzi ceva pieţei libere decât să transferi prin agresiune bunăstare dinspre piaţa liberă spre buzunarele tale).

Chiar dacă a beneficiat de aportul constant al oamenilor inteligenţi (cei mai mulţi fără a crede cu adevărat în utopia socialistă ci interesaţi de beneficiile socialismului pentru propriile buzunare), socialismul este o “imensă eroare intelectuală”. Argumentele economice aduse în sprijinul acestei idei sunt următoarele: (1) imposibilitatea de a cunoaşte “totul” care funcţionează şi pentru stat şi reprezentanţii săi; (2) caracterul coercitiv al statului care alterează libertatea de acţiune a oamenilor şi a antreprenorilor, modul de transmitere a informaţiilor existente şi de descoperire a noilor informaţii; (3) corupţia pe care o implică “politicile publice” ale statului; (4) dezordinea socială pe care o provoacă intervenţia statului în piaţa liberă.

(1) Imposibilitatea statului de a cunoaşte “totul”: statul nu există decât în forma unor grupuri indivizi care reprezintă interesele celor care i-au ales prin vot. Aceştia sunt tot oameni şi, deci, la fel de limitaţi în capacitatea lor de a acumula, interpreta informaţii din piaţă. Chiar dacă s-au descoperit noi tehnologii de stocare şi prelucrare a datelor, interpretarea datelor depinde de calitatea oamenilor care iau decizii pentru stat şi care intervin în piaţă. Guvernanţii nu pot fi “ominicienţi”, nu pot acţiona ştiind totul. Şi pentru ei informaţia este imperfectă şi decizia lor este, în consecinţă, supusă erorii (care nu e mai mică decăt a oricăruia dintre noi). Atunci când guvernanţii decid cu privire la viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat comit aceleaşi erori ca oricare individ sau antreprenor. Socialiştii, când promit că statul şi politicile publice vor rezolva multe dintre incertitudinile din viaţa noastră, ne mint cu bună ştiinţă sau se află într-o eroare intelectuală gravă.

(2) Caracterul coercitiv al statului: fiecare dintre noi acţionăm în piaţă pe baza informaţiilor existente (mai mult sau mai puţin perfecte), obţinerea de informaţii, prelucrarea şi interpretarea lor având un cost pentru cel care utilizează informaţia. Statul printr-o acţiune coercitivă impune ca aceste informaţii să ajungă de la antreprenori la el, acest lucru fiind imposibil din punct de vedere economic. Statul nu înţelege modul în care informaţia existentă se transmite în piaţă: în baza unor acte voluntare şi a unor contracte bine negociate. Cei care propovăduiesc socialismul nu înţeleg (sau nu vor să înţeleagă) că informaţia nu poate fi transmisă sau creată centralizat prin coerciţie. Cel care deţine informaţia este singurul care poate să o folosească în cel mai bun mod posibil. Atunci când prin coerciţie statul fură informaţia nouă de la un antreprenor şi o pune la dispoziţia tuturor, statul crează stimulente negative ca antreprenorul să nu mai vrea să obţină pe viitor informaţii noi. Crearea unor institute naţionale de colectare şi prelucrare a informaţiilor statistice este inutilă şi nu poate îmbunătăţi deloc informaţia din piaţă (inflaţia Institutului Naţional de Statistică este utilă pentru un “consumator mediu” în profilul căruia nu se regăseşte nici unul dintre consumatorii din piaţă, PIB-ul pe care îl calculează statul nu include şi bunurile intermediare incluse în bunurile finite supuse consumului etc.). Socialiştii se află într-o eroare intelectuală (voită sau nu) atunci când ne spun că intervenţia în piaţă a statului îmbunătăţeşte eficienţa pieţei libere pentru că statul poate crea informaţii noi sau poate interveni benefic în procesul de transmitere a informaţiilor.

(3) Corupţia asociată intervenţiilor guvernamentale: statul, în agresiunea sa instituţionalizată împotriva pieţei libere, acţionează ca un intermediar care nu are de a face direct nici cu contribuabilul de la care colectează impozitele şi nici cu beneficiarul politicilor sale publice. Să luăm exemplul proiectului statului pentru “protecţia socială ai copiilor străzii”: statul colectează taxe şi impozite din care apoi ar trebui să acorde asistenţă socială orfanilor sau celor agresaţi de părinţii lor şi care au început să trăiască pe străzi. Înainte de a ajunge aceşti bani din taxe şi impozite la acei copii ai străzii, statul opreşte o bună parte din ei pentru salariile şi cheltuielile administrative ale instituţiilor care “administrează politica statului”. Mai mult, o bună parte din aceşti bani sunt “sifonaţi” de aparatul administrativ prin licitaţii trucate de consumabile sau prin construcţii şi reparaţii supraevaluate. În acest fel, la copii străzii vor ajunge foarte puţini bani (mult mai puţini decât dacă aceşti bani ar fi ajuns direct din buzunarele private fără intermedierea statului) datorită modului de funcţionare a sistemului etatist dar şi datorită corupţiei. Corupţia este un fenomen normal pentru cel care deţine puterea. Cel care deţine puterea este coruptibil, oricine ar fi el, pentru că niciodată un individ nu poate percepe “interesul naţional” mai bine decât “interesul propriu”. Socialiştii sunt într-o mare eroare intelectuală atunci când în locul pieţei libere (unde corupţia este imediat sancţionată prin mecanisme specifice) propun intervenţia unor agenţii publice coruptibile în orice situaţie. Eroarea intelectuală este şi mai mare la acei socialişt care cred că înlocuirea unor politicieni cu alţi politicieni rezolvă problema corupţiei din agenţiile statului.

(4) Dezordinea socială pe care o provoacă intervenţia statului în piaţa liberă: o altă utopie pe care îşi bazează socialiştii argumentele este aceea că statul şi intervenţia sa produce mai multă ordine în sistem. Total eronat: statul nefiind capabil să obţină o informaţie mai bună decăt operatorii din piaţă, fiind la fel de limitat ca şi ei în a prezice viitorul şi în a lua măsurile care trebuie nu va acţiona decăt la întâmplare, iar dacă deciziile statului produc efecte pozitive acest lucru nu poate fi decât întâmplător (gândiţi-vă că BNR ţinteşte de 4 ani inflaţia, eroarea sa fiind tot mai mare de la an la an ceea ce face ca atunci când va nimeri ţinta acest lucru să nu poată fi decât întâmplător). Mai mult, din dorinţa de a controla şi mai mult piaţa liberă (care are de cele mai multe ori un comportament natural evaziv), statul propune sisteme de control supradimensionate (ca să fim siguri că nu vom fi ucişi în plină stradă sau că nu comitem infracţiuni, ar trebui să avem câte un poliţist alături de fiecare dintre noi). Socialiştii vor argumenta întotdeauna că incapacitatea statului de a administra sistemul provine din faptul că statul nu e suficient de dezvoltat. Cu cât controalele devin mai dese, libertatea de iniţiativă se reduce semnificativ. Ordinea socială a pieţei libere este înlocuită treptat de o dezordine socială a statului (legea extinsă a lui Gresham). Supradimensionarea sistemelor birocratice este un fenomen natural: sistemele birocratice fiind coruptibile au nevoie de supra-control care, fiind şi el coruptibil, va avea, la rândul său, nevoie de un supra-control.

Toate aceste argumente prezentate arată că toţi cei care cred în socialism sunt pe o pistă falsă şi că, propovăduind socialismul şi intervenţionismul, de fapt propovăduiesc credinţa într-o imensă eroare cu consecinţe fatale pentru bunăstarea noastră. Falimentul sistemelor socialiste a survenit din cauza argumentelor prezentate şi care sunt necircumstanţiale de timp şi de loc. Crearea unui socialism îmbunătăţit este imposibilă datorită argumentelor prezentate. Propovăduirea valorilor socialiste prin suprapunerea acestora peste valorile sociale este complet greşită mai ales într-o ţară în care iniţiativa privată este încă la început şi a creat prea puţine exemple de succes (e normal să propovăduim mila pentru cei săraci dar nu să propovăduim crearea unui stat care să se ocupe de acest lucru, care să ne spună când şi cât de miloşi să fim). România a suferit prea mult din vina socialismului pentru ca “social – democraţia” să mai fie confundată cu “comunismul”.

sursa: cristianpaun.finantare.ro