C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna

“Aicea, guvernanţii noştri dacă nu se deşteaptă, aproape că suntem în al 12 lea ceas” (printre lacrimi, MB, 82, Belin, Covasna)

Raport de cercetare

Raportul-studiu se întemeiază pe cercetarea de teren efectuată de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, împreună cu studenţi şi cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti şi de la Universitatea din Craiova în vara anului 2011 în câteva localităţi din judeţele Harghita şi Covasna. Arealurile investigate au fost centrate în zonele: Livezi-Mihăileni (Harghita), Doboi-Plăieşi (Harghita), Hăghig-Belin (Covasna). Deşi cercetarea a avut în vedere ambele etnii, accentul s-a pus pe potenţialul comunitar românesc.

Preambul

Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care „îi mai ţine”, pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate cele celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale.

„Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară”. (sătean, Belin, Covasna)

Masificarea este un proces care afectează sănătatea socială a insului şi incapacitează pe termen lung spaţii social-geografice întinse. Noile disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi formule statale. Supraîntărirea comunităţii etnic dominante se axează pe suport logistic străin fără întrerupere, dispus în adâncimea proceselor sociale. O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren, foarte detaliate, sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică.

Românii au statutul de naţiune tolerată, iar sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi prin frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra identitarului etnic propriu, să-şi uite determinantele colective ale identităţii. Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează acceptabil, chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel, vecinătatea reclamă întrajutorarea.

Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul, fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti.

În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a „bazinului Carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare devine principalul suport pentru transformarea administraţiei şi economiei locale pe criteriu etnic (maghiarizare).

În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante:

– Afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar.

– Subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică, socială etc.

Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante”. Întrajutorarea poate fi cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii etnice maghiare”.

Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade. Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de vedere.

Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, iar cealaltă se dizolvă.

Cititorul va constata anumite redundanţe pe cuprinsul studiului. Aceasta se întâmplă pentru că aceleaşi idei sunt susţinute din mai multe perspective, abordări metodologice şi teoretice.

Nota:

– Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative, educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi problematicii sale. Conceptul de minoritate cu care vom opera este următorul: comunitate cu identitate proprie, fără putere politică şi fără mijloace de exprimare suficiente în raport cu societatea în mijlocul căreia trăieşte. În consecinţă, vom denumi minoritatea naţională care deţine cvasimonopolul politic şi administrativ în plan local cu termenul de minoritate dominantă, iar populaţia care este majoritară în plan naţional, dar minoritară în plan local, minoritate locală.

– Datorită particularităţilor locale nu am indicat numele respondenţilor şi, adeseori, am preferat să cităm din fişele de observaţie, ca substitut al interviurilor înregistrate. Iniţialele nu sunt cele reale.

I. Punct de plecare şi Metodologie

Materialul de faţă este rezultatul unei cercetări de teren efectuate în vara anului 2011, împreună cu studenţi de la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea din Craiova, în judeţele Harghita şi Covasna, în localităţile Hăghig şi Iarăși (Covasna), Plăieşii de Jos (Imper-Doboi) şi Livezi (Mihăileni) din jud. Harghita.

Scopul cercetării a fost analiza calităţii vieţii comunitare româneşti în special, al potenţialului de convieţuire în arealul menţionat.

Dată fiind noutatea, cercetarea a fost de tip exploratoriu. Nu au existat ipoteze propriu-zise de lucru pentru că nu aveam puncte de sprijin suficiente date de cercetări anterioare în teren pe tematica respectivă, cu excepţia materialului bibliografic privind istoria locurilor.

Am avut însă ca punct de plecare, între altele, teoria capitalului social, a lui Robert Putnam1. Cu cât insul este mai implicat în viaţa comunitară, cu cât vecinătăţile sunt mai active, schimburile şi într-ajutorarea sunt mai ample. Vecinătatea este în opoziţie cu segregarea. În consecinţă, o bună parte din cercetare a fost orientată către urmărirea calităţii vecinătăţilor, a abilităţii comunităţilor de a dezvolta relaţii interioare, urmărind în acelaşi timp relaţiile acestora cu exteriorul, cu alte comunităţi, inclusiv relaţiile interetnice. Aşa am ajuns să folosim tehnica hărţilor mentale pentru determinarea intensităţii vecinătăţilor şi a calităţii vieţii comunitare, în general.

Datele au fost analizate din perspectiva teoriei interacţionismului simbolic a alterităţii, urmărind în special construirea identităţii sociale prin raportare la Celălalt.

Teoria fundalului social (Erving Goffman), a faptului că realitatea este o scenă care are culise ne-a condus la urmărirea elementelor de profunzime, mai puţin confortabile, ori de câte ori am avut posibilitatea, după încălzirea interlocutorilor noştri. Aşa am putut ajunge la identificarea unor momente traumatice de tip colectiv, care pot avea legătură cu unele susceptibilităţi din prezent: dincolo de vecinătăţile funcţionale există un strat al angoasei la scara marilor colectivităţi.

Totodată, pentru stabilirea metodologiei cât şi pentru analiza datelor am utilizat teoria lui Ernest Bernea privind structurarea axială a comunităţii şi insului în lume, pe axele spaţiului şi timpului.

Din punct de vedere metodologic, cercetarea a fost de tip neointerpretativ, la întâlnirea dintre teoria gustiană a cadrelor şi manifestărilor cu teoria weberiană a fenomenului social ca acţiune socială conştientă şi reflectată. Instrumentele principale de lucru au fost observaţia, observaţia participativă, interviul semistructurat, discuţiile de grup (focus-grupul), hărţile mentale, fotografia.

Funcţia hărţilor mentale a fost aceea de a identifica axele dinamicii comunităţii şi importanţa lor la nivelul percepţiilor subiective. De asemenea, tot cu ajutorul acestora am căutat să stabilim distanţele subiective ale comunităţii de domiciliu faţă de restul ţării. Nu în ultimul rând, am încercat să determinăm configuraţiile utile din interiorul localităţii-comunităţii, în funcţie de mărimea-intensitatea grafică prin care acestea au fost reprezentate. Pentru a putea analiza hărţile a fost constituită o bază de date cu principalele coordonate – accente ale acestora.

Ca analiză de tip neointerpretativ cercetarea de teren a avut ca obiective subiectivităţile locale: datele sunt semnificative în raport cu logica locală, nu cu o teorie anume. Funcţia teoriei a fost aceea de a canaliza-converge datele din teren, nu de a dicta ce anume trebuie cules. Din acest punct de vedere, am considerat relevant orice consideră actorul ca fiind relevant. Actorii au fost reprezentativi în raport cu logica acţiunii sociale momentane şi în raport cu logica socială pe termen mediu şi lung a comunităţii. Astfel, în sfera logicii acţiunii sociale momentane, am cuprins activităţile curente: cositul şi strângerea fânului, îngrijirea animalelor în gospodărie şi la câmp, alte activităţi curente, slujbele bisericeşti. În sfera logicii sociale pe termen mediu şi lung am cuprins actori reprezentativi pentru ordinea comunităţii: personal administrativ, de ordine publică, din sănătate şi educaţie, reprezentanţi religioşi, oameni de succes în afaceri etc.

Datele culese de pe teren sunt de natură „obiectivă” şi de natură „subiectivă”. Datele de natură obiectivă privesc situaţia economică, demografică, de sănătate, inclusiv istorică a comunităţii, aşa cum sunt ele cuprinse în referinţele locale, judeţene şi naţionale: date independente de voinţa inşilor cu care am avut discuţii.

Datele calitative au fost oferite de către persoanele cheie şi după principiul recomandărilor prin tehnica „bulgărelui de zăpadă” – fiecare persoană recomandă o alta. Persoanele şi evenimentele au fost gestionate conform analizei monografice gustiene, a cadrelor şi manifestărilor.

Totodată, a fost consultată o masă importantă de literatură maghiară privind spaţiul respectiv: broşuri de prezentare, studii doctorale şi analize cu relevanţă pentru imaginarul maghiar privind arealului investigat.

„Datele obiective” se referă la fapte şi evenimente asupra cărora inşii nu au putere, chiar dacă le pot nega existenţa.

„Datele subiective” sau „calitative”, se referă la reprezentările subiective asupra spaţiului social în prezent şi în trecut, proiecţiile cu privire la viitor, la relaţiile de putere şi la convieţuire.

Convieţuirea, element central al cercetării, se referă la capabilităţile de conlucrare în plan individual – între indivizi şi în plan colectiv – între comunităţi etnice diferite. Cercetarea s-a axat pe identificarea elementelor care facilitează conlucrarea cotidiană. La „momentele semnificative” din viaţa persoanelor am căutat să avem acces prin interviurile de profunzime semistructurate.

Aici, metodologia neointerpretativă a fost completată cu analiza de tip Bogardus2 a distanţei sociale. Ne-a interesat mai puţin cuantificarea pe care o oferă scala cât intensitatea subiectivă a distanţei posibile. Interpretată invers, scala distanţei devine „scala apropierii” dintre comunitatea română şi cea maghiară, cel puţin în termenii discursului aparent, al „interpretării de scenă” al respondenţilor. Cum viaţa este în bună măsură aparenţă şi „joc de scenă” (Goffman), faptul că actorii credeau sau nu în ceea ce spuneau ne interesa mai puţin. Filtrarea-ascunderea realităţii este şi parte a jocului de scenă, de interes pentru cercetare.

Date obiective3

Generale

Plăieşii de Jos

Este o localitate din judeţul Harghita, în Bazinul Caşinului, în curbura interioară a Carpaţilor, care are în compunere cinci localităţi: Plăieşii de Jos, Plăieşii de Sus, Imper, Iacobeni şi Caşinul Nou.

Populaţie: cca 3000 locuitori4 (2010).

Ponderea populaţiei româneşti: circa 10%

Localitatea de interes: Doboi, considerată parte a satului Imper, „stradă” – de către autorităţi, comuna Plăieşii de Jos. În prezent în Doboi mai trăiesc circa 15 familii care se autoidentifică române.

Relieful dominant: munte-deal, depresiune, aprox. 695 m (biserica din Imper) 6

Istoricul: Deşi arealul comunei înregistrează locuire străveche, mai apoi dacică şi romană (nu mai puţin de 10 situri arheologice), vezi cetatea dacică la „Gura Pârâului Szetye”5, localitatea este prezentată ca având începuturi târzii, începând cu administraţia ungară. Cel mai devreme pare a fi menţionat Caşinu6, aproape toate celelalte localităţi apărând rând pe rând, în logica constituirii regimentelor de frontieră secuieşti din sec. XVIII. Fără excepţie, deodată cu primele atestări, apar şi denumiri româneşti, de persoane, locuri7.

Mihăileni

Comună din judeţul Harghita, alcătuită din patru localităţi: Mihăileni, Livezi, Nădejdea, Văcăreşti. Este situată în apropiere de pasul Ghimeş – jud. Bacău

Populaţie: cca 2700 locuitori8 (2010)

Ponderea populaţiei româneşti: peste 21%, majoritatea în Livezi

Localitatea de interes: Livezi (circa 520 persoane)

Relieful dominant: munte, aprox. 900 m.

Istoricul: pe teritoriul satului Mihăileni există o cetate dacică, dar şi urme ale unor aşezări mai vechi. În Mihăileni există 5 situri arheologice9, din care unul, cetatea dacică, se află chiar în curtea primăriei. Prima atestare documentară a comunei este în 1333. Satul Livezi este prima oară atestat în 1786, ca localitate liberă, de refugiu10.

Hăghig

Comună din judeţul Covasna, alcătuită din două localităţi: Hăghig şi Iarăș. Se află în apropiere de Feldioara şi Braşov.

Populaţie: cca 2300 locuitori11 (2005)

Localitatea de interes: comuna Hăghig

Istoricul12: Satul Hăghig este ridicat pe o veche vatră romană, la rândul ei continuatoarea unui spaţiu de locuire paleolitic de peste 30 000 de ani (aurignacian)13. Cancelaria maghiară îl consemnează pentru prima oară în 1332. În sec. XVII-XVIII se pare că a ajuns localitate dependentă, dar este menţionată în documente dispută judecătorească cu groful local, Adam Nemeş. În cursul secolelor XVI-XIX, în documentele transilvănene, ungureşti şi austriece sunt atestate numeroase nume şi denumiri toponimice româneşti14.

Economia15

Plăieşii de Jos

Activităţile economice dominante sunt: agricultura, creşterea animalelor şi activităţile forestiere. Deşi comuna se află într-o depresiune foarte frumoasă înconjurată de ape minerale, industria respectivă şi turismul sunt cvasiinexistente.

Randamentul la hectar la cartof este pe aceeaşi linie cu media naţională (circa 15000 kg/ha). Producţia de grâu de 3,4 tone/ha şi cea de ovăz (2,7t/ha) sunt peste media naţională (2,4 tone la hectar, respectiv 2,01/ha16). Toate acestea sunt însă sub jumătate din media europeană.

Proprietatea mare este de circa 13294 hectare, fiind administrată de mai multe composesorate. Proprietăţile ţărăneşti individuale însumează 16902 hectare. Există 50 de proprietari-ţărani care au mai mult de 10 hectare, 201 de „mijlocaşi” cu proprietăţi între 5 şi 10 hectare. Pădurile se întind pe 12506 hectare şi sunt în bună măsură în proprietatea câtorva întreprinzători. De asemenea, există 11 mari proprietari cu terenuri peste 20 de hectare şi 36 de arendaşi. Cea mai mare parte a proprietăţii ţărăneşti este mică, sub 5 hectare (1218 persoane din 3000 populaţie totală). Luând în considerare structura proprietăţii din comună rezultă că 82% din proprietatea ţărănească este ineficientă în Plăieşii de Jos, ştiut fiind că proprietatea mică nu este potrivită pentru exploatarea economică.

În acelaşi timp, însă, observăm că, raportat la suprafaţa totală arabilă, de 2500 de hectare, în comună există 136 de tractoare, ceea ce înseamnă că fiecărui tractor îi revin 18 hectare, mult sub media naţională, de 54 hectare pe tractor dar peste media europeană, de 13 hectare pe tractor17. Faptul indică concentrarea proprietăţii asupra utilajului în mâna câtorva proprietari care pot exploata cu mai mare eficienţă pământurile comunei, indiferent de structura de proprietate.

Dintre 611 persoane populaţie activă, 210 sunt salariaţi. Dintre aceştia, 76 sunt salariaţi publici. Cu o pondere de 36.19% în total salariaţi, şi având în vedere slăbiciunea economiei locale, aparatul administrativ local este supradimensionat, cu mult peste media naţională18. În acelaşi timp, ca şi în alte localităţi, mediul privat nu are capacitatea de a absorbi forţa de muncă, aşa încât 1500 de persoane (populaţie între 20-65 ani şi pensionari) practică agricultura de subzistenţă ca „lucrători familiali neremuneraţi”. În comună există 15 întreprinzători, 11 mari proprietari (persoane cu terenuri peste 20 de hectare), 36 arendaşi. 9 dintre marii proprietari sunt localnici deci, cel puţin teoretic, Plăieşii nu suferă de pe urma complexului de factori asociaţi „proprietarului absent” (consum de lux, „proprietate leneşă” etc.). Existenţa proprietăţii eficiente în paralel cu numărul foarte mare de lucrători familiali neremuneraţi, starea infrastructurii, ne sugerează că, pe ansamblu, circuitul economic în care se află comuna încă nu este orientat către stimularea creşterii interne, fiind mai degrabă parte a unui circuit de drenare a plusvalorii locale.

Majoritatea locuinţelor sunt de tip tradiţional, din lemn (1390 locuinţe din 143319). Comuna nu are încă apă curentă. Aproape toate gospodăriile au televiziune prin satelit (1000), şi aproape 10% dintre acestea sunt racordate la internet (110 gospodării).

Satele comunei sunt legate între ele prin şosele asfaltate, în lungime de 27 km.

Bugetul comunei este de circa 3, 5 milioane lei noi. Venitul mediu în comună este situat în intervalul 300-500 lei.

Mihăileni

Datele obţinute în Mihăileni (care includ şi satul Livezi) au fost furnizate prin dictare liberă de către reprezentanţii primăriei, ceea ce ne determină să le tratăm cu reţinere. Cu toate acestea, remarcăm câteva elemente importante:

– Majoritatea populaţiei integrate în economia monetară este pensionată (833 pensionari la 200 salariaţi). Aceasta înseamnă că economia locală a fost pe vremea comunismului mult mai bine integrată în economia naţională.

– Cultura dominantă este aceea a cartofului.

– Cea mai mare parte a proprietăţilor sunt mijlocii, „peste 80%”. Chiar dacă procentul ar fi mai mic, se pare că în comuna Mihăileni proprietatea mijlocie este suficient de extinsă pentru a asigura un nivel relativ ridicat al randamentului agricol pe persoană. În consecinţă, resursa socială ar trebui să fie mai bine distribuită.

– Din datele oferite de primărie se pare că nu există arendaşi în comună.

– Dotarea cu utilaj agricol este destul de bună, aici fiind câteva sute de tractoare, motocositoare, maşini de cultivat cartofi etc. Dat fiind relieful muntos, nu putem face însă o comparaţie rezonabilă cu celelalte localităţi.

– În comună există facilităţi informatice la şcoala din Mihăileni.

– Casele din cărămidă-ciment (45 mii metri pătraţi) par să fie aproape tot atât de numeroase ca şi cele din lemn (58 mii metri pătraţi), ceea ce confirmă ipoteza unei bunăstări mai bine distribuite, în acord cu structura predominant mijlocaşă a proprietăţii.

– Satele sunt legate între ele printr-o reţea de drumuri asfaltate de 9 km, mai puţin Livezi, al cărui drum se află în lucru.

– Bugetul comunei este mai mic decât cel din Plăieşii de Jos: 2,2 milioane lei (faţă de 3, 5 milioane lei).

– Venitul mediu în comună este de circa 500 lei pe familie.

Hăghig

Activităţile economice preponderente sunt: zootehnia, agricultura şi asistenţa socială (Căminul de bătrâni). De asemenea, în comună există întreprinderi private de morărit şi tâmplărie.

Principala cultură este grâul, cultivat pe 412 hectare. Numărul de hectare care revin la un tractor este de 22, la jumătate faţă de media naţională, dar sub media europeană.

Conform datelor oferite de primărie, în Hăghig majoritatea forţei de muncă este salariată (55%), procentul de lucrători familiali neremuneraţi (ţărani), al celor care practică agricultura de subzistenţă, fiind de 25%. Luând în considerare numărul salariaţilor, Hăghig pare cea mai bine integrată localitate în economia naţională dintre localităţile analizate.

Majoritatea proprietăţilor sunt de tip mijlociu, între 5-10 hectare: 382 de proprietari. Marea proprietate ţărănească, peste 10 hectare, este în grija a 8 persoane. Marea proprietate (capitalistă), peste 20 de hectare, este în grija 3 mari proprietari; totodată, în comună există 21 de arendaşi. Aceştia probabil că exploatează şi terenuri ţărăneşti. Doi din trei dintre marii proprietari sunt absenţi, nu au reşedinţa în sat. Ţăranii cu proprietăţi sub 5 hectare şi sunt în număr de 180.

Comuna are drumuri asfaltate între satele componente, în lungime de peste 3,8 km. Majoritatea caselor din Hăghig sunt din cărămidă şi beton (80%), iar introducerea apei curente este un proiect aflat în derulare. Bugetul primăriei este de circa 2,5 milioane lei. Venitul mediu este de 500 lei.

Demografia

Conform datelor oferite de primărie, în Plăieşii de Jos s-au declarat români în 2002, 276 din 2979 locuitori (maghiari 2431, ţigani 271). După credinţă, în Plăieşii de Jos erau înregistraţi: ortodocşi 276, romano-catolici 2668, reformaţi 13. Populaţia care s-a declarat că vorbeşte limba română: 126, maghiara 2852. Populaţia românească, relativ uniform distribuită în comună între 1760-1941, a suferit un şoc în 1941, când a scăzut dramatic. De atunci, singura concentrare semnificativă etnică românească a rămas în Imper-Doboi. Mortalitatea în comuna Plăieşii de Jos este foarte ridicată, aproape dublă faţă de media pe ţară (12,9 la mie), ajungând în anul 2010 la 22 la mie20. Principala cauză a mortalităţii este dată de bolile cardiovasculare.

Comuna Mihăileni, în 2002, avea o populaţie de 2643, din care 555 de români (21%) şi 2086 maghiari. Majoritatea covârşitoare a românilor s-au concentrat, după 1941, în satul Livezi (524 persoane în 2002). Mortalitatea în Mihăileni, mai mare decât media pe ţară, este de 17 la mie. Migraţia în rândul tinerilor este foarte ridicată: conform datelor oferite de primărie, circa 15% dintre aceştia ar fi plecaţi la muncă, în anul 2010, în Ungaria sau Suedia.

Comuna Hăghig este demografic echilibrată. Ponderea se împarte aproape jumătate-jumătate între români şi maghiari. Cu o populaţie în creştere de romi, comuna avea circa 1270 de locuitori în anul 2002. Mortalitatea este mai mare decât media pe ţară (14 la mie faţă de 12,9). Migraţia din comună spre alte regiuni ale ţării (în special Braşov) sau în străinătate este destul de ridicată: circa 5% pe anul 2010. Ca şi în Plăieşii de Jos, principalele cauze de deces sunt de tip cardiovascular.

La o primă vedere observăm că mortalitatea este foarte mare în toate localităţile. Mortalitatea ridicată este expresia impasului în care se află comunităţile locale din cele trei localităţi investigate, reprezintă scăderea calităţii vieţii comunitare. Faptul că familia rezistă destul de bine în localităţile investigate (divorţialitatea este sub media naţională) ne arată că infrastructura comunitară este încă de tip tradiţional şi pentru români şi pentru maghiari, însă „terenul social” şi economic pe care aceasta se construieşte este foarte fragil.

Documentarea obiectivă a subiectivităţii marilor comunităţi

Demografia este unul dintre instrumentele obiective de înregistrare a subiectivităţii marilor comunităţi, urmare a reverberaţiilor provenite din mediului ambiant. Ce sunt căsătoria sau migraţia, dacă nu decizii subiective? Dar prin ele măsurăm obiectiv fenomene relevante pentru mersul sistemului social în ansamblu. Astfel, în cadrul tendinţelor demografice se pot identifica adesea accente şi tendinţe ale unor fenomene sociale, economice, istorice etc. Vom căuta să evidenţiem câteva procese demografice tipice regiunii, în special în judeţul Harghita. Demografia regiunii are o puternică tentă ideologică în special în ceea ce priveşte familiile mixte. Elitele maghiare au chiar un aparat conceptual care denotă preocuparea pentru organizarea-influenţarea proceselor demografice. Astfel, principala lor grijă este asigurarea „reproducerii etnice maghiare”. Din acest punct de vedere familiile mixte, în special acelea unde „femeile maghiare nasc copii români” primesc o atenţie specială. Preocuparea pentru dobândirea supremaţiei etnice a elitelor maghiare cuprinde şi populaţia romilor. Ideologizarea demografiei în Harghita-Covasna nu este o noutate, după cum vom vedea din datele statistice de mai jos, dar a devenit o preocupare foarte accentuată în ultima perioadă.

Marele risc sub care stă comunitatea românească nu este neapărat acela al scăderii demografice, fenomen încadrabil de altfel în tendinţa naţională generală, ci acela al slăbirii-dizolvării potenţialului de susţinere a identităţii. Demografia în judeţele Harghita-Covasna trebuie analizată, deci, în termenii cadrelor protejării identităţii etnice.

Corelat cu protecţia instituţională a comunităţii, pe ansamblul celor două judeţe constatăm că evoluţia relativă a românilor faţă de comunitatea maghiară este, în scădere, dar ,în anul 2002, există încă o oarecare inerţie în raport cu scăderea protecţiei din partea instituţiilor locale, tot mai subordonate proceselor segregaţioniste. Prin comparaţie istorică, în momentul în care structurile instituţionale au fost desprinse total şi brutal de comunitate, grupul etnic românesc a suferit un şoc. Şocul a avut loc în anul 1940 şi se resimte până în zilele noastre în mentalul colectiv, aspect confirmat de cercetarea de teren.

Figura 1 Dinamica populaţiei maghiare prin raportul maghiari-români în Harghita-Covasna şi România în raport cu momentele istorice ale deţinerii controlului asupra instituţiilor locale prin ideologia segregaţionistă. Şocul din 1940-1941: involuţia relativă a populaţiei româneşti în 1941 faţă de 1930 (1930=1). Surse: Anuarul Statistic al României 2004, “Populaţia după etnie la recensămintele:”. I. Lăcătuşu, Structuri Etnice …, 2008, Anexa nr. 3 tabelul “Populaţia stabilă a judeţelor Covasna şi Harghita, după principalele etnii (români şi maghiari), la recensămintele populaţiei din anii 1850, 1992 şi 2002”, pp.305-308 şi „Anexa 12, “Structura populaţiei judeţelor Covasna şi Harghita pe localităţi după naţionalitate şi religie la recensămintele din anii 1930 şi 1941”, p.342-345.

Populaţia maghiară a avut un vârf în perioada 1940-1956, epocă în care teritoriul în care era etnic majoritară era administrat pe criteriile segregării etnice, fie în guvernarea horthistă, de extremă dreapta, fie în epoca stalinistă din România. Momentul Regiunii Autonome Maghiare (1956-1968) este marcat de declinul populaţiei maghiare, care, deşi aflată sub “protecţia” autonomiei politico-administrative, adoptă alte modele culturale de reproducere. Guvernarea autonomistă, când instituţiile s-au aflat la discreţia factorilor maghiari, a însumat 45 de ani în ultimul secol: 1940 (toamna)-1944 (sept.); 1944 (oct.-nov. se reinstaurează guvernarea etnică maghiară, sub oblăduirea armatei sovietice)-1964 (anul încetării politicii staliniste în România, care îşi subordonase etnicizarea administraţiei în Transilvania); 1989 (dec.)- prezent (autoritatea instituţională locală se află în întregime subordonată idealului autonomist). Prin comparaţie, durata în care aşa-zisul „naţionalism-comunism”21 românesc a „dominat” zona a durat 25 de ani: 1964-1989.

Constatăm trei faze ale evoluţiei raportului interetnic româno-maghiar în cele două judeţe: o fază de creştere, între 1940-1956; o fază de declin accelerat până la începutul anilor 1990, după care urmează o alta de declin de tip platou (scădere lentă, dar constantă). Tendinţa generală a populaţiei maghiare este de scădere indiferent de existenţa politicii “naţionaliste româneşti”. Singura perioadă de creştere rapidă a populaţiei maghiare este intervalul 1940-1956 când românii au fost izgoniţi din regiune. După 1990, tendinţa de scădere demografică a intrat într-o nouă fază, de descreştere-platou, odată cu preluarea controlului cvasiabsolut asupra instituţiilor locale. În tot acest timp migraţia populaţiei dinspre alte judeţe spre Harghita-Covasna nu a depăşit 10,6% (Harghita), respectiv 15,7% (Covasna), în condiţiile în care media naţională de circulaţie a persoanelor era de 18%. (Mişcarea interjudeţeană aproximată prin ponderea populaţiei născută în alte judeţe.). (Lăcătuşu, “Structuri etnice şi confesionale…”, 2008, p.211.)

Dinamica negativă demografică maghiară în cele două judeţe predominant maghiare este mult mai abruptă decât pe ansamblul României. Aceasta sugerează că sistemul de coerciţie ideologică, centrat pe controlul pe criterii etnice asupra administraţiei, educaţiei din cele două judeţe nu a fost util şi nici binefăcător minorităţii maghiare. Constanta dinamicii demografiei maghiare este scăderea. Când a avut loc creşterea, aceasta a fost numai relativă, prin raportare la populaţia românească. Partea variabilă a demografiei maghiare este elementul românesc care, din momentele instituirii controlului cvasiabsolut etnic asupra instituţiilor, a fost nevoit să emigreze, aspect tratat întocmai, de către Parlamentul României, în Raportul Harghita-Covasna22, cu deosebire capitolul V. De altfel, specialiştii maghiari arată că populaţia românească are în prezent un coeficient de migraţie de două ori mai mare decât populaţia maghiară (2002 faţă 1992, vezi mai jos „Populaţia cea mai sensibilă”, din Csata István, Kiss Tamás, f.a., p.43). Nu rămâne decât să ne răspundem la întrebarea „de ce pleacă?” unii mai mult decât alţii.

Este adevărat, tendinţa generală a populaţiei din judeţele Harghita şi Covasna este de scădere, în acord cu evoluţia naţională. Ceea ce separă însă cele două comunităţi etnice este polarizarea dinamicii demografice. Se constată astfel că populaţia maghiară, chiar dacă se diminuează, se concentrează şi mai puternic, în timp ce populaţia românească continuă tendinţa de dizolvare. Populaţia românească îşi diminuează cadrele conservării vieţii comunitare, în pofida aşa-numitelor procese de „românizare forţată” prin „industrializare”, de care pomeneşte ideologia segregaţionistă în perioada regimului Ceauşescu. În Covasna, în 142 de ani, ponderea românilor nu a crescut decât în 7 sate din 42:

„În afară de mediul urban şi localităţi rurale monoetnice, populaţia de etnie română din judeţul Covasna şi-a sporit ponderea faţă de populaţia maghiară, între anii 1850 şi 1992, în doar 7 sate etnic mixte din totalul de 42 sate în care deţinea în anul 1850 o pondere de peste 5% din totalul populaţiei localităţii.” (I. Lăcătuşu,Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Univ. Petru Maior, Tg. Mureş, 2008, p.175)

Ţiganii, a treia populaţie importantă din cele două judeţe, este singura care creşte semnificativ. Din acest motiv este deja integrată într-un program secular de susţinere a „ratei de reproducţie etnică maghiară”:

„În 1850, trăiau în fostele scaune secuieşti – 9.400 de ţigani. În timp ce pe teritoriul Transilvaniei, 73,3% din ţigani erau români, pe teritoriul judeţelor Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, acest procent era de numai 46% (Varga, E.A., 1998, p. 41) … În judeţul Covasna au fost înregistraţi [în 1930] 3080 ţigani (2,0%), o cifră apropiată de cea de la recensământul din 1850 (3.038), iar în judeţul Harghita 2.702 ţigani (1,1%), o cifră de asemenea apropiată ca valoare absolută cu cea din 1850 (2.634).

De remarcat faptul că între 1850-1930, populaţia totală a judeţului Covasna a crescut cu 34%, iar cea a judeţului Harghita cu 53%. Având în vedere sporul natural ridicat caracteristic etniei respective, se poate aprecia că o parte însemnată a rromilor din cele două judeţe au fost asimilaţi de populaţia maghiară locală. [apud I. Lăcătuşu, 2008, p.137].”

Elemente ale hărţii demografiei puterii

Populaţia cea mai sensibilă

Populaţia română resimte mult mai acut (de peste două ori) presiunile din spaţiului social al jud. Harghita, rata de emigraţie fiind de două ori mai mare decât a populaţiei maghiare:

Figura 2 Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata István, Kiss Tamás, f.a.: Perspective demografice în judeţul Harghita. Prognoza divizării regionale a populaţiei de etnie maghiară, romă şi română. p.43

Conform analizelor maghiare, pentru următorii 20 de ani cel mai sensibil segment de populaţie românească este cel al femeilor de vârstă fertilă şi al tinerilor între 0-19 ani: dacă în populaţia maghiară ponderea acestora va scădea cu 29,7%, la nivelul populaţiei româneşti această populaţie va ajunge la 42,3%. Cele mai dramatice implicaţii vor fi la nivelul infrastructurii şcolare şi al forţei de muncă. Presiunea pentru închiderea şcolilor româneşti ca factor de „reproducţie etnică românească” în favoarea „reproducţiei etnice maghiare” (pentru termenul de „reproducţie …” vezi Csata István, Kiss Tamás, p.57, p.75) va creşte, ceea ce va amplifica procesul de uniformizare etnică din regiune (maghiarizare). Femeile de vârstă fertilă (între 15 şi 49 ani) sunt cea mai afectată categorie de presiunile migraţioniste. Urmarea este scăderea deja înregistrată a populaţiei tinere până în 19 ani.

Romii

Cea mai intensă preocupare privind „identitatea naţională maghiară” pentru liderii maghiari nu mai sunt românii, dezideratele politice autonomiste fiind în bună măsură atinse, ci ţiganii. Dovadă că referirile la instituţiile locale deja se fac în termenii „sistemului instituţional maghiar”. Se estimează că singura populaţie care va creşte în următorii 20 de ani vor fi romii, contingentul femeilor fertile din această etnie explodând la peste 190% în 2032, iar cel al naşterilor urmând să ajungă la 130% faţă de 2002 (vezi Csata István, Kiss Tamás, p.68). În acest fel, romii din Harghita vor avea o rată de creştere de 1,5 pe an, ajungând să fie mai mare cu 2,5% în 2032 faţă de 2002 (Csata István, Kiss Tamás, p.69). Un al treilea factor de preocupare maghiară privind ţiganii este că aceştia nu ar fi uşor asimilabili („soldul de asimilare este zero”) şi, în plus, nu par tentaţi să părăsească judeţul („soldul de migraţie este zero”) (cf. Csata István, Kiss Tamás, p.72). Pe de altă parte, analiştii maghiari recunosc că ţiganii sunt cvasimilaţi într-o serie de „regiuni”, cum este cazul Vlăhiţei, unde aceştia „sunt foarte bine integraţi în comunitatea maghiară” (Csata István, Kiss Tamás, p.106).

Aşa cum arătam mai sus, populaţia romă va fi următorul „obiectiv” al politicilor de promovare a „reproducţiei etnice” maghiare în perioada imediat următoare. Provocarea pentru liderii maghiari este aceea că populaţia romă este o formă de lumpen, de underclass, fiind asociată cu procese de „devalorizare socială şi economică”, în special acolo unde aceştia au cea mai mare rată de creştere (Csata István, Kiss Tamás, pp.112-113). În orice caz, scopul este limpede: integrarea romilor prin „sistemul instituţional maghiar” (idem, p.115). În acest sens, unul din primii paşi este acela al „sprijinirii unei elite locale ţigăneşti, de orientare maghiară” corelată cu evitarea apariţiei „unor organizaţii rome apropiate de români”. Desigur, pericolul este acela ca necesităţile si drepturile lingvistico-culturale ale romilor din [aşa-numitul] Ţinutul Secuiesc, legate de limba maghiară, să nu se impună.”(!) (idem, p.115).

Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români

Populaţia românească este mai tolerantă23. Coeficientul de subsumare interetnică (ponderea căsătoriilor mixte în căsătoriile aceluiaşi grup etnic) este de 0,25 pentru români şi de 0,03 la etnicii maghiari24. De fapt, „subsumarea interetnică” prin căsătoria mixtă este şi indicatorul disponibilităţii convieţuirii, al interacţiunii la nivelurile subtile, reprezintă disponibilitatea de a construi o punte dinspre propria identitate spre ce are mai profund Celălalt.

Perspectiva elitelor ungureşti asupra tinerelor care se mărită cu români este aceea a „femeilor maghiare care nasc copii români” (vezi Csata István, Kiss Tamás, p.51). Această idee a amprentării etnic-culturale de la naştere, care face abstracţie de conţinutul cultural al educaţiei este tipică abordărilor eugenist-rasiste. Se omite astfel rolul structurilor sociale care contribuie la socializarea copilului. Nu în ultimul rând, aici devine transparentă ideologia după care „naşterea de români” este indezirabilă, cele două comunităţi trebuind să fie separate: fiecare femeie trebuie să nască … în acord cu etnia sa. O asemenea abordare este nu doar în afara timpului, fiind perimată şi grav încărcată ideologic, dar se află şi într-o foarte curioasă eroare ştiinţifică.

Figura 3 Căsătorii după naţionalitatea părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita. sursa: Csata István, Kiss Tamás f.a., p.47

Se vede limpede din datele de mai sus că românii sunt mult mai deschişi către întemeierea familiilor mixte. Faptul că populaţia română ar fi mai „deschisă” şi deci, predispusă la „dizolvarea” identităţii etnice trebuie corelată cu evoluţia migraţiei: românii sunt cei ce migrează cel mai mult. Ei au cele mai puţine constrângeri comunitare, structura lor socială fiind mult mai deschisă.

De altfel, caracterul mai deschis al populaţiei româneşti către subsumare interetnică prin căsătorie este ilustrată în tabelul de mai jos:

Figura 4 Ponderea celor care încheie căsătorii mixte în Harghita, după sex şi naţionalitate. sursa: INS apud Csata István, Kiss Tamás f.a., p.48

Ungurii se căsătoresc cu români în special în zonele unde românii sunt mai bine reprezentaţi (Topliţa).

Figura 5 Proporţia ponderată a maghiarilor şi proporţia căsătoriilor mixte pe zone în jud. Harghita. Sursa: Csata István, Kiss Tamás, tabelul 35, p.50

Dacă românii ar fi fost percepuţi ca agresori la nivelul comunităţii maghiare reale, atunci aceasta ar fi trebuit să impună endogamia ca formă de protejare a identităţii maghiare. Acest lucru nu se întâmplă. Acolo unde ungurii au o „ofertă” românească mai mare, aleg într-o pondere însemnată să se integreze în comunitatea românească. Dimpotrivă ,endogamia în comunitatea maghiară, închiderea comunităţii, este mai pronunţată acolo unde aceasta este dominantă şi deci comunitatea imaginată este mai puternică. Coeficientul de închidere al comunităţii maghiare faţă de comunitatea românească este următorul:

Unde coeficientul de închidere este calculat prin ——-

Observăm că cele două populaţii au tipuri diferite de comportament: când ungurii sunt majoritari, ei tind către închidere, când sunt minoritari se deschid mai mult către Celălalt-ul etnic. Am văzut mai sus că românii, care nu sunt majoritari decât într-o singură regiune, au un coeficient de subsumare etnică, de disponibilitate de a trece frontiera propriei identităţi prin căsătorie dublă.

Comunitatea imaginată separată este mai puternică la maghiarii de la sat

Comunitatea imaginată o utilizăm prin derivaţie de la analizele lui Benedict Anderson (Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006) pe marginea naţionalismului ca fenomen colectiv strict imaginar. Comunitatea imaginată este un produs inventat, o uniune puternic ideologizată. Fiind ideologică, este construită ofensiv şi adeseori în opoziţie cu Alterul etnic, cu celelalte comunităţi. Pentru Anderson, toate comunităţile mai mari de dimensiunea unui sat ar fi comunităţi imaginate, deci false, mai exact, ideologice25. Concluzia aceasta este, cert o eroare. Ea ar putea fi studiului societăţilor care şi-au pierdut reperul identitar naţional. Am recunoscut însă puterea de explicare a conceptului acolo unde discursul ideologic intervine asupra comunităţii, distorsionând-o, denaturându-i practicile de vecinătate faţă de Altul-Celălălat. În acest material operăm cu noţiunea de comunitate imaginată ca şi cadru artificial de tip ideologic impus, în opoziţie cu procesele fireşti de dezvoltare a relaţiilor omeneşti. În cazul de faţă, cadrul impus care închide accesul la vecinătate este ideologia segregaţionistă pe criterii etnice. Comunitatea imaginată o plasăm în opoziţie cu ideea de comunitate reală, vie.

Este surprinzător că bărbatul are iniţiativa maghiarizării în familiile mixte. Fenomenul este accentuat în mediul rural. Avem aici un alt paradox al comunităţii imaginate maghiare: aceasta este mai puternică acolo unde distanţa socială ar trebui să fie mai mică pentru că vecinătăţile de la sat prilejuiesc, teoretic, mai multă cooperare. Se ştie că mediul urban este un mediu al separării între vieţile individuale, un spaţiu al înstrăinării, în opoziţie cu viaţa comunitară de la ţară, centrată pe conlucrarea imediată între vecini.

Figura 6 La sat, soţul maghiar este mai preocupat de naţionalitatea maghiară a copilului. Sursa: Csata István, Kiss Tamás, tabelul 36, p.51

Vedem că ideologia segregaţionistă are deja rezultate la sat, slăbind vecinătăţile. Un efect al fenomenului este izolarea etnicilor români care oricum nu ţin la impunerea propriei identităţi, având un coeficient de subsumare etnică foarte ridicat.

Asigurarea „reproducţiei etnice” şi ameninţarea din partea comunităţilor compacte româneşti

Aşa cum am sugerat, abordarea chestiunii demografice este una depăşită, rasistă: „calitatea” identităţii maghiare este mai importantă decât interacţiunea culturală, liberă, dintre persoane diferite. Aşa se explică preocuparea pentru prezervarea identităţii prin expresii derutante, precum „femeile maghiare nasc copii români”, motiv pentru care „reproducţia etnică” ar urma să fie depăşită de cea biologică (Csata István, Kiss Tamás, p.51). Majoritatea maghiară este încurajată de către propriile elite „să nu se reproducă biologic” „născând copii români” ci, „să se reproducă etnic”. Din acest punct de vedere, autorii maghiari tratează cu maximă atenţie zona Topliţa, întrucât „reproducţia etnică” maghiară „este slăbită cu 7 procente” ca urmare a căsătoriilor mixte, lucru de care ar fi beneficiat românii, a căror „rată de reproducere etnică” ar fi de 101,3% (Csata István, Kiss Tamás, p.57). Pe lângă densitatea etnică românească din zona Topliţa, un al doilea factor de „pericol” la adresa reproducţiei etnice maghiare este „prezenţa sistemului instituţional de stat naţional român”, deşi aceasta este „contrabalansată în mai multe regiuni ale [aşa-zisului] Ţinut Secuiesc …” (Csata István, Kiss Tamás, p.56).

Preocuparea pentru „reproducerea etnică” a identităţii maghiare este însă futilă. Chiar cercetătorii maghiari sunt de acord că „pierderea prin asimilare [a populaţiei maghiare din Harghita] va fi neglijabilă …: 136 persoane [în intervalul următorilor 20 de ani]” (Csata István, Kiss Tamás, p.71, s.n.). Cei mai importanţi factori de pierdere etnică în rândul vorbitorilor de maghiară fiind … migraţia, deci atracţiile din afara aşa-numitului Ţinut Secuiesc şi stilul de viaţă-modelul cultural de reproducere a populaţiei.

Termenul de asimilare este utilizat în discursul maghiar într-o logică inversă: mobilitatea socială, familia mixtă expresii ale libertăţii personale, devin factori de agresiune etnică. „Din punctul de vedere al maghiarilor, particularitatea regiunii este aceea, că aici se pot observa procesele de asimilare atât de caracteristice în celelalte teritorii ale Ardealului. 18 la sută a [sic!] tinerilor maghiari din Topliţa, își aleg partener de viaţă român, ceea ce corespunde mediei din Ardeal. 29 la sută din copii născuţi din relaţii mixte, sunt înregistraţi de către părinţi, ca fiind maghiari. Se poate presupune, că transmiterea deprinderilor lingvistice si culturale, este deplasată si într-o si mai mare măsură în direcţia majorităţii. Ca urmare rezervele generaţionale a maghiarilor scad cu 7 la sută faţă de productivitatea femeilor maghiare.” (Csata István, Kiss Tamás, p.56, p.100).

Preocuparea: concentrarea pe zonele compacte (regiunile supravieţuirii)

În analizele ungureşti, Transilvania este împărţită în 4 „regiuni”, în funcţie de şansele de succes ale „reproducerii etnice maghiare”. Proiecţia cu care operează aceştia este de 30 ani (2002-2032). Zonele avute în vedere sunt: 1) Timişul cu judeţele înconjurătoare, 2) Cluj-Arad, 3) Mureş-Satu Mare-Zalău şi ultima, 4) Covasna-Ciuc. În zona 1, scăderea populaţiei maghiare prin „asimilare” şi migraţie va fi de 50% de unde şi denumirea de „regiune cu populaţie înjumătăţită”. Zona 1 este numită „diaspora” în raport cu un centru neprecizat (probabil aşa-numitul „Ţinut Secuiesc” sau-şi cu Ungaria), unde interacţiunea firească între etnicii maghiari şi cei români este numită „asimilare” a primilor de către cei din urmă. În zona a doua, „stocul de maghiaritate” va scădea undeva între 30-40%. Aceasta este denumită „regiunea cu şanse demografice nefavorabile”, fiind situată pe axa Arad-Cluj. În zona a treia, „reproducerea etnică” are „şanse medii”, scăderea populaţiei maghiare (de fapt de limbă maghiară) ar fi situată între 20 şi 30%. „Regiunea” a 4-a este singura care promite cea mai bună prezervare, aici contactul-„infiltraţiile” cu populaţia românească fiind mult reduse, în consecinţă „pierderea etnică” fiind de maxim 20%. În acest fel, Transilvania este împărţită deja în regiuni ale urgenţei prezervării „identităţii naţionale maghiare”. Din acest punct de vedere regiunea cu cel mai mare „potenţial etnic maghiar”, care trebuie neapărat protejată, este aşa-numitul „Ţinut Secuiesc”, din care însă lipseşte Mureşul, încadrat în regiunea „cu şanse medii”. În felul acesta devine limpede explicaţia accelerării politicilor segregaţioniste: pentru elita maghiară condiţia prezervării identităţii etnice este separarea faţă de celelalte comunităţi, în special faţă de cea română. Dramatic este faptul că această filozofie politică a fost transmisă în populaţie şi, în virtutea legii lui Thomas (predicţia autocreatoare) produce efecte: izolarea interetnică este mult mai mare dinspre maghiari decât dinspre români (coeficientul de subsumare etnică la maghiari este mult mai redus decât la români). În cea de-a patra zonă, marea preocupare este regiunea Topliţa, unde, „prin asimilare”, populaţia maghiară ar urma să scadă până în 2032 cu 30%. (Csata István, Kiss Tamás , p.111)

Figura 7 Evoluţia demografică pe patru tipuri de “regiuni” a populaţiei de limbă maghiară din Transilvania în 2032 faţă de 2002, pe baza datelor din 2007 (Csata István, Kiss Tamás, , f.a., „Cifra demografică a microregiunilor din Ardeal în anul 2032 faţă de anul 2002, în funcţie de proporţia ponderată, conform prognozei demografice din 2007″, p. 109)

Trei tipuri dinamice demografice: Hăghig (Covasna), Mihăileni (Harghita), Plăieşii de Jos (Harghita)

Cazul Hăghig este unul aparte, întrucât aceasta este una dintre localităţile în care ponderea românilor este relativ egală cu aceea a maghiarilor, între acestea crescând puternic o viguroasă comunitate de romi, stabilită în comună după evenimentele din 1940.

Raportul dintre cele două comunităţi etnice

Situaţia „obiectivă” a populaţiei din Hăghig este ceva mai bună, prezervarea identităţii comunităţii româneşti fiind mai favorabilă. Creşterea relativă în anul 2002 a populaţiei româneşti este de 1,20 faţă de 1850, evoluţia populaţiei maghiare fiind de 0,68 în aceeaşi perioadă, în condiţiile în care creşterea generală a populaţiei din comună a fost de 1,17. (I. Lăcătuşu, „Structuri etnice …”, 2008, Anexe, p.306). Situaţia românilor este pozitivă, dar numai în raport cu populaţia maghiară. Pe ansamblu, dată fiind înmulţirea celei de-a treia populaţii, romii, situaţia demografică generală din Hăghig este una de creştere.

În ambele localităţi: Hăghig (Covasna) şi Mihăileni (Harghita), ponderea populaţiei româneşti creşte. În Hăghig raportul este supraunitar, deci, la un maghiar revin mai mulţi români. Probabil că o parte din romi s-au declarat la recensămintele respective ca români, însă, pe ansamblu, situaţia comunităţii româneşti este relativ favorabilă. Chiar dacă în Hăghig românii sunt aproape jumătate din populaţie, evoluţia numărului acestora este nefavorabilă faţă de evoluţia generală din judeţ: scăderea comunităţii româneşti este mai amplă decât scăderea generală pe judeţ. Pe de altă parte, aceeaşi situaţie se înregistrează şi în privinţa populaţiei maghiare, chiar dacă mai puţin accentuat. Având însă în vedere funcţia comunităţii ca vector de conservare etnică, funcţie care se pierde dincolo de un anumit prag, involuţia din Hăghig poate deveni problematică.

În Mihăileni, chiar dacă ponderea români-maghiari este net în favoarea vorbitorilor de limbă maghiară, evoluţia comunităţii româneşti este una relativ favorabilă, datorită concentrării lor comunitare într-o comunitate puternică, satul Livezi. Prin satul Livezi, comuna Mihăileni este un caz aparte: este printre puţinele localităţi unde vitalitatea comunităţii este peste situaţia din judeţ. Concentrarea comunităţii într-un sat cu structuri coerente, chiar în condiţiile în care nu are nici un reprezentant la nivelul primăriei, asigură încă „reproducerea etnică românească” în condiţii satisfăcătoare.

Constatăm că, în Mihăileni, actualmente o comună cu 4 sate, 2644 locuitori, unde doar într-unul (Livezi) limba română mai este majoritară, populaţia a rămas aproximativ stabilă pe parcursul a 160 de ani. Fenomenul este notabil în raport cu evoluţia generală a populaţiei la scara judeţului, care înregistrează o involuţie accentuată. Probabil că o posibilă explicaţie a stagnării populaţiei o oferă procesul de asimilare: populaţia română odată asimilată, a intrat pe culoarul comportamentului de reproducere străin. Asimilarea având loc în timp, în direcţia maghiarizării unei populaţii cu vitalitate mai mare (cea românească), într-una cu populaţie cu o cultură a reproducerii mai diminuată (populaţia secuiască-maghiară), rezultă o relativă stagnare.

În toate cele trei localităţi însă, se constată o dinamică mai accentuată a scăderii demografiei româneşti decât a celei maghiare în 1992 faţă de 1850. Chiar şi în Mihăileni, unde prin satul Livezi, comunitatea românească beneficiază de un coeficient de autoprotecţie mai ridicat, dinamica pozitivă se află într-un vizibil proces de slăbire, în timp ce comunităţile vorbitoare de limbă maghiară nu înregistrează şocuri demografice. Dimpotrivă, cum se poate observa în Figura 9, comunitatea vorbitorilor de limbă maghiară din Plăieşii de Jos beneficiază de un vizibil val demografic prin adăugare de noi vorbitori, în timp ce comunitatea românească se diminuează spre anulare. Cel puţin în cazul Plăieşii de Jos suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii româneşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani.

Pragul de încetare a „rezistenţei demografice” româneşti în Plăieşii de Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat după 1992 nu este decât disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie26. De altfel, elementul românesc din Plăieşii de Jos s-a restrâns treptat, astfel că dintr-o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, ajungând acum ca în mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de „strada Doboi” din satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă română ar fi de fapt, „ultimii maghiari românizaţi”27.

De altfel, există o inerţie a diferitelor componente ale identităţii: în Plăieşii de Jos, conform datelor primăriei, în 2002 s-au declarat români 276 de persoane, dar vorbitori de limbă română doar 126. Pe ce îşi „mai bazau” cei 276 identitatea, dacă deja mai bine de jumătate din ei îşi pierduseră limba? Pe credinţă. Înţelegem acum că fenomenul pierderii identităţii româneşti trece mai întâi prin limbă şi târziu, în „stadiul final”, prin credinţă. Biserica, şcoala şi administraţia sunt principalele instituţii de promovare a limbii materne şi deci, componente esenţiale nu doar ale guvernării ci şi ale prezervării identităţii personale.

Acolo unde românii sunt în minoritate absolută, fenomenele demografice capătă distorsiuni de amploare. Este evident din cele trei grafice că, acolo unde populaţia românească se află de multă vreme într-un raport nefavorabil, perioada dominată de administraţie străină îşi asociază efecte catastrofale asupra comunităţii româneşti.

Astfel, constatăm că cei doi factori asociaţi cu slăbirea comunităţii româneşti sunt epoca istorică (prin administraţia în limbă străină) şi tipul de pondere etnică locală – dacă raportul este foarte dezechilibrat, deznaţionalizarea se accentuează vizibil.

Scăderea accelerată a stocului demografic românesc

În subcapitolul anterior (Raportul dintre cele două comunităţi) am analizat în termeni relativi raportul dintre ponderile etnice în interiorul satelor unde, astăzi, românii au ponderile cele mai bune. Dar cum a evoluat situaţia în termenii geografiei comunităţii mai largi, a întregii comune? Putem documenta astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice până în punctul imploziei vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai roagă în limba română, în rest interacţionând în limba maghiară. Situaţia aceasta de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud. Harghita. În celelalte sate ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.

În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia românească s-a retras în 250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie românească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în 2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, când populaţia românească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este limpede că momentul 194o a fost un şoc demografic din care comunitatea românească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.

Acelaşi comportament de prăbuşire demografică completat de retragere într-o localitate-refugiu se înregistrează în comuna Mihăileni, spre satul Livezi. Ca şi în Plăieşii de Jos, după 1940 comunitatea intră într-o cezură demografică din care nu-şi mai revine decât prin satul Livezi. Practic, românii din Mihăileni par a se regrupa în Livezi. Nu avem dovezi ale unei migraţii interne în acest sens, însă cifrele indică o retragere a elementului românesc spre această localitate. Ipoteza este susţinută parţial de tradiţia satului, faptul că Livezii sunt un sat întemeiat relativ târziu, la 1766, ca localitate de oameni liberi28. În grafic sunt datele pentru Mihăileni şi Livezi. Pentru celelalte două sate, Nădejdea şi Văcăreşti, numărul de români după 1900 a fost constant sub 10 persoane. O analiză a istoriei acestora se impune pentru a înţelege cum nişte sate de iobagi (masă predominant românească) au ajuns maghiarofone integral în ultimele secole. Spre deosebire de concordanţa relativă dintre evoluţia demografică a românilor din Plăieşii de Jos cu evoluţia demografică a populaţiei maghiare din judeţ, în comuna Mihăileni involuţia stocului demografic românesc este mult mai accelerată. Satul Livezi cu funcţia sa de conservare etnică se află într-o mare tensiune demografică.

Rămasă în România, comuna Hăghig nu a fost afectată de momentul 1940, cu excepţia satului Iarăş, unde, conform mărturiilor de istorie orală culese din teren, s-a stabilit o importantă comunitate de romi izgoniţi din Ardealul de Nord. Nu avem încă o explicaţie pentru fluctuaţiile importante ale comunităţii din perioada interbelică. Cert este că dinamica demografică a satului Hăghig, pe dimensiunea ei românească, este superioară aceleia a populaţiei maghiare pe total judeţ, deşi, o vreme, cele două au evoluat în paralel (între 1966 şi 1992).

Cartografia mentală a spaţiului

Premise teoretice

Hărţile mentale sunt instrumente cu ajutorul cărora cercetătorul are acces la personalizarea grafică a spaţiului social de către subiect. Fiind desenată chiar de către acesta, harta mentală este o formă de dicteu şi, în consecinţă, un instrument puternic de developare a subiectivităţii şi a resorturilor subtile ale ordinii. Discuţia pe care intervievatorul o poartă cu subiectul are doar rolul de a canaliza efortul de autoreprezentare şi de a asigura gradul de confort.

Hărţile mentale sunt construcţii subiective individuale şi rezultatul interacţiunii în cadrul unui grup. Proiecţiile asupra spaţiului reprezintă, deci, expresii ale comunităţii de opinie din care persoana intervievată face parte. Dar hărţile mentale nu sunt relevante doar pentru a discerne între opiniile dominante, ci şi pentru a stabili componentele ordinii sociale. Opinia în cadrul grupului şi ordinea socială sunt părţi ale aceluiaşi proces,numit efectul normei sociale. Fiind expresia individuală a unei norme de grup, hărţile mentale sunt şi rezultatul echilibrului puterii dintre grupuri în cadrul comunităţii. Norma de grup este „cadrul de referinţă comună … ce determină sau modifică reacţiile individului la situaţiile cu care el se va confrunta mai târziu”.29

Harta mentală s-a dovedit a fi utilă pentru că priveşte proiecţia spaţială subiectivă:

– Individuală asupra ordinii în care persoana intervievată trăieşte, îşi desfăşoară activitatea.

– A normei grupului din care grupul face parte, ştiut fiind că insul îşi desfăşoară activitatea în acord cu un sistem de valori de lucru prin interacţiunea constantă cu alţi oameni. Cadrul de interacţiune constantă, „de lucru”, este constituit de grupul din care acesta se face parte precumpănitor.

– Ca rezultantă a echilibrului de putere din comunitate, al întâlnirii mai multor „norme de grup”. Ca rezultat al întâlnirii cotidiene al mai multor grupuri, rezultă ajustări ale normei de grup particulare şi deci ale proiecţiei asupra spaţiului.

– A spaţiului social de adâncime. Fiind o expresie grafică a percepţiilor asupra spaţiului, harta mentală este mai puţin cenzurată. Chiar şi atunci când este cenzurată ca efect al prezenţei străinului intervievator, direcţia cenzurii denotă subtilităţi grafice, orientări şi accente personale asupra spaţiului care pot fi analizate ulterior.

Prin elementele sale, harta mentală scoate în evidenţă componentele instituţionale-personale ale ordinii, direcţiile de relaţionare între acestea, intensitatea acestor relaţii, raportarea la spaţiul imediat geografic cu alte localităţi, raportarea la spaţiul geografic-economic regional şi naţional, sentimentul importanţei comunităţii din care face parte, tipul de interes al interlocutorului în propria comunitate, tipologia spaţiului (spaţiu al fluxurilor, spaţiul reificat-al interesului, spaţiul ca „punct de plecare” – loc central în virtutea valorizării unui punct anume etc.).

Harta mentală este structurată astfel pe două planuri:

Planul structurii ordinii interioare a comunităţii cu: axe, direcţii şi intensităţi ale interacţiunii, centre de interes.

Planul reprezentării faţă de celelalte comunităţi funcţie de raporturile cu alte localităţi, din planul vecin sau naţional, prin reprezentarea distanţelor, a importanţei celorlalte localităţi etc.

Toate elementele de mai sus au fost operaţionalizate în indicatori. Cu ajutorul lor s-a stabilit o grilă de interpretare a hărţilor, datele culese fiind introduse într-o bază de date care a permis urmărirea elementelor comune, a discontinuităţilor, accentelor problematicii descrise mai sus.

Harta mentală: interpretarea datelor

Comuna Hăghig – Jud. Covasna

Localitatea Hăghig este reprezentată în multe situaţii exterioară în raport propria geografie. De asemenea, are slabe conexiuni cu localităţile vecine. În plan regional-naţional apare în special central, însă sunt destule situaţii în care este reprezentat marginal în relaţie cu Bucureşti, Braşov şi Sf. Gheorghe, Cluj.

În reprezentarea actorilor din administraţie lor asupra spaţiului, nu par a fi accente, nu întâlnim o exprimare idealizată asupra spaţiului, reprezentarea acestuia fiind plată, tehnică. Chiar dacă în prezent derulează investiţii importante pentru comunitate, reprezentanţii ei nu par a fi legaţi afectiv-ideatic de un fapt social anume. Hărţile nu au tuşe.

Comunitatea are trei biserici: ortodoxă, catolică şi reformată. Cei mai mulţi dintre vorbitorii de maghiară sunt reformaţi şi, din observaţiile de teren, par că frecventează biserica mai puţin decât ortodocşii. În general, la nivelul populaţiei din Hăghig, bisericile nu mai sunt centrii simbolici cei mai importanţi , deşi, alături de şcoală, încă sunt printre cele mai importante instituţii în mentalul public, fiind prezente în mai toate reprezentările despre spaţiu. Comunitatea se emancipează dar nu îşi construieşte alte repere.

În ceea ce priveşte sentimentul faţă de propria localitate, o bună parte dintre cei intervievaţi se văd excentraţi în raport cu aceasta. Surprinde faptul că pentru preotul ortodox din Hăghig Biserica ortodoxă este reprezentată la fel cu cea reformată. Acest lucru corelează cu modul în care ţine slujbele: plat, aşa cum a fost documentat în cercetarea de teren.

Totodată, la nivelul percepţiei colective, nu există o relaţionare de interes cu alte comunităţi vecine. Principalul reper judeţean este Sfântu Gheorghe. În câteva situaţii apare Baraolt. Între acesta şi Hăghig aproape că nu există nici o altă localitate de interes pentru localnicii intervievaţi. Reperele urbane naţionale sunt mai numeroase decât cele judeţene, acestea fiind Braşovul, Clujul şi Bucureştiul, aşa cum am menţionat.

În concluzie, în Hăghig, localitate unde cercetarea de teren nu a confirmat disparităţi între români şi maghiari, cele două comunităţi fiind relativ echilibrate din punct de vedere demografic, asistăm la un proces de modernizare paradoxal, printr-o oarecare detaşare de propria comunitate. Localitatea rămâne centrală în reprezentarea locuitorilor, dar fără arii de interes comunitar anume şi fără nucleu.

Satul Livezi – Harghita, comuna Mihăileni

Livezi este localitatea care orbitează în jurul Bisericii şi a căii ferate. Deşi exterioară în geografia şi fluxurile economice ale comunităţii, calea ferată este axială în reprezentarea locuitorilor asupra propriului spaţiu, punte către o lume de care se simt tot mai îndepărtaţi.

Calea ferată este centrală. De asemenea, biserica ortodoxă şi şcoala au un rol mai pregnant decât la Hăghig. Pe de altă parte, în raport cu lumea, românii din Livezi se consideră-se simt marginali.

Figură 13 Biserica şi calea ferată sunt cei doi poli ai spaţiului din Livezi

Cu câteva excepţii, Livezi în reprezentarea colectivă este doar exterior sau nu există ca actor în raport cu comunicaţiile regionale. Interesant faptul că, din punctul de vedere al comunicaţiilor, Miercurea Ciuc ocupă locul central, iar nu Livezii. Comunitatea se simte izolată dar este, în acelaşi timp, puternic ancorată în instituţiile care-i asigură identitatea. Braşovul şi Bucureştiul sunt cele mai importante repere, urmate de Cluj, Târgu Mureş şi, excepţional, Iaşi. Oamenii îşi reprezintă corect distanţele, dar, datorită sentimentului de izolare-frustrare, în câteva situaţii plasează Bucureştiul “în opoziţie” cu celelalte localităţi (de pildă, Braşovul este reprezentat după Miercurea Ciuc, pe aceeaşi linie cu Clujul şi Tg. Mureşul, în opoziţie cu Bucureşti), sau mai mic, ceea ce este în consonanţă cu opinia conform căreia “Bucureştiul i-a uitat (trădat)” – expresie adeseori întâlnită pe teren. Este interesant de observat că centrul comunităţii este o cale de comunicaţie – viaductul şi calea ferată, o deschidere. Cea de-a doua ancoră identitară a locuitorilor din Livezi este Biserica ortodoxă. Axa care leagă Viaductul de Biserică este accentuată în hărţile-proiecţii, deşi pe teren, drumul dintre acestea este de pământ şi greu de parcurs, peste văi. Există însă şi situaţii, în special în rândul tinerilor, în care biserica nu există ca punct central, sau, unde toate centrele sunt reprezentate plat, fără vreun nucleu semnificativ al comunităţii. Funcţia căii ferate, de trambulină idealizată, este ilustrată şi prin faptul că calea ferată-Viaductul Cracău sunt, în prezent, mai bine valorizate decât staţiile de cale ferată din zona satului. Aceasta pentru că, în special în ultimii ani, navetismul industrial al locuitorilor s-a redus substanţial. Din calea ferată a rămas, ca o inerţie, proiecţia ei idealizată.

O altă observaţie este legată de conexiunile cu localităţile învecinate: conform declaraţiilor conducerii Composesoratului din Mihăileni, de care aparţine şi satul Livezi, laptele din comună este preluat de către firma Gordon, din satul Bulgăreni, comuna Lupeni, bazinul Odorheiului. Laptele presupune o relaţie aproape cotidiană cu procesatorul. Nici unul dintre locuitorii Livezilor însă nu au menţionat însă această relaţie economică şi, în consecinţă, nu au reprezentarea geografică a acesteia. 28

Satul Doboi-Imper – Harghita, comuna Plăieşii de Jos

Figură 14 Reprezentare ideal-tipică în Doboi, cu axa între Biserica din deal şi pod. De asemenea, locuinţa personală este personaj central în reprezentarea asupra spaţiului. O altă axă importantă este drumul judeţean, care canalizează legăturile comunităţii cu un exterior insuficient precizat, al cărui element central este adeseori Miercurea Ciuc, la 30 km spre NordVest. Observăm numele maghiarizat al lui Andrei Vanea. Limba română, în Doboi, se mai vorbeşte duminica, la biserică.

Doboi este un loc special. Aici limba română se mai vorbeşte doar la biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte, cele trei unguroaice din sat, măritate cu români, se consideră românce.

Ca şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi – pentru majoritatea românilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul Miercurea Ciuc, cu trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii autorităţii statului român, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate. Aflată în plin proces de dezintegrară comunitară, populaţia românească s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală Doboi are statut de „stradă” – un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Punctul central al axei comunităţii româneşti din Doboi sunt podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe situaţii Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin „Biserică” oamenii înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin la „şcoala românească”. În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboi-ului ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional, aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei Plăieşii de Jos, din care face parte. Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o are şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat românesc într-o demografie dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată pe Biserică şi pe podul de cale ferată. Comunitatea Livezilor apare marginală în raport cu geografia înconjurătoare, aspirând spre un Bucureşti care, deşi foarte dorit (vezi amplasarea lui în câteva situaţii de aceeaşi parte a Carpaţilor cu alte oraşe ardeleneşti), este nefiresc de îndepărtat. În Plăieşi-Doboi comunitatea este centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu Miercurea Ciuc, care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi cu altele. În acelaşi timp, ca şi la Hăghig sau Livezi, nici în cazul de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâns cu localităţile apropiate din judeţ, fie ele comune sau oraşe: cu excepţia Miercurea Ciuc, şi a unei sporadice menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar din alt judeţ – Târgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, românii îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul peste râul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi “Şcoala românească”). Pentru comunitatea de limbă maghiară centrul administrativ al comunei este mai important decât biserica, apoi urmează şcoala. În plus, la mai toţi românii casa personală este punct central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membrii ai comunităţii de apartenenţă. Situaţia am mai întâlnit-o cu o frecvenţă ridicată la Iarăş, comuna Hăghig, acolo unde geografia mentală nu pare a avea o axă precisă. Refugierea comunităţii la nivelul propriei locuinţe este de natură să arate seriozitatea situaţiei identităţii româneşti: aceasta din experienţă colectivă în spaţiul public s-a retras în spaţiul particular, privat.

IV. Ancheta calitativă de teren

„Datele obiective” în reprezentarea propriilor locuitori

Tabloul datelor obiective – datele care nu depind de voinţa individuală a actorilor – poate fi completat şi prin cercetarea calitativă. În cele ce urmează prezentăm aceste date aşa cum au fost culese din interviuri şi discuţii de grup. Ele nu sunt mai puţin „obiective”, subiecţii fiind reprezentativi pentru ordinea comunităţii.

Livezi (Harghita)

Satul Livezi este parte din comuna Mihăileni, jud. Harghita, în munte, spre jud. Bacău . Sunt peste 140 de familii româneşti în sat.

Demografia satului este destul de îmbătrânită. În 2011, până la momentul efectuării cercetării (iulie), nu se născuseră decât 17 copii. Cifra declarată de subiecţii intervievaţi probabil este inexactă, însă reprezintă mai mult de jumătate faţă de născuţii vii din Mihăileni în 201030, ceea ce arată că satul românesc are încă o vitalitate demografică puternică faţă de restul comunei.

De asemenea, la şcoala din Livezi, per total, sunt sub 49 de elevi. Este o instituţie de prestigiu în judeţ, „având rafturi pline de premii”. Şcoala de aici acoperă ciclul de învăţământ 1-8, fiind a doua şcoală din comună care cuprinde acest interval educaţional. Este singura „şcoală românească” din comună. Mai sunt două şcoli în Văcăreşti şi Nădejdea, dar acestea acoperă doar ciclul primar şi sunt exclusiv în limba maghiară. La Grădiniţa din Livezi sunt în prezent 20 de copii.

„Şcoala era să se închidă de mai multe ori, cu puţin ajutor însă am reuşit să o menţinem cu doar 17 copii în an.” (fişă observaţie şi interviu profesor, Livezi)

O explicaţie ar fi aceea că:

„Tinerii nu se mai căsătoresc; bărbaţii nu îşi găsesc de lucru, de aceea ei nu pot întemeia familii, iar femeile se căsătoresc în alte părţi ale judeţului.” (fişă observaţie şi interviu cu învăţătoare).

Ca tip de structură a locuirii, satul este răsfirat. Aici casele sunt „răsfirate pe poalele dealurilor şi adunate pe fosta albie.”

În centrul său se află Biserica, pe cea mai înaltă creastă.

Biserica este aproape înconjurată de un cimitir plin de flori, în trepte, unde, pe lângă crucile Bucurilor şi Voşlobanilor se disting 3 morminte ale ostașilor români, „eroi ai neamului”.

O bună parte din persoanele intervievate au numele Bucur. Explicaţia ar fi că ciobanul Bucur este întemeietorul satului.

Este „înconjurat de comunităţi compacte maghiare” şi este întemeiat „dinspre Ţara Bârsei” şi, „obligatoriu, dinspre Voşlobeni”, căsătoria lui Toader Voşloban cu Maria apărând în scripte la doi ani după prima atestare documentară din 178631.

Faptul că Livezii a fost întemeiat ca zonă de „tranzit demografic” este întărit de puternicele influenţe moldoveneşti şi din Bistriţa la nivelul costumului popular.

Economia locală depindea până de curând în bună măsură de CFR. Livezii sunt nod feroviar, având trei gări, în prezent două funcţionale. O bună parte din istoria contemporană a localităţii este legată de calea ferată, aceasta fiind până de curând principalul angajator. Fiind zonă de munte, agricultura nu este foarte productivă. Însă, în ultimii câţiva ani, calea ferată contribuie şi ea la izolarea comunităţii: acum angajările la CFR se fac după criteriu etnic. După administraţia locală, unde nu există nici un român, CFR este o altă instituţie care se adaugă cercului maghiarofon care înconjoară satul:

„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!” – (profesor).

„Majoritatea bărbaţilor din sat au lucrat /lucrează la CFR, pe când femeile sunt majoritatea casnice. Singurele femei care lucrează/au lucrat sunt cele cu profesie de educator, învăţător ori profesor.” (preot)

Datorită situaţiei de la calea ferată şi a faptului că nu au unde să se angajeze,

„viaţa nu este uşoară în Livezi. Mulţi trăiesc în sărăcie lucie …” (fişă interviu, preot)

Acum

„oamenii trăiesc din pensie, munca pe câmp, cultivarea legumelor şi creşterea animalelor.” (Melania Bucur, fostă învăţătoare)

„Sătenii trăiesc prin cultivarea cartofului, a fasolei, prin albinărit şi prin creşterea animalelor. (oamenii au încercat chiar să construiască păstrăvării, însă fără prea mult succes. Pe vremuri se cultivau şi cânepa şi inul.” (prof. română)

La nivelul comunei interlocutorii ne-au spus că mecanizarea agriculturii este cumva aşezată pe o diviziune etnică a muncii: maghiarii au cele mai multe tractoare, iar românii vin la câmp cu forţa de muncă. Se ajută unii pe alţii în acest fel.

Livezii sunt singurul sat fără apă curentă din comuna Mihăileni şi fără drum (vezi „La Livezi, România a rămas fără drum”, în Jurnalul Naţional din 20 mai 201032). În prezent, drumul se află în lucru.

Un actor important în economia locală este Composesoratul – ca reprezentant al Asociaţiei Proprietarilor de Păduri şi Păşuni. Composesoratul funcţionează pe întreg arealul comunei Mihăileni, mai puţin satul Văcăreşti, având în proprietăţi egale pădure şi păşuni (în total 2730 ha). Livezenii au o pondere în Composesorat de 5,3%, conform datelor oferite de direcţiunea acestuia, cei din Nădejdea ajung la 32%, 36% aparţin locuitorilor din Mihăileni, iar restul străinilor – „cei mai mulţi fiind localnici care au plecat la oraş” (fişă de interviu Composesorat). Composesoratul este conexat la economia judeţului prin afacerile cu lemn şi cele cu lapte, prin firma Gordon (comuna Lupeni, satul Bulgăreni – jud. Harghita). Conform declaraţiilor celor de la Composesorat, preţul primit de lapte (1,2 lei) este mult mai bun în prezent decât atunci când îl vindeau la Miercurea Ciuc (cu 67 de bani litrul). Composesoratul este şi un actor social important, în Livezi contribuind cu diverse dotări la Căminul Cultural din sat. Fiecare membru din composesorat poate primi un metru cub de lemn sau bani echivalenţi, pe an, la alegere. Totodată, Composesoratul poate oferi ajutoare în bani sau în natură în funcţie de nevoie, membrilor cât şi celor care nu fac parte din Asociaţie. „Munca în Composesorat este o tradiţie în familie” – au afirmat responsabili ai instituţiei. Composesoratul este un cadru colectiv, trans-etnic, care contribuie la ordinea economică şi socială pe arealul comunei Mihăileni.

Deşi în apropierea unui culoar de tranzit major naţional, calea ferată Ciceu-Adjud, integrarea satului Livezi în economia naţională este minimală.

Cultivarea unor plante de mare randament, ca în trecut, precum inul şi cânepa nu mai este rentabilă, nefiind coerent susţinută de autorităţi. Agricultura este de subzistenţă. Produsele alimentare se cumpără în bună măsură de la oraş. Comunitatea este izolată economic şi în planul circulaţiei financiare, fiind nebancarizată, neintegrată în sistemul bancar naţional.

“Bănci în sat nu există. Doar în Frumoasa există [cca 9 km], conform spuselor, un CEC Bank. Pentru orice fel de tranzacţie, sătenii sunt nevoiţi să călătorească până în Miercurea Ciuc. Ar fi bine să aibă măcar un bancomat în sat, deoarece costurile transportului cu maşina până în Ciuc sunt foarte ridicate. Trebuie să se deplaseze la Ciuc pentru a face cumpărături.” (fişă observaţie, profesor, s.n.)

Observaţiile privind plasarea centrului economic al satului la 20 de kilometri SV, la Miercurea Ciuc, sunt confirmate de către hărţile mentale ale sătenilor, care stabilesc cu claritate fenomenul excentrării la care ne-am referit.

Figură 15 Satul Livezi este marginal în percepţia cadrului său economico-geografic de către proprii locuitori

Doboi (Harghita)

Doboi este „în prezent considerat de autorităţile locale doar în strada Doboi din comuna Imper.” (fişă obs. primărie). În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper.

În raport cu situaţia generală a românilor din Plăieşii de Jos, Doboi apare ca o „rămăşiţă românească (parţial, prin limbă, dar numai la biserică, foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate” (fişă de interviu, Doboi).

Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper, Iacobeni, Plăieşii de Jos şi de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost documentate cu populaţie românească importantă până în 1941, multe dintre acestea având şcoli în limba română şi biserici ortodoxe sau greco-catolice.

Figură 16 Doboi se află în colţul din dreapta. Centrul simbolic al comunităţii este biserica din capătul din Est. De asemenea, podul peste râul Caşin. Se poate observa că, faţă de restul comunei, Doboi este un ansamblu de locuire destul de dezvoltat.

Începând cu acel an populaţia românească scade drastic, de la câteva sute de persoane la câteva zeci, sau chiar mai puţin33. Astfel, din datele obţinute din teren, înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.

„Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, Dl … a specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româneşti in cele 4 sate care aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate in toate aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii.” (fişă de interviu, Doboi).

Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere, moarte, botez) ale cunoscuţilor români de rit ortodox, după cum aceştia din urmă merg la marile sărbători catolice.

Deşi, după spusele primarului, populaţia românească se ridică la aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decât un singur consilier de etnie română, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.

În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară, catolice, care şi-au dat copiii la şcoala românească după i-au botezat ortodox. În cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că „se consideră românce”. De asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai susţine economia bisericii ortodoxe atunci când are posibilitatea.

În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii – conform datelor oficiale locale34, 5 – conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La grădiniţă sunt mai mulţi copii români: 9. Precizăm că orele se ţin în casa parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.

Gospodăriile au o dispunere asemănătoare, şi anume: toate clădirile/construcţiile sunt înscrise într-un pătrat (ocupând numai marginile), având centrul o curte relativ mare, fără grădină.

Principala ocupaţie în Doboi sunt agricultura şi creşterea animalelor, însă acestea este astăzi reduse la minim, cu accent pe fâneţuri acolo unde populaţia îmbătrânită se mai ocupă de agricultură.

În acelaşi timp, „în această zonă se cultivă în principal cartofi şi fiecare familie deţine porci” (agricultor, Doboi).

Alimentele se procură în bună măsură de la magazin, sătenii nemaiparticipând la târgul de mărfuri care încă se mai ţine în centrul Plăieşilor de jos: aici cei care vin sunt din alte localităţi, până din Brăila, vând marfă chinezească sau legume din alte zone. Pe de altă parte, animalele par a fi foarte îngrijite: „dacă ai ce mânca, ţii animale; dacă nu, atunci e ruşine să îţi baţi joc de sufletele lor”. (săteancă, Doboi)

Au fost situaţii în care cei care au avut posibilităţi, până prin anii 2000, au făcut troc cu animale. pentru a-şi achiziţiona tractoare şi alte utilaje. Aşa de pildă, pentru un tractor achiziţionat acum aproximativ 6 ani, a dat „50 de milioane [lei vechi] şi 13 oi”. (sătean, Doboi).

Economia, pe ansamblu, nu pare în formă şi devine treptat, una a părăsirii:

„…dealurile care înconjoară satul arată ca nişte pajişti întinse, verzi. Nu sunt cultivate.” (fişă de observaţie, Doboi-Imper)

Economia locală este cvasinebancarizată – există un oficiu CEC în centrul Plăieşii de Jos. Oamenii nu au încredere în bănci şi nici în viitor, conexând cumva instituţia financiară cu sensul economic al comunei:

„Subiectul afirmă că nu ar lua credit pentru că nu are siguranţa că l-ar putea achita.” (fişă observaţie mecanic agricol)

„Mai bine sărac decât să fac credit la bancă” (bătrân din sat).

Există 2 proiecte cu fonduri europene, pentru ferme de subzistenţă, cu un suport de circa 1500 de euro pe 3-4 ani (discuţie cu responsabil în problematică din Miercurea Ciuc). Pe ansamblul comunei Plăieşii de jos mai există alte circa 60 de proiecte de acest tip, pentru „tinerii fermieri”.

Aflată în bazinul muntos al Caşinului, Plăieşii de Jos au foarte multe izvoare naturale, în prezent privatizate dar insuficient exploatate. Ultima sursă care a fost exploatată a fost închisă la începutul anilor 1990. Din interviuri a reieşit că tot „privatizaţi” sunt o bună parte din munţii înconjurători, aparţinând unor persoane de etnie maghiară, care ar avea interese şi în apele minerale. Aceştia cumpără proprietăţile abandonate de ţărani pentru scopuri încă neclare din punct de vedere economic pentru cei intervievaţi.

Datorită faptului că ocupaţiile tradiţionale nu sunt suficiente pentru a asigura cele necesare, tinerii emigrează în oraşele învecinate sau în străinătate.

„Aici oamenii trăiesc din munca lor, din ceea ce cultivă şi animalele pe care le întreţin. Tinerii care nu şi-au găsit serviciu în localităţile vecine au migrat spre oraşe, iar cei care au rămas muncesc pământurile pe care le deţin sau lucrează în diverse puncte de interes public: magazin, farmacie etc.” (interviu, localnic, Doboi)

Pentru a putea supravieţui, aici aproape toată lumea are o gospodărie, indiferent de ocupaţie şi pregătirea profesională:

„Y, româncă, măritată cu oltean,70 se ocupă, «cum fac toţi oamenii de pe aici», cu agricultura, cu crescutul păsărilor, şi are şi animale ( în principal vaci), aducându-şi aminte că a fost o perioadă în care creşteau porci. Pe plan economic spune că se descurcă foarte bine: «Pentru doi pensionari, ce avem noi aici e mai mult decât suficient.»

Tot în privinţa economiei satului, mai exact a surselor de venit pe care le au localnicii, doamna Y ne spune că cei mai înstăriţi sunt pădurarii. Aceştia îşi arată averile schimbându-şi frecvent maşinile, şi «dacă mergeţi prin sat, uitaţi-vă atenţi la case: ăia care au acoperişuri noi să ştiţi că sunt pădurari.»” (fişă de observaţie, interviu, Doboi)

Pe ansamblu însă, Doboi este o comunitate care sărăceşte, pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte iar tinerii nu se mai întorc:

„e sărăcie mare în Doboi” (pensionar)

Hăghig (Covasna)

Comuna Hăghig are în componenţă două localităţi: Hăghig şi Iarăși.

„Structura identităţii etnice este de o treime maghiari, o treime români, o treime rromi; conflictele apar mai mult între ţigani, între maghiari şi români nu există probleme; ţiganii au ajuns aici în anul 1940, ca refugiaţi, în momentul în care ungurii au ocupat Ardealul de Nord, şi s-au stabilit în Hăghig deoarece era prima localitate după graniţă. Pentru românii din Hăghig nu a avut nici o influenţă anul 1940.” (interviu primar Hăghig)

„Avem 1100 de rromi. Curios este că la recensământul din 2002 s-au declarat aproape toţi că sunt români; doar 15 persoane au spus că sunt de etnie rromă.” (interviu cu secretar primărie, reformat, provine din fam. mixtă)

Problema romilor este că mai toţi „trăiesc din furturi uşoare” (poliţist local).

Comuna se pare că nu a suferit de pe urma Dictatului din 1940. Deci nu are memorie traumatică, cu excepţia locuitorilor care au fost prinşi în eveniment dincolo de frontieră, la Belin, şi s-au refugiat aici.

Câţiva interlocutori ne-au precizat că „satul Iarăș a fost de iobagi, aduşi să muncească pământurile grofilor”. În fapt, satul este „roit” din localităţile româneşti vecine: Hăghig, Arini, Belin. Pe de altă parte, satul Hăghig, construit pe o veche vatră romană, a devenit, în timp, o structură de muncă dependentă în beneficiul unor grofi locali, din a căror moştenire mai există o capelă şi un „palat”, astăzi cantină pentru căminul de bătrâni.

În Iarăș se pare că, conform declaraţiilor culese din teren, 80% dintre persoanele din populaţia românească sunt înrudite, ceea ce ar explica preeminenţa unor boli degenerative specifice. (Informaţia nu a fost verificată statistic la dispensarul local).

Confesiunile dominante sunt: ortodoxă (românii) şi reformată (maghiarii). În momentul de faţă în Hăghig au mai rămas 9 catolici.

Comuna este mărginită de Olt pe o axă a drumului judeţean între Feldioara şi Baraolt. Locuitorii sunt marcaţi de starea deplorabilă a râului:

„Oltul este negru – cei de la Colorom Codlea varsă deșeurile în apă; amenda este mai ieftină ca investiţia”( poliţist comunitar).

Pe de altă parte, geografia locului este binecuvântată cu o bogată reţea de ape minerale, neexploatate din 1944:

„Sâmbăta şi duminica braşovenii stau la coadă pentru apă aici” (pensionar Hăghig)

Înainte de 1990 în Iarăș exista o carieră de nisip industrial şi mină de uraniu, din care astăzi se mai vede intrarea. Locuitorii erau convinşi atunci că localitatea lor era atunci foarte importantă:

„Veneau aici cu camioane, unul după altul şi apoi la calea ferată, spre Feldioara.” (localnic Iarăș)

„În Iarăș exista o fabrica de uraniu, cu cel puţin 600 de angajaţi, „obligaţi să se pensioneze după 5 ani de munca, cu salariu de 20 milioane plus multe alte beneficii, nu primeau pe oricine şi se intra „pe pile mari”.”

Acum, economia locală se susţine pe administraţia publică şi cele câteva ferme. Forţa neocupată este absorbită în bună măsură de Braşov. Pentru autorităţile locale fermele sunt principalii angajatori:

„principalele locuri de muncă pentru localnici sunt oferite de fermele din zonă (ferme de vaci – 1000 de vaci, ferme de porci), dar Braşovul acaparează cam toată forţa de muncă.” (interviu primar Hăghig).

Deşi pământul nu este foarte bun, fiind argilos, agricultura de subzistenţă este principala ocupaţie din comună. Mai cu seamă în Iarăș, „agricultura nu prea mai merge” (poliţist local). Principalele culturi sunt porumbul, sfecla. O serie de localnici practică apicultura.

Un angajator important este autoritatea publică, prin căminul de bătrâni. Mai există patru întreprinzători, în domeniul morăritului, zootehniei, tâmplărie de tip termopan, unii dintre ei cu strânse conexiuni cu autoritatea locală. Din cauza sărăciei, lumea merge mult la lucru în la Braşov şi în străinătate.

“Lumea din sat îşi câştigă traiul mai ales din agricultură.” (dna Cornelia, pensionar, Hăghig)

„Afară de azilul de bătrâni care presupune existenţa a 33 de locuri de muncă, mai există locuri de muncă la şcoală, la primărie, la fermă, şi mai sunt oameni care fac agricultură individual: cresc animale şi cultivă plante precum porumb, sfeclă şi cartofi. În rest, foarte mare parte a forţei de muncă este plecată în străinătate sau în Braşov şi Sfântu Gheorghe. Populaţia localităţii este îmbătrânită, tinerii pleacă şi nu se mai întorc.” (contabil Hăghig)

Ca şi celelalte localităţi investigate, la nivelul percepţiei colective economia locală este insularizată, nefiind bancarizată:

„Oamenii nu contractează împrumuturi, dorind să realizeze pe cont propriu.” (fişă observaţie apicultor, Iarăș)

„Nu există bănci în localitate, deşi am încercat să aduc o sucursală, deoarece majoritatea angajaţilor noşti au carduri, dar băncile nu au fost interesate.” (primar, Hăghig)

Generalităţi cu privire la axele vieţii comunitare

Comunitatea şi Vecinătăţile

Comunitatea pare că este actorul major în situaţiile care implică relaţiile de putere pe un teritoriu însemnat, cum este cazul judeţelor Harghita şi Covasna. O bună parte din atributele comunităţii pot fi sistematizate sub forma autoreprezentării – acele elemente ale comunalităţii care fac posibilă

Am observat că acolo unde demografia maghiară este absolut precumpănitoare, viaţa comunitară românească se reduce la aspectele ei esenţiale, de regulă de tip religios. Limba română în Doboi este doar limbă liturgică: în cotidianul gospodăriei oamenii se consideră români, dar vorbesc ungureşte.

Vecinătatea este partea aparentă a convieţuirii şi se referă la întrajutorarea întemeiată pe proximitatea geografică a locuitorilor, la calitatea sprijinului reciproc. Vecinătatea este un exerciţiu continuu de solidaritate, întemeiat pe muncă şi pe participarea la unele sărbători în comun. Prin funcţia sa comunională, vecinătatea este parte a echilibrului social. Conform datelor din teren, vecinătăţile încă funcţionează, fiind printre puţinele surse de echilibru trans-etnic şi transcomunitar. Dacă practicile vecinătăţii ar fi încurajate, probabil că viaţa localităţii ca întreg comunitar ar deveni mai importantă decât viaţa comunitară polarizată etnic. În felul acesta viaţa socială s-ar recentra firesc pe localitate şi mai puţin pe ideologia comunităţii imaginate.

Capacitatea de a controla un teritoriu din punct de vedere administrativ şi economic nu depinde doar de voinţa politică, pe care nu ne-am propus să o analizăm aici. Gestiunea unui teritoriu se sprijină pe infrastructura simbolică, mai ales atunci când în competiţie se află comunităţi etnice. Am observat, din cercetarea cantitativă, că evoluţiile demografice ale comunităţilor pot fi polarizate ideologic. Comunitatea este vectorul prin care puterea se distribuie în teritoriu, prin polarizarea ei simbolică.

Această idee a reieşit cu claritate în urma cercetării de teren. Vom operaţionaliza în cele ce urmează coordonatele demersului nostru.

Cercetarea de teren a urmărit cu deosebire să identifice starea şi direcţia infrastructurii simbolice a comunităţilor. Ne-a preocupat în special integritatea culturală a acestora. De asemenea, am căutat să documentăm eventualele evoluţii ale relaţiei dintre comunităţile etnice. Precizăm că, prin infrastructură simbolică-integritate culturală înţelegem elementele care fac posibilă comunitatea ca întreg, dincolo de care aceasta se reduce la o sumă de acte individuale. Sentimentul de noi, gradul de integrare în comunitate, aderenţa la sărbători şi modul de petrecere a lor, prezenţa şi comportamentul la slujbele religioase, întrajutorarea la muncile câmpului, au fost câteva dintre dimensiunile pe care am încercat să le atingem. Totodată, pe măsură ce cercetarea a avansat, am descoperit un substrat de frică consistent la majoritatea interlocutorilor români din Harghita. Teama-frica au fost omniprezente în toate discuţiile care au depăşit faza de încălzire în jud. Harghita. Uneori, acestea şi-au asociat sentimentul invers, de asumare curajoasă a sacrificiului în raport cu apărarea comunităţii şi a identităţii naţionale. Frica ca angoasă identitară este una dintre cele mai intense emoţii omeneşti. Ea face parte din categoria sentimentelor integrităţii personale, apărând ori de câte ori omul îşi percepe fiinţa la marginea nimicului, a distrugerii absolute. Aducerea omului la nimic înseamnă mai mult decât anihilarea lui ca individ, înseamnă incapacitarea lui de a lăsa moştenire faptele sale, ruptura de strămoşi etc. Este angoasa anihilării lui ca tip de existenţă.

Totodată, ne-a interesat să stabilim calitatea convieţuirii cotidiene, a vecinătăţilor, prin urmărirea unor răspunsuri pe o scală Bogardus modificată privind acceptarea celuilalt, de altă etnie, în diferite spaţii, tot mai apropiate de eu-l persoanei intervievate.

Puterea simbolică

Puterea simbolică este componentă a vieţii comunitare, este tensiunea internă care ţine la un loc oameni foarte diferiţi şi care nu se cunosc între ei. Puterea simbolică este factor de afirmare dar şi de protecţie a comunităţii.

Discuţia privind puterea simbolică are mai multe etaje. Primul, este acela al funcţiei ordonatoare pe un teritoriu. Al doilea, trimite la dezechilibrele ordinii atunci când puterea simbolică este exercitată ca mijloc de presiune pentru a schimba echilibrele comunitare. Este ceea ce se întâmplă atunci când puterea civilă este polarizată etnic. Al treilea plan este acela al distribuţiei puterii simbolice prin gesturi şi fapte mărunte, nu numai prin simbolistica generală.

În teritoriu asistăm la afirmarea unei puteri simbolice pe vector maghiarofon şi, în paralel, la retragerea puterii simbolice româneşti. În felul acesta, asistăm la supraafirmarea comunităţii maghiarofone şi la slăbirea până la dispariţie a cadrelor comunitare ale vieţii româneşti. Mulţi dintre interlocutori şi-au reamintit de momentul 1940, când, a te manifesta ca român, era cel puţin nepotrivit. Insul era acceptat (dacă nu era preot sau profesor, considerate elemente „irecuperabile”) doar dacă renunţa la dimensiunea lui comunitară. Pentru generaţiile trecute, cu experienţa acelui timp, echilibrul social este compromis, aşezându-se sub semnul fricii identitare. Raportat la această memorie traumatică, regimul comunist de după 1966 era mai bun decât cel al zilelor noastre. Atunci minoritatea românească se bucura de un oarecare confort identitar.

„Doamna Z şi-a susţinut, de asemenea, într-un discurs impresionant, punctul de vedere privind puterea simbolică. În cadrul discuţiei pe această temă, dumneaei a fost revoltată de modificările pe care ungurii le fac în viaţa românilor, la nivelul elementelor aparent insignifiante, dar care prin simpla lor existenţă dau românilor sentimentul de apartenenţă la poporul din care fac parte. Lipsa drapelului României din instituţii şi prezenţa, în mod ostentativ, a drapelului Ungariei, Imnul Secuiesc, schimbarea numelor unor străzi, toate acestea îi umilesc profund pe români. Uşurinţa cu care aceste modificări se fac, spunea doamna Z, dovedesc faptul ca autorităţile care le permit nu cunosc «puterea transformatoare a simbolurilor asupra oamenilor». Rezultă aşadar, din ceea ce a spus dumneaei, că rezistenţa unui popor se clatină în momentul în care îi sunt luate simbolurile pe care el se sprijină. Ordinea simbolică, atât de importantă pentru convieţuirea în cadrul unei societăţi, este distrusă, şi înlocuită cu alta care nu rezonează absolut deloc cu sufletul românesc.” (fişă de observaţie cu intelectual)

Nu putem să nu remarcăm însă asemănările dintre gospodăriile secuilor şi cele ale românilor, transferul de tradiţii de la o comunitate la cealaltă. Ceea ce în ştiinţă se numeşte aculturaţie, pentru alţii poate însemna „românizare”, sau „colonizare românească”, aşa cum am întâlnit în exprimări ale unor responsabili maghiari în Doboi şi Mihăileni. Termenul de mijloc, convieţuire, lipseşte, dovadă că românii nu apar în reprezentarea interlocutorilor maghiari asupra istoriei acestor locuri decât târziu, adeseori într-o ipostază contradictorie: cei ce aveau să „românizeze” şi să „colonizeze” vin, nu se ştie de unde şi cum, ca iobagi pe pământurile grofilor, comunităţi întregi. Paradoxul pentru cei care nu vor să vadă convieţuirea istorică dintre români şi maghiari, dintre români şi secui, este că fondul material al comunităţilor etnice menţionate stă sub semnul confluenţelor, numai limba şi credinţa sunt diferite.

Instituţiile şi Celălalt ca non-prezenţă

Instituţiile sunt partea cea mai importantă a puterii simbolice. În mod firesc, pentru a fi legitime, acestea ar trebuie să reprezinte aspectul formal, oficializat, al puterii simbolice comunitare. În zonele cu populaţie mixtă, instituţiile ar trebui să contribuie la echilibrarea şi armonizarea comunităţilor. În caz contrar, comunitatea ajunsă dominantă va căuta să compenseze lipsa Celuilalt prin cosmetizarea ideologică a spaţiului: fie Celălalt nu există, fie dacă există are aceeaşi identitate la origine, sau trebuie să aibă aceeaşi identitate. În fapt, populaţia nemaghiarofonă nu are spaţiu de manifestare al identităţii colective. În cazul nostru, au fost mai multe situaţii în care românii fie „nu există”, fie au fost unguri-secui la origine.

„La noi nu există români”,

– spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos, încercând să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă fiinţial un Celălalt colectiv arată însă forţa, natura şi agresivitatea preocupării responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ de aceştia.

Nonprezenţa Celuilalt în proiecţia puterii simbolice a comunităţii dominante este cât se poate de concretă. În nici o structură administrativă locală comunitatea românească nu are reprezentare. În toate prezentările maghiare ale locurilor, cultura şi istoria cu românii lipseşte cu desăvârşire: timpul transilvan începe cu regalitatea maghiară în broşurile pe care le-am consultat, ca timp de cancelarie. Dar timpul nu este doar parţial, este şi reinventat: terenurile sunt marcate peste tot cu cruci mai noi sau mai vechi pentru un trecut acum afirmat, se inventează sărbători în locuri mai mult sau mai puţin legate de evenimente istorice etc. De altfel în mai toate localităţile în care am trecut locurile sunt marcate de cruci nu mai vechi de 20 de ani privind diverse evenimente, într-un proces care marchează reinventarea istoriei pentru o nouă comunitate maghiară, „renăscută”, reinventată. Aşa de pildă, dincolo de Livezi, în Jud. Bacău, la Ghimeş-Făget, de trei ani de zile a apărut ceea ce e prezentat ca o mare sărbătoare, de tradiţie. Atât de puternic este imprintul în mentalul colectiv încât deja,

„de Rusalii, vin în pelerinaj 8-10 000 de persoane vin aici, pe vechea frontieră a Dictatului de la Viena să ia pământ şi să se roage pentru maghiarime şi pentru revenirea la graniţele vechiului imperiu, ţinând discursuri iredentiste”. (interviu intelectual local).

Paradoxul este că, în timp ce discursul maghiar comprimă timpul transilvan în regalitatea maghiară, suprimând simbolistica trecutului romanic şi al vechiului cadru convieţuitor cu românii, în acelaşi timp simbolizează şi istoricizează realitatea: în analiza ştiinţifică a regiunii Harghita-Covasna, geografia este „culturală” sau „istorică”, ecologia este „istorică”, geografia este şi ea „istorică” iar geomorfologia este „antropogenă”, adică „culturală” ( termenii se întâlnesc în studiile ungureşti asupra regiunii, abundă, de pildă, într-o lucrare asupra „Ghimeşului în sec. XVIII-XX” al Catedrei de Geografie a Şcolii Superioare „Eszterhazy Karoly” din Eger”).

Tot paradoxal este şi faptul că adeseori comunitatea imaginată maghiară se legitimează cu o istorie care are ca punct de plecare convieţuirea cu românii. Timpul acesta şi actorii respectivi sunt chiar glorificaţi în slujbele religioase maghiare. În ciuda acestui lucru momentul şi actorii istoriei sunt doar … ungureşti.

„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani, din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mahomed al II-lea [la Belgrad, 1456]».” (fişă de interviu şi de observaţie, Hăghig, preot reformat)

Conform percepţiei colective avem două tipuri de instituţii în teritoriul investigat: active şi pasive.

Problema instituţiilor este duală: pe de o parte, pasivitatea instituţiilor care au mai rămas „româneşti”, sau părăsirea comunităţii de către acestea. Pe de altă parte, avem „instituţii active”, care împing comunitatea etnică dominantă spre creştere prin ideologizarea-etnicizarea spaţiului simbolic şi prin practici de guvernare pe tipar etnic. Actele acestea nu sunt doar etnicizate, dar se află şi în contradicţie cu timpul Europei. Primul criteriu în ierarhia instituţională locală nu este competenţa, ci rasa.

„Poziţiile – cheie în judeţ sunt ocupate doar de persoane de etnie maghiară, românii neavând acces decât la posturi mici şi slabe din punct de vedere salarial. Pe lângă toate acestea, autorităţile care mai sunt alcătuite în mare parte din români asistă pasiv la astfel de lucruri (poliţia, SRI, jandarmeria).” (localnic Livezi)

Singura instituţie care mai rămăsese „românească” în teren, la data efectuării cercetării, era poliţia (naţională). Atitudinea poliţiştilor faţă de cercetare este relevantă: într-una din localităţi aceştia au verificat echipa telefonic şi pe computer „raportând” conducerii maghiare a primăriei prezenţa studenţilor. În cealaltă localitate harghiteană, poliţiştii cu care am discutat erau foarte timoraţi şi, în acelaşi timp, detaşaţi de comunitatea tradiţională în care se aflau, inclusiv prin ţinută. Nu poţi avea părul lung într-o comunitate conservatoare ca om al legii decât dacă eşti „separat” de aceasta. Aceste atitudini: servilism şi timorare, arată că, deşi reprezintă forţa legală în teritoriu, puterea o au alţii, în orice caz alţii străini de ei şi de care poliţiştilor le e teamă.

Coordonatele interacţiunii sociale. Vecinătatea, cotidianul şi istoria

Relaţiile de vecinătate în interiorul comunităţilor şi între comunităţi sunt stabile şi respectă, în linii mari, norma reciprocităţii. Dimensiunile acesteia privesc muncile câmpului şi sarcinile domestice, participarea la sărbători. Aşa de pildă, în Livezi, românii din sat mai muncesc pe pământurile consătenilor maghiari, iar utilajele pentru propriile recolte le iau cu împrumut de la aceştia. În Doboi – Imper câţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că

„sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor.” (discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori – Doboi)

Însă vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci când numai o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală, administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâlni, programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în nonprezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin importante. Este îndeajuns să observăm, de pildă, că, deşi în Plăieşii de Jos, ar mai fi circa 10% români din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea, deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează încă aparenţele însemnelor statului în care de jure încă se află. În teren, în faţa primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.

Primăria din Mihăileni, care are un sat compact românesc, Livezi cu o pondere de 21% din populaţia comunei, pe internet nu mai are nici un însemn românesc. Toată prezentarea publică a comunei este în limba maghiară, ceea ce transformă implicit pe români în parte a unui Celuilalt non-prezent.

Prin contrast, în comuna Hăghig, unde administraţia nu are nici un parti pris etnic, dar nici o asumare culturală clară a spaţiului comunitar, ciclul sărbătorilor ca activitate comunitară în spaţiul public este cvasiabsent. De altfel, comunitatea în Hăghig este suspendată ca şi fenomen social. Ea există sub forma unor priorităţi edilitare, în afara unui cadru simbolic coerent, aspect identificat şi în teren, de pildă în natura proiecţiilor mentale asupra spaţiului. Contrastul dintre Hăghig şi celelalte două localităţi este evident. Dacă administrarea Hăghigului pare a sta sub semnul unui pragmatism arid, în celelalte localităţi toate activităţile curente stau sub semnul unui spaţiu simbolic etnicizat excesiv şi încadrat în logica unei suveranităţi străine de România, care separă. În primul caz comunitatea locală pare fără scop, şi deci, incoerentă din exces de interes. În celălalt caz, comuna este segregată prin presiune simbolică. Însă segregarea prin dominaţie oprimă: sentimentul de substrat în comunităţile româneşti harghitene este angoasa, frica de Celălalt (maghiar), după cum vom vedea în cele ce urmează.

Ceilalţi se pot aduna de la sute de km pentru a-şi exersa sărbători inventate (marele pelerinaj de la Ghimeş are 3 ani vechime). Românii nu-şi mai ţin nici sărbătorile lor oficiale în propriile comunităţi, odată atins pragul critic al prăbuşirii infrastructurii administrative, educaţionale şi legătura cu Bucureştiul. Au supravieţuit marile sărbători religioase, pe care le împart, generos cu comunitatea maghiarofonă, în câteva localităţi. Altfel, simbolistica românească colectivă se retrage din spaţiu, adeseori în intimitatea personală, în timp ce simbolistica maghiară cucereşte spaţii în care are o prezenţă demografică impulsionată administrativ.

Figură 17 Pagina de internet a primăriei din Plăieşii de Jos în toamna lui 2011. Primăria are o pagină specială cu „Sărbătorile locale”. Observăm că toate sunt ungureşti. Unele pot avea conotaţii ofensatoare pentru celelalte comunităţi. Celălalt – românescul, rămâne o structură reificată, lipsită de conţinut, prin stemă şi drapelul din partea de sus a paginii.


Figură 18 Pagina de internet a comunei Mihăileni (noiembrie 2011). Aici Celălalt – comunitatea importantă de români din Livezi şi raportarea la cadrul legislativ al statului român (însemnele de stat) lipsesc cu desăvârșire.


Figură 19 În Hăghig, spaţiul simbolic este unul colectiv, dar restrâns la o listă punctuală de “obiective turistice”.

Cotidianul se desfăşoară, după cum am observat, în cadrele unui aparent funcţional până la manifestarea insului ca persoană integrată în altă comunitate culturală, etnică , alta decât cea maghiarofonă. Aici acţiunea socială se desfăşoară între participarea tacită şi reciprocă a unora la sărbătorile celorlalţi, în special la cele religioase, şi absenţa Celuilalt din spaţiul administrativ şi public. Coparticiparea la sărbătorile reciproce, ale maghiarilor la cele ortodoxe şi invers, arată că între oamenii de rând încă mai există punţi cu valoare simbolică.

Dincolo de cotidian apare „discuţia discuţia despre pământ”. Şi cu aceasta, „totul se termină”, ne-au relatat interlocutorii noştri. Componenta pământ este centrală în rescrierea simbolisticii locurilor, în întărirea comunităţii imaginate maghiarofone. De pământ este legată discuţia despre dreptul primului venit. Administraţia exclusivistă pe criteriu etnic nu este întemeiată doar pe supremaţia demografică, ci şi pe legitimitatea istorică a comunităţii inventate, a cărei istorie începe cu primele înscrisuri de la curtea maghiară. Timpul şi locurile transilvane încep cu regalitatea maghiară, în cazul localităţilor studiate, din sec. XIV, aspect însuşit şi de către reprezentanţii români ai autorităţilor locale în bună măsură, acolo unde se mai găsesc. 1000 de ani de istorie ideologizată au devenit mai importanţi în ultimii 20 de ani decât trecutul multimilenar tracic, dacic, roman, protoromânesc, decât evul mediu al juzilor, ţăranilor şi bisericii ortodoxe. Tot acest avans al hărţii simbolice asupra spaţiului cu ajutorul rescrierii istoriei se datorează administraţiei locale şi eşecurilor sistematice în domeniul învăţământului ale autorităţilor centrale de la Bucureşti în favoarea politicilor educaţionale din afara României.

Totul până la pământ. În momentul în care viaţa socială ajunge acolo, se instituie un regim special de distanţare interetnică, de segregare:

«La ieşire din satul Nădejdea, zonă în care se vând case cu condiţia ca cel care cumpără să ştie limba maghiară, ,, e vai de tine acolo! “» (discuţie cu localnic, Livezi)

Dincolo de cooperarea aparentă, cotidiană, axa pe care îşi desfăşoară «viaţa românii din Harghita se compune din două elemente: „suspiciune” şi „sacrificiu” după cum ne-au declarat câţiva intelectuali din judeţ în timpul interviurilor.

Implicaţiile sunt serioase, frica având efecte degenerative suplimentare asupra calităţii vieţii comunitare. Faptul că relaţiile dintre români nu pot fi deschise complet, pentru a nu fi învinuiţi că s-ar opune establishment-ului maghiarofon, în comunitatea românească se instaurează suspiciunea reciprocă, neîncrederea faţă de vecini. În ceea ce priveşte sacrificiul, cei intervievaţi ne-au spus că:

„rămânerea în secuime în aceste condiţii este în sine un factor de sacrificiu pentru România. Mulţi dintre noi ne-am fi putut găsi locuri de muncă în alte judeţe, ca mulţi alţii.”

Este adevărat, cei care au rămas şi-ar fi putut părăsi locurile natale. Fenomenul este confirmat de analizele cercetătorilor unguri care arată că populaţia românească din Harghita are cea mai mare rată de migraţie dintre grupurile etnice locale. Coeficientul de migraţie al românilor în Harghita era în 2002 de -8,24 faţă de -3,88 al maghiarilor35.

LIVEZI (HARGHITA)

În cele ce urmează vom căuta să grupăm datele strânse din teren pe câteva coordonate, definitorii pentru situaţia comunităţii.

Vecinătatea şi cotidianul

Vecinătatea trans-etnică

Datele din teren confirmă faptul că vecinătatea, ca exerciţiu cotidian al întrajutorării, este încă sursă de echilibru şi de stabilitate. Vecinătatea mai înseamnă şi participarea unora la sărbătorile celorlalţi, împărtăşirea simbolisticii Celuilalt, ale alterului etnic. Sunt situaţii în care autorităţile locale se implică pozitiv şi nediscriminatoriu în viaţa localităţii, după cum, adeseori, acestea o denaturează.

„Primarul este secui, întrucât acesta ajută pe toată lumea în limita resurselor, nediscriminând nici românii, nici ungurii. În totală opoziţie cu primarul însă, există anumite persoane, «de la uşă», cum i-a numit doamna S., ce lucrează în cadrul primăriei, care recurg adesea la acte discriminatorii la adresa românilor.” (Livezi, localnică)

„Preotul satului, Părintele Suciu, ne-a povestit chiar cum românii şi ungurii de rând se ajută reciproc. Problemele apar însă de la autorităţile locale, majoritar maghiare, care oferă cu greu locuri de muncă românilor.” (fişă de observaţie, Livezi)

Esenţa vecinătăţii intercomunitare, trans-etnice, este ajutorul reciproc, munca.

Munca în gospodărie este primul cerc al întrajutorării:

„Preoteasa Aurelia Suciu : spune că oamenii sunt foarte apropiaţi şi se ajută necondiţionat la tot ce ţine de gospodărie.” (preoteasa AS, Livezi)

Totodată, vecinătatea în comuna Mihăileni (între Livezi şi celelalte sate maghiarofone) este întemeiată pe diviziunea muncii în perioada strânsului recoltelor:

„Ungurii deţin o maşină de balotat fân şi îi ajută pe români—primesc în schimb mâncare sau bani, iar noi mergem la ei la cules.” (localnic, Livezi)

Atât timp cât colaborarea se rezumă la gospodărie, totul este foarte bine. În momentul în care apar însă discuţii legate de pământ, lucrurile se pot încinge foarte repede. De aceea, unii dintre interlocutori noştri au ţinut să ne precizeze că, dincolo de vecinătăţi, există un conflict interetnic rece.

„Am aflat cu această ocazie că în ciuda «conflictului rece» dintre români şi maghiari, aceştia se ajută reciproc. Dumnealui spune că românii încearcă să trăiască în pace cu ungurii, ba chiar sunt prieteni şi se ajută reciproc. Numai prin muncă se pot lega astfel de relaţii, însă totul se năruie când intră în discuţie pământurile. Acesta pare să fie elementul declanşator al unor sentimente de furie în rândul maghiarilor. (fişă de observaţie, intelectual, Livezi).

Au fost câteva situaţii, când, după încălzirea interlocutorilor maghiari, inclusiv între cei cu funcţii de răspundere, s-au spus lucruri care arată fragilitatea vecinătăţii interetnice.

«Aceştia au etichetat satul Livezi per total ca „forţă colonizatoare şi de deznaţionalizare/românizare a maghiarilor», în timp ce locuitorii satului au fost etichetaţi particular ca „şovini”, sau „colonişti”, termeni utilizaţi în contexte oficiale” (fişă de observaţie Mihăileni).

Vecinătatea intracomunitară

Vecinătatea priveşte atât relaţiile interetnice, trans-comunitare, cât şi suportul reciproc intracomunitar.

“Conform spuselor doamnei profesoare, familia ei se ajută zi de zi cu vecinii care îşi construiesc o nouă casă, indiferent de oră. Dumneaei îi ajută, altele, permiţându-le să se conecteze la reţeaua electrica a casei sale.” (Livezi, prof. română)

Pe de altă parte, există şi configuraţii relaţionale mai slabe în interiorul satului-comunităţii. Există zone „mai retrase”, unde întrajutorarea este scăzută, iar însingurarea evidentă:

“Doamna A. spune că nu se ajută cu vecinii şi se întâlnesc rar, însă se văd la fiecare sărbătoare la Biserică.” (fişă observaţie, Livezi)

„Din ce ne-a spus săteanul legăturile cu vecinii sunt reci, ei nu au un comportament de întrajutorare, pentru că fiecare îşi vede de treburile lui chiar dacă este foarte mult de muncă.” (Olteanu G, 74, Livezi)

Comunitatea din Livezi este conservatoare. Persoanele divorţate au dificultăţi să opereze în spaţiul comunitar, vecinătatea funcţionând limitat.

“Cu rudele mai depărtate şi prietenii nu ia contact decât foarte rar şi atunci prin intermediul telefonului.

A ezitat să îmi vorbească despre relaţia soţ-soţie din pricina faptului că este femeie divorţată, singura din sat de altfel, lucru ce, spune dumneaei, nu este privit cu ochi buni de sat pentru că sătenii nu au obiceiul divorţului şi nu văd cu ochi buni femeile ce cresc copii singure din proprie dorinţă. (fişă de observaţie, Livezi)

Vecinătatea ca aculturaţie

La contactul dintre cele două comunităţi apar fenomene de influenţare reciprocă. Aşa de pildă, în Livezi, există câteva familii în care soţiile sunt unguroaice, dar care vorbesc foarte bine româneşte şi participă la slujbele ortodoxe, chiar dacă au rămas catolice. Acestea ne-au mărturisit că integrarea lor nu a fost foarte uşoară, dar comunitatea le consideră acum „românce”. Faptul că nu s-au integrat uşor este în acord cu ideea că populaţia maghiară are, în general, un coeficient de subsumare interetnică mai scăzut. Pe de altă parte, aşa cum reiese din analiza demografică, populaţia românească are un coeficient de subsumare interetnică substanţial mai ridicat (0,25 la români faţă de 0,03 la maghiari)36.

Cu un coeficient de subsumare interetnică foarte inegal distribuit, cele două comunităţi au disponibilităţi diferite faţă de împrumuturi identitare, cel puţin pe termen scurt şi mediu37. Reciprocitatea lingvistică, cel puţin în colectivităţile dominate de maghiari, ia adeseori forma dominării spaţiului de interacţiune de către limba maghiară.

“Pe drumul din sat am întâlnit două tinere, eleve, cu care am intrat în vorbă. În urma discuţiei, am aflat că majoritatea copiilor trăiesc într-un mediu mixt din punct de vedere etnic, chiar preponderent maghiar. Astfel, limba maghiară au ajuns să o cunoască prin procesul de socializare, joc, şcoală sau înrudire – «fără să ne dăm seama când şi cum». La întrebarea ce făcea referire la principiul reciprocităţii (etnicii maghiari – în special cei tineri – să înveţe şi să vorbească cu cei români în limba română), aflăm că acesta nu există din pricina faptului că prin sat există «câteva familii serioase, cu nasul pe sus», care nu acceptă ca membrii familiei «să abandoneze limba, nici măcar în joacă».

Fetele nu sunt deloc deranjate de întâietatea limbii maghiare (deşi se consideră şi sunt mândre că sunt românce) şi nici de eventualitatea unei apartenenţe la o familie mixtă (ceea ce, spun ele mai pe subînţeles, că nu e cazul şi etnicilor maghiari, care impun un anumit stil de viaţă).” (fişă de observaţie cu tinere eleve din Livezi, despre experienţa lor într-o comunitate mixtă învecinată).

Autoreprezentarea comunitară

Autoreprezentarea se referă elementele comunalităţii, ceea ce face posibilă existenţa unui loc ca şi comunitate de viaţă. Limba, credinţa, obiceiurile, sentimentul dominant asupra propriului grup, elemente din infrastructura fizică, sunt elemente componente ale autoreprezentării comunitare.

„Din perspectivă etnică, enoriaşii satului sunt români (cu excepţia a două familii care au 1-2 membri de etnie maghiară şi religie catolică, dar care participă la slujbe fără probleme – atât cântare, cât şi miruire).” (fişă de observaţie Livezi)

„Intrarea în sat se face pe un drum de ţară, drum ce urmează a fi asfaltat de o firmă maghiară, lucru ce nu este privit cu ochi buni de P, acesta spunând că acest drum poate reprezenta o strategie de pătrundere simbolică în sat a maghiarilor, de a ,«sparge» comunitatea satului românesc.” (fişa de interviu)

Drumul ar face astfel legătura dintre Mihăileni, comună maghiarofonă, cu viaductul, prin inima Livezilor. Precizăm că pentru persoanele intervievate de limbă maghiară viaductul „este operă maghiară”. Conştienţi de fenomen, românii consideră că, în felul acesta, simbolistica maghiară ar trece chiar prin inima Livezilor şi, în plus, ar înlesni cumpărarea de terenuri şi păduri de către alţii.

Primul element de autoidentificare este caracterul etnic românesc al satului. Livezii sunt din acest punct de vedere fundamental pentru prezervarea identităţii persoanei. Interesantă este asumarea identităţii româneşti de către cele câteva persoane de etnie maghiară care spun că sunt unguroaice dar se simt românce (măritate în sat).

“Satul Livezi este un sat pur românesc, aflat la 24 km distanţă de Miercurea Ciuc.” (localnic)

Cu toate acestea, în afară de biserică, centrul satului este calea ferată, mai cu seamă viaductul, legătura cu România.

„Simbolul satului este viaductul.” (interviu localnic, ţăran).

Viaductul, construit în 1897, în timpul Imperiului Austroungar, asigura legătura vitală dintre Transilvania şi Moldova prin Pasul Ghimeş. Viaductul Caracău este cel mai mare din complexul Ciceu-Ghimeş. Distrus în timpul primului război mondial este refăcut parţial, apoi distrus complet de trupele germane în 1944. Este refăcut în 1946, fiind cea mai mare lucrare de artă feroviară din România până în acel moment şi a arătat capacitatea de mobilizare industrială a României încă necomunizate complet, în plină ocupaţie rusească, cu reparaţii de război uriaşe. Până la refacerea din beton, între 1944-1946 structura provizorie de lemn a fost cea mai mare din istoria construcţiilor feroviare38.

Din interviuri a reieşit că un alt punct strategic în sat este unitatea militară care apără podul. Aceasta însă, desfiinţată nu de multă vreme, nu mai apare în reprezentarea cartografică subiectivă, spre deosebire de viaduct-calea ferată şi biserică. Viaductul Caracău-Biserica şi Unitatea militară, ca puncte de referinţă în discuţiile despre sat, arată încă odată preocuparea pentru protecţia identităţii colective şi, în acelaşi timp, necesitatea ieşirii cumva din starea precară actuală, prin comunicaţii.

Din punct de vedere rutier, comunitatea este izolată:

„Aflăm că din punct de vedere al infrastructurii prezente, oamenii care mai trăiesc în Livezi sunt izolaţi de traficul rutier (nu există microbuze/autobuze disponibile), având însă 3 gări de tren şi un viaduct (cel mai mare din România – aprox. 98 m înălţime) ce prezintă atât valoare simbolică pentru localnici, cât şi un motiv de mândrie în faţa vizitatorilor.” (fişă de observaţie)

Sentimentul precarităţii situaţiei actuale îşi asociază complexul singurătăţii-abandonului de către România în paralel cu sentimentul înconjurării de către comunităţi străine. Iată câteva mărturii în acest sens, ale unor persoane de diferite profesii şi cu vârste peste 35 de ani:

„Toţi munţii din această zonă se pare că sunt vânduţi ungurilor. Nu mai există niciun proprietar român, toate pădurile aparţin maghiarilor.”

„Sătenii să aibă mare grijă cui vând pământurile, să nu carecumva să se stabilească alţii pe la noi.”

„Ungurii din aceasta zonă au propria lor armata paralelă, deţin arme şi se antrenează liber fără ca autorităţile române să intervină în vreun fel. SRI nu ia atitudine. De fapt, nimeni nu mai ia atitudine. “

„Terenurile din jurul satului Livezi sunt deja cumpărate de unguri cu drept de proprietate.”

Sentimentul înconjurării este accentuat de faptul că calea ferată, deşi centrală identităţii şi speranţei sătenilor, s-a rupt de sat prin

„prin demiterea şi refuzarea angajării bărbaţilor apţi de muncă care nu cunosc limba maghiară” (intelectual Livezi).

În acest fel, calea ferată din vector al prezervării comunităţii devine factor de deznaţionalizare.

Între lumi

Percepţia de comunitate izolată este întărită prin contactul cu oraşul străin în propria ţară. Contrastul dintre conştiinţa apartenenţei de neam şi realitatea din teren este tulburător pentru livezeni. Pe de altă parte, contactul cu medul urban este foarte necesar, după cum reiese din cartografia mentală înregistrată de noi. Dependenţa faţă de mediul urban pare mai accentuată în Livezi faţă de localităţi. Satul este reprezentat exterior în aceste hărţi, nu central sau ca punct de plecare faţă de localităţile importante din judeţ, central fiind Miercurea Ciuc. Cu toate acestea, contactul cotidian cu mediul urban din judeţ este dramatic:

,,Mergem la Kaufland în Ciuc. La fel, în alt oraş dacă mergem, ne simţim în altă ţară.” (intelectual Livezi)

Slăbirea identităţii este însă un proces care şi-a făcut loc şi în satul Livezi:

„În casa doamnei … se respecta tradiţiile româneşti, pentru că se simte româncă, iar copiii au fost crescuţi după datinile locului şi au învăţat la şcoala românească. Mâhnirea sa este ca una din nepoatele ei nu vrea sa vorbească limba română.” (fişă de observaţie Livezi)

„În oglindă” cu această situaţie, intelectualii satului ne atrag atenţia că

„majoritatea pământurilor si pădurilor din zonă sunt deţinute de proprietari maghiari, în fiecare an pe data de 15 martie UDMR-ul pune la dispoziţie maghiarilor aşa-numitul ,«Tren al nostalgiei» pentru a se deplasa la graniţa vechiului regat. Aceştia parcurg 30 de km pe jos, încărcaţi cu steagurile Ungariei pentru a ajunge pe dealul Şumuleului, de care Dl … spune că este considerat de maghiari ,,Mecca”.»

Pentru maghiari, locurile în mijlocul se află satul sunt centru de atracţie, pol al unor nostalgii de masă. Spaţiul se află într-un moment de reorganizare simbolică, comunitatea imaginată maghiară aflându-se în plină efervescenţă. Pentru viceprimarul maghiar al Mihăilenilor realitatea spaţiului comunitar şi dincolo de acesta, în Bacău, „în ceangăime”, ar fi ungurească. Unde prin unguresc înţelege prin limbă şi prin monumente. Monumentele unifică spaţiul chiar dacă istoria e marcată de evenimente diferite pentru populaţii diferite: maghiari, secui, „ceangăi”. Avântul „unificator” al primarului a fost pus în cumpănă atunci când a fost întrebat cum explică faptul că există atât de multe denumiri pentru ceea ce domnia sa considera a fi aceeaşi populaţie39.

„Să aveţi onoarea să vizitaţi monumentul în memoria celor peste 200 de secui ucişi pe vremea Terezei”; „ceangăii sunt secui cu toţii, păi unguru’ nu vorbeşte maghiara şi e catolic [ca şi «ceangăul»]?”.

«Maghiarii cred că dincolo de dealul de la marginea satului este graniţa ce desparte adevărata Ungarie de Moldova. În zilele de sărbătoare naţională pentru Ungaria, ei se strâng aici „ca la Mecca”». (sătean, Livezi)

Instituţiile

„Toţi angajaţii cu care am discutat (referent agronom, referent social, secretara, vice-primar) au dovedit o incapacitate vădită de a vorbi pe româneşte (nici măcar chestiuni elementare precum cifrele – traduceau greşit).” (fişă de observaţie, Mihăileni)

„Domnul O. este dezamăgit şi pe faţă i se citea dezgustul atunci când am abordat tema implicării autorităţilor în viaţa oamenilor din acele locuri, spunând că după revoluţie a fost foarte greu, iar statul nu a luptat pentru popor, ci pentru propriul interes. Deşi nici pe timpul lui Ceauşescu nu îi era mai bine, după ce a terminat şcoala a avut loc de muncă, în timp ce fiica lui, în situaţia de după anii ’90, nu a reuşit să se angajeze în cadrul Poliţiei … pe motiv că nu cunoaşte limba maghiară. Săteanul consideră că totul se întâmplă datorită unei false democraţii, în care cei din UDMR au putut să facă ce au dorit in aceste zone, de aceea lucrurile merg spre mai rău.”(fişa de observaţie, Livezi)

Discriminarea românilor este evidentă: la primărie, aşa cum am menţionat, deşi în comună românii sunt 20,99%, nu există nici un funcţionar de altă etnie în primărie, decât maghiari. La CFR nu se mai angajează români dacă nu ştiu maghiara.

„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti, dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!” – (intelectual, Livezi).

Primăria – vector al comunităţii imaginate:

Autoritatea maghiară pare că nu are o raportare pozitivă faţă de Livezi, parte a comunei. Pentru viceprimarul din Mihăileni, Livezii este un sat neproductiv şi îmbătrânit (ceea ce nu este real, vezi demografia localităţii, Livezii având o dinamică demografică superioară celorlalte sate maghiarofone): „acolo sunt mulţi pensionari” a fost exprimarea sintetică a viceprimarului privind satul. În reprezentarea domniei sale asupra spaţiului simbolic, satul Livezi nu ar avea legitimitatea istorică a celorlalte localităţi, fiecare cu câte o biserică catolică, una mai veche decât alta, din sec. XIV-XVI (satul Livezi este întemeiat în sec. XVIII de către ardelenii care fugeau în Moldova, n.n.). În plus, „maghiarimea are localităţi care acum sunt în Bacău”, lăsând impresia că aceasta ar trebui să-şi recupereze „fraţii ceangăi” din judeţul vecin. Livezi este singura comunitate în care primăria nu a investit în infrastructura de apă („datorită reliefului muntos”). Singurul proiect al administraţiei locale în Livezi, început anul acesta, este asfaltarea drumului. Deşi biserica ortodoxă se află pe o coamă dominantă în Livezi şi este capătul drumului comunal de aproape 10 km de la Mihăileni, viceprimarul a evitat să facă vreo referire la biserică, locul respectiv fiind numit „până sus în deal”. Aceeaşi omisiune a avut loc atunci când discuţia a luat în consideraţie etnia celor care cumpără pământ în zona Livezi, numiţi „de-ai locului”, ca şi când economia locală ar fi avut forţa necesară să propulseze în sine persoane cu resurse pentru a achiziţiona mari suprafeţe de teren.

Şcoala

Şcoala din Livezi este o instituţie de prestigiu printre localnici „cu rafturi pline de premii”. Datorită numărul mic de elevi a fost foarte aproape de a fi închisă în mai multe rânduri, ultima oară anul trecut, însă, „cu puţin ajutor am reuşit să îi fie acceptă funcţionarea cu doar 17 elevi” (profesor română). Din declaraţiile celor de la primărie însă, şcoala şi-a pierdut personalitatea juridică, din 2003.

În acelaşi timp, unii săteni sunt convinşi că şcoala şi-a pierdut din puterea asupra tinerei generaţii, tot mai ignorantă:

„Fetele de aici sunt educate şi deştepte ca mielul de la oaie, îngrămădite – cine ştie ce s-o alege de ele !?” (CS, 60, Livezi)

Segregarea şcolară de după 1990 este un fenomen care marchează comunităţile română şi maghiară destul de puternic, aceasta fracturând legăturile dintre copiii. Culturile celor două comunităţi s-au separat.

„Înainte de 1990 copiii maghiari din Nădejdea veneau de bunăvoie la şcoala românească.” (localnic Livezi)

Axa temporală. Angoasa

Dimensiunea temporală îşi asociază starea de fond, calitatea autopercepţiei şi momentele fundamentale ale comunităţii. Acestea sunt sărbătorile şi memoria semnificativă. Din păcate, la nivelul comunităţii româneşti am identificat un constant sentiment de angoasă privind destinul acestui spaţiu, moment care are la origini anul 1940, actele brutale asociate cedării Ardealului de Nord.

Angoasa şi momentele traumatice

Frica-angoasa pare a fi sentimentul de fond al celor mai mulţi dintre românii intervievaţi în Livezi. Este deja parte a identităţii etnice locale: a fi român într-o asemenea regiune implică aproape obligatoriu angoasa că ceva se va întâmpla cu comunitatea din care faci parte.

Deşi constituie 21% din populaţie, românii nu au nici un reprezentat la primărie. A reacţiona la această stare de lucruri este privită ca un act de riscant, nesăbuit:

„Niciunul dintre cei din urmă [români] nu riscă pentru că nu are apărarea necesară din partea instituţiilor de stat.” (interviu localnic Livezi)

Totodată, românii e bine să nu se arate în timpul sărbătorilor legate de „marile fapte pentru Ungaria Mare”:

“în timpul adunărilor etnicilor maghiari pe dealul de la Şumuleu, românii nu e bine să apară, mai ales cu steaguri ori simboluri româneşti, de frică de reacţia maghiarilor.” (localnic Livezi)

Angoasa s-a transmis la nivelul instituţiilor de forţă din teritoriu unde mai sunt angajaţi români, în speţă, în poliţie:

„[Şeful poliţiei] ne-a cerut să ne legitimăm, ne-a controlat cărţile de identitate cu atenţie şi a tot întrebat pe colegul său dacă le-a notat – stresat continuu. Dă telefon comandantului de la Miercurea Ciuc („Gică”) să îi ceară permisiunea de a vorbi şi a da datele; i se transmite clar ce să aibă grijă să nu ne spună. Tot timpul cât au dialogat cu noi starea a fost de suspiciune continuă, pentru fiecare întrebare pusă privind comunitatea, poliţiştii răspunzându-ne prin altă întrebare: «da de ce?».

Acelaşi şef face o vizită la vice[primar] pentru a raporta întâlnirea cu noi dar ne găseşte deja acolo; astfel, încercând să îndrepte situaţia, ne întreabă în glumă dacă «se potrivesc poveştile» (ale lui şi ale celorlalţi poliţişti cu ale celor din primărie)”. (fişă de observaţie, Livezi)

Momentul 1940; Momentul 1989-1990

Şocul cedării Transilvaniei de Nord este încă resimţit, fiind transmis din generaţie în generaţie. Mai puţin prezent la tinerii educaţi după 1990, „momentul 1940″ este destul de prezent în discursul identitar al celor trecuţi de 40 de ani. Este parte a angoasei etnice la scară colectivă, tot mai accentuată în ultimii ani:

” timp de 4 ani limba română a fost interzisă în şcoli, între 1940 şi 1944.”

“În acea perioadă, în satul Frumoasa, românii au fost maghiarizaţi. În Mihăileni erau mulţi români care au asistat la dărâmarea bisericii lor fără a se împotrivi deoarece ,«vroiau să se maghiarizeze» (localnic, Livezi, 73 de ani).”

„În timpul ocupării Ardealului, doamna V. era în clasa I şi povesteşte cum noul director ungur a intrat în clasă şi a împărţit tabla în două părţi: pe o parte a scris alfabetul românesc şi de cealaltă pe cel maghiar, a tras linie sub ele şi le-a spus elevilor că din ziua următoare să fie învăţat, iar cine mai vorbeşte româneşte în şcoală va fi bătut. Ameninţată de trei ori să nu mai vorbească limba maternă în recreaţie, a fost urmărită de director pe geam şi a fost crunt bătută cu vergeaua peste mâini şi spate, până la sânge.

Acest tip de comportament reprezintă doar o mică parte din atrocităţile comise de unguri din anul 1940 şi până astăzi: sate întregi ucise, şterse de pe faţa pământului cu singura motivaţie că sunt populate de români.” (fişă de observaţie şi interviu cu persoană de 82 ani).

Un alt moment de mare teamă a fost decembrie 1989. În comună nu au fost înregistrate conflicte, însă se pare că ambele comunităţi au manifestat teamă una faţă de cealaltă:

“În decembrie 1989, în satul Livezi, doamna S. spune că s-a întâmplat un fenomen aparte. Românii s-au închis în case de teamă să nu vină ungurii peste ei iar ungurii din Nădejdea s-au închis în case de teama să nu vină românii peste ei. Ambele sate si-au pus pază la intrare. Acum s-au obişnuit românii din Livezi să fie singuri şi izolaţi şi nu le mai e teamă de unguri.” (fişă de observaţie, interviu cu dna. S, 74 ani)

Sărbătorile

Parte a trecutului unificator în prezent, sărbătorile trec printr-un proces de erodare. Comunitatea Livezilor nu mai are sărbători populare în afară de cele mari, religioase. Din interviuri a reieşit că la Biserică, la sărbătorile obişnuite, participă cca 50 de persoane, aproape 10% din populaţia satului.

„Odinioară în sat se făceau hore multe, lumea se aduna în poiană şi jucau înainte sa ajungă la Căminul Cultural. Șezătorile unde ne întâlneam erau un prilej pentru femei sa ţeasă, să croşeteze iar bărbaţii spuneau glume, povesti şi «lucru’ mergea ca pe roate» (Doamna V.)

„Cât despre tradiţie, doamna B spune că fetele şi băieţii încă mai poartă costum naţional, însă numai la ocazii speciale. Aceasta nu este singura activitate care s-a diluat. Fetele nu mai stau la şezătoare, nu se mai întâlnesc să ţeasă, însă se mai «strigă» ca pe vremuri la spectacole.” (fişă de observaţie, Livezi).

Biserica este principalul loc unde comunitatea se regăseşte ca unitate socială. Biserica este şi arcul peste timp al comunităţii, în cadrul ei regăsindu-se toţi de-ai satului, chiar dacă nu mai locuiesc în Livezi.

„Accesul în biserică a fost dificil din pricina faptului că mai toţi cei prezenţi doreau să îşi facă loc în biserică, să ia parte activ la slujbă (prin cântat, rugăciune şi închinăciune), dorinţă din când în când frântă de căldura excesivă produsă de la întâlnirea atâtor suflete într-un spaţiu restrâns, fapt ce determină unele persoane să iasă pentru câteva minute să se răcorească.

Persoanele prezente erau de toate vârstele, fără ca vreo categorie să predomine (bătrâni, adulţi, copii), iar din perspectiva de gen, păreau a fi mai mulţi bărbaţi decât femei. Totuşi, am aflat ulterior (atât de la preot, cât şi de la enoriaşi) că o parte semnificativă din cei tineri (copii şi adolescenţi) şi adulţi prezenţi nu mai erau oameni ai locului prin rezidenţă, ci doar prin origine iniţială sau asociere (adulţii) şi prin apartenenţa sufletească de loc/familie (tineri, copii).” (fişă de observaţie, cu ocazia unei înmormântări, Biserica ortodoxă Livezi)

Viitorul

Nu întâmplător, probabil, livezenii îşi reprezintă excentrat comunitatea (vezi „Harta mentală: interpretarea datelor”). Comunitatea pare în imposibilitatea de a avea o economie funcţională şi, din acest punct de vedere, fără viitor.

„«De ce să mai facă agricultură [oamenii din sat], de ce să mai crească vite? În curând vor vinde şi pământurile!», lăsându-mi impresia că livezenii ,«oaza de românism», cum o numesc, îşi pierd speranţa.” (interviu şi fişă de observaţie).

„«Marea majoritate a tinerilor sunt plecaţi în străinătate, în special în Ungaria [probabil se referă la maghiarofoni]»; cei doi copii ai săi sunt la Budapesta şi e foarte mândru de această realizare. ” (interviu şi fişă de observaţie cu responsabil maghiar din primăria Mihăileni).

Axele spaţiului social

Infrastructura spaţiului social se identifică în bună măsură cu axa simbolică. Proiectată în teren, aceasta are ca suport biserica-şcoala-viaductul Caracău. Surprinzător este că, în reprezentarea fruntaşilor satului, „oamenii locului” fac parte din structura axială a localităţii.

Biserica şi „Oamenii locului” alături de Şcoală sunt păstrătorii identităţii comunitare.

„Instituţia considerată centrală de livezeni este Biserica Sfânta Maria, aşezată pe o parte a unui deal de unde se poate observa modul în care casele sunt risipite de o parte şi de a alta a dealurilor. Cu toate acestea satul Livezi, unde «nimeni nu se înghesuie să vină» (Părintele Pavel), reprezintă comunitatea cea mai compactă păstrătoare şi vorbitoare de limbă română din această zonă.” (MD17)

„Factorii care au ajutat la conservarea identităţii româneşti ai acestei comunităţi sunt :

1. Şcoala unde copiii au crescut învăţând să iubească limba materna. …

2. Oamenii locului – sunt cei care «s-au încăpăţânat» să nu uite limba, portul popular, tradiţiile şi obiceiurile. Dacă oamenii nu ar fi conştientizat necesitatea acestui lucru, cum ar fi fost posibil ca această comunitate mică să se păstreze atâta timp cât este înconjurată de alte comunităţi, mult mai mari, de maghiari?!

3. Biserica – este locul unde sătenii se simt în siguranţă, «în mâna protectoare a lui Dumnezeu». Părintele Pavel spune, legat de aceasta protecţie, că în zilele în care plouă foarte tare şi fulgeră, clopotarul trage clopotele (unul dintre clopote poate fi mânuit doar de doi oameni ai satului) iar «Dumnezeu îi fereşte de pericol».” (fişe de observaţie şi de interviu cu intelectuali şi preotul satului)

De asemenea, viaductul Caracău şi calea ferată sunt celelalte două elemente importante ale spaţiului satului Livezi, amintite în cadrul „Autoreprezentării comunitare”.

Distanţa Socială

Trebuie precizat de la bun început că în Livezi nu există o comunitate maghiară. În consecinţă, distanţa este de tip retrospectiv, întemeiată pe experienţa mai mult sau mai puţin rememorată.

Scala este, de fapt, o ierarhie a permisiunii de apropiere faţă de sinele personal-colectiv. Cu cât Celălalt este mai puţin dorit, cu atât acesta ar trebui să rămână mai în afara acestui sine. Unui Celălalt care nu pune deloc probleme este i se permite să intre în sinele personal-comunitar al persoanei intervievate, prin căsătorie. Dacă nu este dorit deloc, atunci „locul” acestuia trebuie să fie în afara vecinătăţii şi chiar a spaţiului naţional (trepte ale sinelui comunitar). Între aceste două capete ale intervalului se află 2-3 trepte ale tolerării-apropierii la muncă, ca prieteni sau ca simple cunoştinţe.

În Livezi, o bună parte din respondenţi nu ar dori să aibă maghiari ca vecini, deşi, paradoxal, recunosc că s-au încuscrit cu unguri „de care nu mai găseşti în toată Europa”.

La rândul lor, responsabilii maghiari de la primărie intervievaţi de noi nu au dorit să spună în ce măsură s-ar bucura să aibă prin prejmă români dar nici nu au respins ideea. În acelaşi timp, au recunoscut că au o problemă cu ţiganii pe care, „cu excepţia celor cuminţi şi muncitori” nu i-ar accepta nici în jurul comunităţii.

De asemenea, în Mihăileni, am întâlnit câteva persoane cu nume ungureşti care au spus că se simt români şi care nu au nici un fel de problemă să se înrudească cu români, prin căsătoriile mixte.

În general, cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât disponibilitatea de apropiere comunitară pare mai scăzută, unele dintre respectivele persoane trecând prin trauma anului 1940 şi a urmărilor acestuia.

DOBOI (HARGHITA)

Spre deosebire de Livezi, unde comunitatea a fost deschisă la discuţii, în Doboi, durata necesară încălzirii a fost mai lungă. Răspunsurile au stat adeseori sub semnul ezitării.

Vecinătatea şi cotidianul

Vecinătatea trans-etnică

Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele situaţii mult mai puternice decât scena. Situaţia este valabilă în special în domeniul instituţional.

Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.

„Pentru a ne arăta parcă,că starea de fapt este una pozitivă, dl.Z ne vorbeşte de modul în care vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei,indiferent de etnie.”

Cu argument, acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din România de etnie maghiară şi de la autorităţile maghiare locale.” (fişă de observaţie)

„Dl K recunoaşte tacit că românii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai mult decât persoanele de etnie maghiară («care învaţă la şcoală o istorie „pe invers”»).

O explicaţie pe care Dl.U ne-a oferit-o este că mulţi s-au «transformat» în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale. (fişă de observaţie ş interviuri, Doboi, Plăieşii de Jos).

„Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul român şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe care a făcut-o la cumnatul său care deşi român, şi-a «amintit» după 1989 că e ungur de fapt. Acest lucru a fost spus atât cu o doză de ironie dar şi de regret.” (fişă de observaţie, localnic Plăieşii de Jos)

De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, când echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.

Pe de altă parte, la nivelul oamenilor de rând, întrajutorarea, coparticiparea la viaţa cotidiană, sunt considerate gesturi fireşti, şi, în consecinţă, fără substrat etnic, deşi nu prea au timp să se ajute:

„Dna V. consideră că oamenii se ajută între ei. Spune că dacă sunt nevoiţi să părăsească satul pot ruga vecinii sa le poarte de grijă animalelor,se ajută între ei la munca câmpului fără a aştepta bani în schimb. Singura problemă e că nu au foarte mult timp la dispoziţie pentru a se ajuta deoarece fiecare are de lucrat pe pământul său în gospodăria sa.” (soţie de etnie maghiară, soţ român, Doboi)

„Fiecare are familia lui şi este ocupat cu gospodăria şi serviciul pe care le au, însă «la necaz» oamenii sunt săritori.”(interviu, agricultor, bărbat, Doboi)

Factorul timp este foarte limitat şi, în acest fel, ajutorul a devenit întrucâtva bun economic, comercializabil, interesat sau, mediat de bani:

„Oamenii cu care am discutat au afirmat despre întrajutorare că acest lucru se practică în comunităţile respective («ne ajutăm cu scosul cartofilor» – învăţătoarea); însă un fapt interesant ce l-am putut observa este plata pentru fiecare nevoie la care apelează la consăteni: «dacă trebuie să tai iarba, plătesc. Dacă trebuie să aduc lemne, plătesc.» – farmacista. Acest lucru se întâmplă independent de apartenenţa etnică.” (fişă de observaţie şi interviuri separate cu învăţătoare şi farmacistă Doboi-Imper)

Ca în Livezi, sătenii petrec o bună parte din sărbători împreună, indiferent de etnie şi confesiune:

“Aceştia se întâlnesc, sărbătoresc împreună, cei intervievaţi au afirmat că merg la biserica catolică.” (fişă de observaţie şi interviu, români, Doboi)

„A existat întotdeauna întrajutorare între membrii comunităţii,indiferent de etnia acestora. Ca un exemplu de respect şi bună înţelegere între români şi maghiari,sau mai corect spus între catolici şi cei de religie ortodoxă, atunci când un ortodox moare şi este condus pe ultimul drum nu doar biserica ortodoxă trage clopotele ci şi cea catolică,din solidaritate.” (Medic Plăieşii de Jos, maghiar)

Vecinătatea intracomunitară

Deşi colectivitatea este mult mai restrânsă în Doboi decât în satul Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâlnit şi în Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă, vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a schimbului în natură.

„Când discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc, a avut o reacţie nonverbală de respingere a vecinilor de vizavi …” (fişă de observaţie, Doboi)

Vecinătatea ca aculturaţie

Organizarea gospodăriei, elementele ornamentale, sculptura în lemn larg răspândită, crucile din cimitir, coparticiparea la sărbătorile religioase, sunt elemente ale unui transfer de cultură de la o comunitate la alta care pot fi cu uşurinţă întâlnite în teren. Într-o cercetare ulterioară vom căuta să urmărim în detaliu evoluţia acestora. Cert este că aculturaţia a pătruns în intimitatea proceselor comunitar-identitare. În timpul cercetării o componentă importantă a aculturaţiei ne-a atras în mod special atenţia: bucătăria. În comunitatea din Doboi echipele de cercetare au intrat în contact cu multe familii care se autoidentifică români în care

„au fost preluate elemente si din bucătăria maghiară şi din bucătăria românească.” (fişe de observaţie)

Autoreprezentarea comunitară

Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat românesc, respectiv de „structura colonizatoare” – conform reprezentării unora dintre interlocutorii maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care „se mai ţine comunitatea” sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba română nu mai este vorbită nici în casă, ci,doar la slujbă, mai ales în timpul unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este românesc, tradiţia acestuia fiind la fel ca în restul României:

„Tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării.”(fişă de interviu Doboi-Imper)

„Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămânând la stadiul de limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post …” (preot ortodox, Doboi)

“În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, in special la liturghii, chiar dacă nu toţi mai sunt ortodocşi.” (fişă de observaţie, Doboi)

„Din cei prezenţi la slujbă ( aproximativ 60 de persoane) doar câţiva (4-5 dintre ei) murmurau cântecele şi rugăciunile în limba română. Situaţia s-a schimbat însă în momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română. ” (fişă de observaţie, Doboi)

Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vârstele, bărbaţii participând în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lângă români participă şi maghiari.

„Odată terminată slujba,au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi români au mâncat şi băut.” (fişă de observaţie, Doboi)

„Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte multe persoane prezente la slujbă (mai multe decât am văzut vreodată în vreo biserică din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vârstele. Cel mai mic era Ovidiu Petrişor, un băiat de două luni jumătate, urmând apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani, şi adolescenţi. (fişă de observaţie, Doboi)

Autorităţile nici nu-l consideră localitate, ci, o stradă din comună. Locuitorii Doboiului încă mai cred că stau într-un sat, „Doboi”.

„Doboi, deşi oficial este „decăzut” din situaţia de sat la cea de stradă, pentru cetăţenii intervievaţi de acolo, semnificaţia acestuia rămâne în mentalul lor ca sat.” (fişă de observaţie primărie Plăieşii de Jos, locuitori din Doboi)

„Trebuie să precizez neapărat că momentan Doboiul nu mai este numit de către autorităţile locale sat ci «stradă» .(interviu, Doboi)

În discursul intelectualilor maghiari cu care am stat de vorbă, Doboi este o structură de locuire dependentă care, la origini, în Evul Mediu timpuriu, a slujit pământurile unui grof pe nume Balasz/Balasi. Este aceeaşi paradigmă paradoxală a „pământului gol” în Evul Mediu timpuriu, organizat de nobili maghiari şi colonizat de aceştia cu români să le lucreze pământurile, pe care am întâlnit-o şi în Covasna, la Hăghig.

“Unul dintre nobilii cei mai importanţi din istoria locului se numea Balasi, iar moşia lui era situată în Imper. Se pare că acesta având nevoie de forţă de muncă a oferit teren unor români pentru a-i convinge să vină să-i muncească pământul. Dl. director crede, însă, că este vorba de alţi români decât cei din Doboi.” (director şc. Plăieşii de Jos)

Nu toţi interlocutorii maghiari susţin integral această teorie. După cum o să vedem în cele ce urmează (vezi mai jos, Instituţii), în zonă nu ar fi existat români, „aşa-zişii românii” actuali fiind ce a mai rămas din masa de „maghiari românizaţi” odată cu apariţia bisericii greco-catolice, în sec. XVIII.

În reprezentarea autorităţilor asupra spaţiului, comuna Plăieşii de jos este un complex de locuire al regimentelor secuieşti care au servit Imperiul Habsburgic, populaţie cu începuturi documentate din sec. XIV, fără nici o referire la vreo locuire românească. Istoria, în aceste locuri, începe odată cu regalitatea maghiară. Ansamblurile arheologice de tip dacic şi protoromânesc40, deşi documentate în teritoriu, sunt absente din reprezentarea oficială asupra spaţiului.

Contextul general mental este însă cel „secuiesc”. Pentru unii din locuitorii care nu se consideră români, locul este secuiesc, ca mai toate locurile transilvane:

„Ardealul nu a fost al Ungariei şi nici al României, a fost al secuilor”.” (secui catolic din Doboi, care merge la biserica ortodoxă).

Schimbarea cadrelor autoreprezentării

Maghiarizarea în arealul Plăieşii de Jos, cu deosebire în Doboi, este explicată pe mai multe coordonate de către sătenii intervievaţi, cea mai complexă explicaţie fiind nevoia de autoprotecţie, ca fenomen „dorit de ei înşişi”. În felul acesta cadrele autoreprezentării se schimbă, cu excepţia credinţei şi a limbii liturgice, care îi plasează pe săteni în autoidentificarea românească.

Alte procese importante care au contribuit la repolarizarea identităţii etnice sunt:

– Familiile mixte cu femeia de origine maghiară, ea fiind aceea care impune, de regulă, limba vorbită în familie.

– Faptul că bărbaţii nu mai fac armata, prilej cu care învăţau limba română.

– Îmbătrânirea generală a populaţiei şi

– înrudirea cu persoane de etnie maghiară

Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de 150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi aproape mai întins decât satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi autorităţile ar fi „Strada Doboi”, ne sugerează că structura comunităţii era acum două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume neaoşe româneşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte intensă.

Figură 20 Cimitirul din Doboi. Nume şi cruci româneşti, exprimare maghiară. Rezultatul politicilor de formare a unei „singure naţiuni politice, cea maghiară”, iniţiate la 1868 (formarea statului dualist Austro-Ungaria – 1867 şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, moment în care aceasta îşi pierde statutul de principat autonom pe care l-a avut până la 1868). Cimitirul este aproape părăsit, multe morminte neavând completate data înmormântării pentru că nu a mai avut cine să o facă. În fotografia de fundal, drumul comunal care face legătura între Plăieşi şi Iacobeni.

Fenomenul unguroaicelor care se consideră românce

În Doboi constelaţia de fenomene paradoxale continuă cu unguroaicele, soţii de români, care se consideră românce, dar care vorbesc limba maghiară în casă şi îşi duc copiii la biserica ortodoxă. Având în vedere că în Doboi nu sunt în general decât câteva familii, prezenţa acestora poate fi considerată un fenomen.

Restrângerea geografiei simbolice româneşti

Fenomenul general, prezent în mentalul colectiv este restrângerea românescului. Locuitorii ştiu că au fost cândva români, că provin dintr-o comunitate care a fost mult mai mare până acum o generaţie sau două. Faptul că ştiu de unde se trag, îi aduce pe toţi în Biserică, unde îi uneşte rugăciunea în limba română. Este singura „zonă” românească pe care o mai au în comportamentul zilnic. Comunitatea românească se rezumă astăzi la faptul că mai mulţi inşi ştiu de unde se trag şi că spun Tatăl nostru şi Crezul în româneşte.

„[de la] Anca, am aflat că în biserică erau prezenţi oameni din patru sate. Printre ei sunt români care vorbesc limba română, români maghiarizaţi precum şi maghiari… care, nu, nu vorbesc limba română. Un lucru pe care l-am reţinut în mod special din ceea ce mi-a spus Anca a fost faptul că, de fapt, în Doboi încă se mai vorbeşte română, spre deosebire de satul Iacobeni (din aceeaşi comună: Plăieşii de Jos), unde oamenii nu mai vorbesc româneşte; singurii care mai cunosc limba sunt bătrânii, dar nu o vorbesc. Cei mai tineri cunosc doar maghiara. Prin diversitatea aceasta a persoanelor din biserică mi s-a explicat şi de ce unii cântau în timpul slujbei, alţii nu, de ce unii ştiau să spună Crezul şi Tatăl nostru, alţii nu.” (fişă de observaţie Doboi)

Restrângerea comunitară este asociată cu rămânerea comunităţii fără intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.

„Dl. F spune că marea problemă a românilor din această zonă este absenţa intelectualilor de origine română. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea românilor. El consideră că pentru românii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Română care a fost organizată în comună tot de către unguri.

(medic maghiar, Plăieşii de Jos)” (fişă de observaţie, Doboi)

Elemente ale infrastructurii ordinii simbolice: sărbătorile, maternitatea

Pe lângă limba credinţei, infrastructura simbolică a românilor din Doboi mai are câteva repere. Parte a axei temporale a comunităţii, infrastructura simbolică se sprijină în special pe sărbători, limba, credinţă. Interesant este faptul că pentru locuitorii din Doboi, obiceiurile lor, trecute şi prezente, nu se diferenţiază de restul ţării. De asemenea, în conştiinţa sătenilor un rol important îl are mama în prezervarea identităţii.

Pilonul tradiţional al identităţii, horele şi sârbele au dispărut:

„În sat nu mai există de mult, cum erau odată horele şi sârbele, când se adunau toţi tinerii şi satul răsuna de veselie.” (interviu, agricultor, Doboi) 60

Mama

Sătenii sunt convinşi că mama are un rol foarte important în determinarea axului comunitar, fiind elementul central în stabilirea orientării etnice a familiei.

„Alături de colega mea am aflat modul în care se desfăşoară existenţa lor cotidiană, aceasta fiind una tipică vieţii satului. De la aceştia am aflat că mama copiilor are un rol foarte important. Ni s-a spus că aceasta «maghiarizează» sau «românizează». “(fişă de observaţie Doboi-Imper)

Limba şi Credinţa

Statutul credinţei este diferit în cele două comunităţi. Am arătat deja că românii se mai identifică în Doboi doar după limba liturgică, deci după limba prin care comunică cu Dumnezeu. În acelaşi timp, pentru etnicii maghiarofoni, biserica are o importanţă mai redusă. Chiar dacă se văd împărţind cu românii o parte din marile sărbători religioase, maghiarii se reprezintă pe sine diferit chiar în condiţiile acestei coparticipări religioase.

„Biserica nu e importantă pentru societate, ci e importantă pentru fiecare dintre cei credincioşi în parte. Localnicii participă la toate sărbătorile religioase, dar ortodocşii la biserica ortodoxă , iar catolicii la cea catolică, înţeleg aşadar că, dacă în simplele duminici se mai duc de la unii la alţii, la sărbătorile importante nu se amestecă întrei ei.” (interviu cu ambulanţieri maghiari)

Spre deosebire de etnicii maghiari, pentru români Biserica are rolul de „mamă a comunităţii”:

„În acest context l-am întrebat dacă dumnealui consideră că biserica are vreun rol pentru comunitate şi mi-a răspuns: «Aaare, domnişoară, cum să n-aibă? Îi ţine pe oameni liniştiţi, uniţi că dacă la noi toate mamele au plecat cu ungurii, de unde să mai înveţe copiii [că sunt români?]?»” (fişa de interviu cu român, Doboi, 78)

Instituţiile

Singurele instituţii comunitare în Doboiu sunt Biserica ortodoxă şi Şcoala. Şcoala, având doar cinci copiii (în toţi anii), funcţionează prin bunăvoinţa autorităţilor locale. Instituţia centrală a colectivităţii este Biserica.

Preotul ortodox reuşeşte să menţină în echilibru relaţia cu autorităţile locale, inclusiv cu Biserica catolică. Acesta practică o diplomaţie fructuoasă cu comuna, cu autorităţile locale şi judeţene, astfel încât a putut să atragă fondurile necesare consolidării clădirii, altfel supusă pericolului alunecării de teren.

Foarte interesantă atitudinea protopopului maghiar. Două echipe au ajuns să discute cu dumnealui pe diferite canale: unul al primarului (secui) şi celălalt, la recomandarea preotului ortodox.

„Acesta s-a arătat binevoitor in a dialoga cu noi, deşi a dorit sa se asigure înainte de începerea interviului, de faptul ca «informaţiile obţinute nu vor fi folosite împotriva maghiarilor».

Ceea ce a contrariat echipa de cercetare a fost reacţia indiferentă a protopopului catolic la vederea preotului ortodox, urmată de observaţia conform căreia nu l-ar cunoaşte, cu toate că echipa documentase înainte faptul că aceştia se ştiu. Deşi binevoitor pe ansamblu, acesta a fost evaziv în discuţia privind situaţia interetnică în comună, declarând foarte simplu, în final, că «acolo [în Doboi] nu există români, ci maghiari românizaţi.»” (fişe de observaţie şi fişe de interviu, Doboi-Imper).

Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea românească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea mai mare importanţă.

„Aici preotul este foarte apropiat de lumea din sat, el este iubit şi respectat” (fişă de observaţie, Doboi).

„El caută să fie plăcut de toţi, şi este evident preocupat de evitarea stărilor conflictuale, indiferent de natura acestora, cu oricine. Din acest motiv nu are încredere în presă, care, indiferent ce-ar spune, «nu foloseşte la întărirea relaţiilor interetnice». Recunoaşte dezechilibrul de forţe dintre autoritatea locală şi puterile colectivităţii pe care o păstoreşte. Totodată remarcă precaritatea acesteia în condiţiile în care «de la Centru aproape că nu-i bagă nimeni în seamă»”. (fişă de observaţie Doboi)

Şcoala este cea de-a doua instituţie „românească” din colectivitatea care se mai află în Doboi. Sprijinul ei sunt Biserica ortodoxă şi autorităţile locale – care au acceptat să menţină deschisă şcoala într-una din cele câteva camere ale casei parohiale.

„Părintele s-a străduit să convingă familiile din sat să îşi dea copiii la şcoala românească din sat, şcoală a cărei învăţătoare este de origine din Doboi şi vorbitoare de limba română şi se ocupă în prezent de cinci copii de grădiniţă, doi elevi din clasa a doua şi 3 elevi din clasa a treia.” (fişă de observaţie Doboi)

Învăţătoarea, însă, o tânăra de 20 de ani, este mai puţin convinsă de utilitatea însuşirii limbii române:

„îi este indiferent dacă aceştia vor vorbi în română sau în maghiară.” (fişă de observaţie după interviu, învăţătoare, Doboi)

Lumea nu este foarte mulţumită de şcoală. Nu e vorba doar de istorie, pe care copiii „o învaţă pe invers [în şcolile maghiare]”, conform interlocutorilor noştri. În general,

„şcoala e vai de mama ei… şi în şcolile româneşti, şi alea maghiare”. (Farmacistă, 70, româncă)

Spre deosebire de românii intervievaţi, o bună parte dintre etnicii maghiari au considerat separarea şcolilor un lucru pozitiv, ceea ce ne determină să considerăm că rădăcinile ideologiei comunităţii imaginate sunt destul de răspândite în interiorul comunităţii, între intelectuali:

„Este mult mai bine ca şcolile să fie separate,nu mixte.” (medic, Plăieşii de Jos)

Primăria

În cadrul existent există o interacţiune pozitivă, cu încărcătură utilă, între autorităţi şi localnici, în special cu Biserica ortodoxă.

„Relaţiile sunt bune şi foarte bune: «relaţia cu autorităţile în sat este una foarte bună». Aceştia ne-au spus că «sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor.»” – (fişe de observaţie şi interviuri, Doboi)

Instituţiile din Doboi trebuie întărite

O bună parte din slăbirea comunităţii din Doboi se poate explica prin lipsa de informare. Parohia şi şcoala ar putea să îşi asume un rol mai activ în informarea oamenilor despre propriile interese, aşa încât să aibă un acces mai bun la administraţia comunei.

„… parohia si şcoala românească din acest sat ar trebui să se implice şi mai mult în instruirea şi informarea românilor – şi aici se refera si la faptul că în perioada alegerilor mulţi români au votat din neştiinţă candidaţi maghiari la diverse posturi administrative din simplul fapt că nu ştiau unde să pună ştampila.

Acest lucru, ne spune dânsul, nu se întâmplă şi în cazul maghiarilor care sunt instruiţi mult mai bine de preoţii şi de profesorii lor şi care sunt trimişi la vot cu deviza că «fiecare vot contează».” (fişa de observaţie cu responsabil din Plăieşii de Jos)

Axa temporală. Angoasa

„Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi.” (bătrân, român, Doboi)

„În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor două etnii precum si despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea fragilă a lucrurilor.” (fişă de observaţie, Doboi)

„«Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim», spune dumneaei.” (fişă de interviu şi fişă de observaţie, Doboi)

Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare: «după ce voi plecaţi, noi rămânem». Aceasta denotă sentimentul rupturii colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri din România, cu excepţia Bisericii care „face ce poate”. Colectivitatea din Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în „societatea civilă” care s-o susţină. „Ziarul”, mass-media, este mai mult un gest de scandal decât fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apt să construiască o opinie, un public în sprijin:

“«Aici trebuie să taci din gură». Din această perspectivă Doamna W încearcă să ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente. Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune «apare la ziar»”.

O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâne decât să se acomodeze la realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt calapod etnic.

Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decât în Livezi. Aici aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară. Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.

„Dl. J a dat o scurtă explicaţie, şi anume că mulţi s-au «transformat» în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale.” (fişă de interviu, Doboi-Imper)

Discursul este mai puţin deschis, mult mai cântărit, iar, în unele cazuri, evident temător.

“Între comportamentul preotului din Livezi si cel al preotului din Doboi există mari diferenţe. Pe de o parte se vede o deschidere, speranţe că situaţia se va îndrepta, modul de a vorbi este unul fără oprelişti; în timp ce preotul din Doboi are acţiunile ghidate de temerile faţă de situaţia incertă din zonă.” (fişă de observaţie comparativă: Livezi-Doboi)

„În urmă cu mai mulţi ani,tatăl domnului K fusese intervievat în legătură cu problema maghiarizării. Singurul răspuns pe care intervievatorii l-au obţinut de la acesta a fost: «Eu nu vă voi spune niciodată adevărul pentru că eu trăiesc si voi continua să trăiesc aici şi de acum încolo.» Domnul Q părea că este de acord cu răspunsul oferit de tatăl sau,lucru sugerat şi de limbajul nonverbal al acestuia (privirea sugestivă, precum si gestul de a ridica din umeri care comunica resemnare, acceptare a situaţiei date). (fişă de observaţie Doboi)

Dincolo de aspectul interetnic, de fundal, timpul în Doboi este nesigur, datorită problemelor economice. Indiferent de etnie, locuitorii sunt de acord că

„A dispărut siguranţa zilei de mâine, nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu.” (fişă de interviu Doboi, român)

„Nu mai e ca înainte de ’89, când erau CAP-uri, avea toată lumea de lucru, acuma greu îţi găseşti ceva de lucru”. (secui, Imper)

De cealaltă „parte”, la nivelul unor intelectuali-prelaţi maghiari, luăm cunoştinţă cu fenomenul memoriei inverse: românii devin „maghiari românizaţi”, diminuarea comunităţii româneşti fiind un gest reparator pentru nedreptăţile pe care le-ar fi suferit în trecut maghiarii. Faptul că în Doboi limba română se mai vorbeşte doar în spaţiul liturgic este interpretat ca o dovadă în acest sens, al faptului că maghiarii ar fi fost românizaţi prin biserica ortodoxă.

“Putem rezuma astfel declaraţiile responsabilului catolic: locuitorii din Doboi au fost secui, de confesiune greco-catolică, iar după 1948, în faţa acţiunii de eliminare a cultului greco-catolic de către dictatura comunistă, au trecut la ortodoxism [sic!], doar pentru a nu avea de suferit represiuni de ordin politic, economic şi juridic. De aici şi explicaţia dată faptului că «românii» din Doboi folosesc limba română doar când participă la slujbele religioase ortodoxe, în rest, în viaţa de zi cu zi, între ei, dialoghează în limba maghiară.” (fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic, maghiar)

Dovada că acum fenomenul recuperării „maghiarilor românizaţi” se află pe drumul cel bun este că preoţii ortodocşi nu prea mai au spor în comunitate, schimbându-se foarte des. Din această perspectivă, situaţia bisericii ortodoxe este nu doar complicată, dar şi ridicolă, dat fiind contextul general actual. Singurul „context extern nefavorabil” este cel administrativ, polarizat etnic.

„… A menţionat efemeritatea posturilor ocupate de preoţii ortodocşi în Doboi, care în lipsă de mijloace financiare (având un salariu foarte mic şi ducând un trai de subzistentă) şi de relaţii sociale, «preotul din Doboi daca vrea să vorbească româneşte, vine aici în Plăieşii de Jos să vorbească cu poliţistul», au o scurta perioadă de păstorire duhovnicească în această comunitate. Până în prezent, s-au succedat un număr de trei preoţi ortodocşi (de când intervievatul are prezenta funcţie), soarta celui actual fiind pusă sub semnul întrebării din motivele enumerate anterior. A prognosticat că în viitorul apropriat şi membrii din comunitatea din Doboi vor «reveni la cultul mamă», deoarece actualmente condiţiile externe nu le mai sunt nefavorabile în a-şi practica cultul iniţial.” (fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic maghiar, s.n.)

Momentul 1940

«Când l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: “Să fim liberi… să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe… ce-am trăit noi aici… ferească Dumnezeu să mai fie…”.» (fişă de observaţie-interviu, Doboi)

În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut, comunitatea românească diminuându-se de zece ori. Aceasta are urmări până în ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante:

“starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româneşti efective după 1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte (devenită limbă a cotidianului – «oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara»), plus procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), când de la 500-600 de familii de români ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52”. (fişă de observaţie şi fişe de interviu).

Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau ascunde suferinţa rememorării.

Sărbătorile

Sărbătorile au câteva paliere de manifestare: personale, comunitare, naţionale. Există un decalaj între români şi maghiari în ceea ce priveşte sărbătorile. Sărbătorile comunitare ale majorităţii locale au fost ridicate la rang de sărbătoare naţională; peste sărbătorile comunităţii maghiare s-au suprapus cele ale „naţiunii maghiare”, în timp ce sărbătorile naţionale româneşti lipsesc din peisajul oficial al localităţii, retrăgându-se în spaţiul privat.

Sărbătorile maghiare „naţionale” au deja tradiţie, interlocutorii noştri referindu-se la ele în sensul că „se păstrează”, nu spun că „au apărut”:

„Românii mai respectă doar sărbătorile religioase, dar sărbătorile naţionale nu sunt păstrate, în schimb sărbătorile ungureşti se păstrează, se manifestă.” (localnic, Doboi)

Sărbătoarea naţională a României are un statut privat în comună, în timp ce sărbători ale comunităţii maghiare devin „sărbători naţionale”. 1 Decembrie se ţine în Doboi sub

„forma unei mici întruniri-petreceri a familiilor de români din sat, prilej cu care ascultă muzică – când populaţia satului era mai tânără aduceau lăutari ca sa le cânte si ei să joace-dar la aceste serbări nu participau şi familiile de unguri. Aceasta se spre deosebire de sărbătorile naţionale ale ungurilor la care noi participăm” (interviu, Doboi)

Sărbătorile religioase, în special cele importante, se respectă de către ambele comunităţi, la acestea participând, aşa cum am arătat, aproape cu toţii. În familiile mixte, de pildă, se ţine seama şi de sărbătorile ortodoxe şi de cele catolice, după cum există sărbători la care se participă în comun chiar dacă semnificaţiile acestora s-au pierdut.

Axele spaţiului social

În Doboi spaţiul social este aproape în întregime maghiarizat. Familia ocupă locul central. Pe de altă parte, Biserica şi şcoala sunt în continuare prezente. Aşa cum am arătat deja, Biserica ortodoxă este singurul centru ordonator românesc care a mai rămas funcţional, şcoala fiind serios diminuată, având sub 10 copii. De asemenea, aşa cum am prezentat în subcapitolul destinat hărţilor mentale, în Doboi un rol important în reprezentarea spaţială o are podeţul peste Caşin, acesta aflându-se pe aceeaşi axă simbolică cu Biserica.

Familia în Doboi a rămas tradiţională:

„Rolul femeii in familie a rămas cam acelaşi ca şi în trecut. Aceasta avea grijă de copii şi de gospodărie. Şi nici rolul bărbatului nu s-a modificat, acesta asigurând bunăstarea materială a familiei.” (fişă de observaţie, Doboi)

Cu toate acestea, copiii au părăsit cumva ordinea tradiţională, aspect care este receptat ca „problemă” de către interlocutori, indiferent de etnie:

„Principala problemă a educaţiei este văzută din mai multe puncte de vedere: este acordată o libertate prea mare copiilor [asistenţii maghiari ce lucrează pe ambulanţă], învăţătoarea satului [româncă, 20] vede ca şi răspunzători ai problemelor educaţiei copiilor şi pe părinţi şi pe copii, dar şi pe profesori. Pentru farmacista din Imper problemele de educaţie ale copiilor se explică prin faptul că părinţii sunt permisivi, …” (fişă de observaţie, Doboi-Imper)

Spaţiul în comuna Plăieşii de jos şi, implicit în Doboi, este pe punctul de a se schimba. Pământurile comunităţilor, inclusiv proprietăţile abandonate din intravilan, sunt cumpărate treptat de către întreprinzători (maghiari). Nu este încă limpede direcţia socială care va apărea în urma acestui proces, cert este că, de pildă,

„fiul patronului „Perla Harghitei”, a cumpărat 1300 ha din jurul izvoarelor din susul Doboiului şi în curând va ajunge să cumpere mai tot pentru că lumea îmbătrâneşte.” (român, Doboi)

Distanţa Socială

„Răspunsurile la scala Bogardus au fost pozitive din partea tuturor celor cu care am discutat. Scala Bogardus aplicată şi celor cu care am discutat ieri a primit numai răspunsuri pozitive.” (fişă de observaţie, Doboi-Imper, Plăieşii de Jos)

„Ca şi farmacista [româncă], la întrebarea privind căsătoria între unul din copii şi o persoană de altă etnie, ei, amândoi [maghiarii], au spus că nu au astfel de pretenţii [copiii lor să se căsătorească doar cu maghiari], că este important să se iubească, să se înţeleagă. În acest context care priveşte în mod direct factorul etnic, asistentul a spus că, de fapt, «nu este atâta neînţelegere pe cât face politicul, de la ei pleacă totul; oamenii aici se înţeleg chiar dacă sunt maghiari sau români, ca e la fel de greu şi pentru ei cum e pentru noi».” (fişe de observaţie, Doboi-Imper)

Au fost însă şi unele excepţii în care câteva persoane au trecut dincolo de jocul de scenă, spunând că nu şi-ar da copiii după alţii, de altă etnie.

Având în vedere fondul de teamă, scala distanţei sociale pare a fi mai mult parte a jocului de scenă în Doboi decât în Livezi. Pe de altă parte, mai toată lumea a răspuns pozitiv la primele cinci întrebări, care certifică faptul că atât românii cât şi maghiarii n-ar avea nici o problemă să se înrudească, să lucreze împreună, să se aibă de prieteni sau ca vecini. Desigur, realitatea din teren arată că, prin fenomenul aculturaţiei, mare parte din români au dispărut prin schimbarea limbii şi a obiceiurilor. Disponibilitatea către aculturaţie arată că românii şi ungurii se pot apropia fără probleme în cadrul maghiar.

„Mulţi nu se împotrivesc la asta, că nu pot stabili ei copilul cu cine vecineşte. Cu cine creşte, cu ăla rămâne, şi vecinii nu ţi-i alegi… dar copiii mei au luat amândoi români. În zonă sunt mulţi care se căsătoresc fără să ţină că sunt unguri sau români, iar cele mai multe femei ale noastre s-au căsătorit cu unguri.” (interviu, bătrân, Doboi)

Secuii şi românii nu au nici o problemă să angajeze romi ca forţă de muncă pe terenurile lor, dacă îi ştiu:

„Secuiul lucra la câmp mereu cu un cetăţean rrom, cu care a comunicat foarte mult în limba maghiară, şi cu care a lucrat în bună înţelegere.” (fişă de observaţie, Imper)

HĂGHIG (COVASNA)

Viaţa locală în Hăghig pare mai puţin „amplă” decât în celelalte localităţi. Deşi, în prezent, se derulează un amplu program de infrastructură (satul Iarăș), intensitatea percepută a spaţiului comunitar este „mai plată”. Elitele locale par absorbite de gestionarea cotidianului şi de jocul local de putere. Din acest punct de vedere, structurile culturale ale comunităţii, vecinătăţile şi axele spaţio-temporale sunt mai puţin lipsite de dramatismul celorlalte localităţi investigate.

Vecinătatea şi cotidianul

Vecinătatea are alte accente în Hăghig, dat fiind că extensia familiilor mixte este destul de mare. Totodată, oamenii au întemeiat legături dincolo de apartenenţele religioase.

„Cel mai apropiat neam ti-este vecinul. Cu el te ajuti la nunţi, botezuri….” (secretar primărie Hăghig, etnie mixtă)

Vecinătatea şi Sărbătorile

Vecinătatea este marcată de întrajutorare şi de practici trans-religioase. Fenomenul coparticipării la sărbătorile religioase este cu atât mai interesant cu cât majoritatea maghiarilor din comună este reformată:

„Iată de pildă un obicei preluat de la unii la alţii: la reformaţi de ziua morţilor nu se aprindeau lumânări, acum au preluat de la ortodocși şi aprind si ei.”

„În familiile noastre se sărbătoreşte atât Paştele Ortodox cât şi cel catolic.” (primar, român, Hăghig)

„De Paşte ciocnim ouă şi maghiarii şi românii, păstrăm obiceiul «stropitului»; se merge în special prin casele unde sunt fete, «să fie udate pentru a nu se usca»” (asistentă medicală, fam. mixtă)

Pe de altă parte, oamenii nu mai poartă costum popular nici de marile sărbători. Cu ocazia momentelor speciale, cum ar fi nunţile, poartă haine de tip kitch, sclipicioase, femeile foarte decoltate, bărbaţii cu coafuri pline de gel. Am avut ocazia să asistăm la formarea unei noi familii mixte în Hăghig, cununia a avut loc la Biserica Ortodoxă, în timpul slujbei vorbindu-se destul de tare între nuntaşi, sunându-le telefoanele.

Primarul a remarcat problema şi doreşte să revigoreze acest aspect al vieţii comunitare, spunându-ne că

„unul din proiectele de viitor îl reprezintă formarea unei formaţii de dans popular şi aducerea unor costume populare în sat”. (fişă de observaţie – interviu, primar, Hăghig)

Ţiganii

Ponderea romilor este foarte însemnată. Dacă oficialii primăriei declară că 25% dintre locuitori sunt romi, în percepţia poliţiei locale aceştia sunt 50%, fiind principalii cauzatori de probleme în comună. Este adevărat, adeseori trăiesc în condiţii mizere de viaţă şi de muncă, însă, conform datelor culese din teren, acestora li s-au oferit în repetate rânduri terenuri pentru a le cultiva, care stau acum în paragină. De altfel, terenul pe care sunt construite o parte din casele acestora a fost oferit de către primărie.

„Poliţistul local mi-a spus ca sunt patru poliţiști în comună, iar ritmul de lucru este foarte alert datorită ţiganilor (reprezintă 50% din populaţia comunei) , care trăiesc din munci ocazionale si furturi ușoare.” (fişă de observaţie şi interviu cu poliţist local, maghiar)

Autoreprezentarea comunitară

Ca şi la Doboi, românii ar fi apărut ca urmare a nevoilor unui magnat maghiar (grof), sub forma unei localităţi dependente (iobage). Am văzut în capitolul „Date obiective” că istoria localităţii este mai amplă. Este evidentă evitarea de către reprezentanţii comunităţii maghiare la orice referire la trecutul romanic şi românesc al localităţii. Vizitatorilor care au curiozităţi istorice li se oferă ca punct de plecare al timpului „regalitatea maghiară”, până atunci lumea fiind suspendată sau lipsită de conţinut.

„In biserică, preotul [reformat] ne arată o placă pe care scrie anul 1252 – spune că e anul în care s-a găsit prima atestare a locuirii în această zonă. Spune de asemenea că teritoriul aparţinuse familiilor Nemezs si Micu care au adus iobagi pentru a le lucra pământul: şi astfel au fost populate aceste teritorii;

In curtea bisericii ne arată locul unde era cripta familiei Nemezs. Ea a fost distrusă între timp.

Ne-a arătat şi locul unde exista fosta biserică care a fost distrusă şi ea.

Ne-a arătat, de asemenea, şi niște monumente ridicate acum câţiva ani în curtea bisericii; unul dintre ele era ridicat în cinstea atestării venirii ungurilor în Transilvania – anul sosirii era 896.

Afirmă deci că ungurii sunt aici de peste 1000 de ani” (fişa de observaţie şi interviu, preot reformat, Hăghig)

Curios este faptul că, până la urmă, această memorie inversată este convergentă cumva cu istoria românilor. Însă exponenţii acestei percepţii asupra timpului transilvan nu realizează în nici un fel punctul de plecare sau componenta românească a propriei lor istorii:

„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani, din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mehmed al II-lea». (fişă de interviu şi de observaţie, Hăghig, preot reformat)

Unii maghiari consideră că în localitate sunt suprareprezentate numele româneşti, în dauna celor maghiare, fenomen început pe vremea comunismului, în aceeaşi psihologie a memoriei inverse deja semnalată mai sus, întâlnită şi la Doboi-Imper. Ne amintim că, în logica acestei psihologii, timpul în Transilvania a început cu documentele de cancelarie ale regalităţii maghiare, celelalte populaţii având cumva o participare inferioară la istorie.

„Austro-ungarii au avut un rol important în disciplinarea populaţiei, aceștia fiind mult mai ordonaţi si mai stricţi.” (interviu responsabil Hăghig, maghiar)

„Pe vremea comunismului multe nume maghiarizate au fost românizate: Istvan-Stefan, Ianos-Ion, dar de asemenea s-au dat nume si după meserie: ciobanul Ion a devenit astfel Ion Ciobanul”. (interviu responsabil Hăghig, maghiar)

Dar nu realitatea etnică este cea mai importantă în structurarea conlocuirii în Hăghig. Interesele economico-politice locale par a fi predominante într-o localitate unde, deşi elitele au proiecte de infrastructură, pare că le lipseşte un proiect cu adevărat comunitar, care să întărească coeziunea localităţii.

„Dl. Y ne dezvăluie dedesubturi din viaţa economică și socială a comunităţii, cu ramificaţii în administraţia locală. Activitatea fermei nu se reduce numai la creșterea bovinelor, aceasta fiind responsabilă și de creșterea a peste 600 de ovine la stâna Poiana Mare. De asemenea relaţia fermei cu [responsabilul din administraţia locală W] nu se reduce numai la închirierea spaţiilor de desfășurare a activităţilor. Acesta este proprietarul a 100 de vaci, iar la stână are un asociat …” (interviu, Hăghig).

Evoluţia economică după 1990 a stat sub semnul unui careu de interese format din patru întreprinzători, doi români şi doi maghiari. La mijloc, din datele oferite din teren, se pare că s-a aflat administraţia locală: „se mușcă de … singuri” ne-a declarat un apropiat al fenomenului.

Instituţiile

Segregare: românii învaţă împreună cu ţiganii. Ungurii au clase separate. Comunitatea românească consideră aceste drepturi drept exagerate, dar nu comentează asupra situaţiei.

„Școala din Hăghig are clase mixte de români cu rromi, însă clase separate pentru etnici maghiari, care sunt doar 2-3 într-o clasă.” (enoriaş ortodox, după slujba de duminică)

Biserica

Biserica pare mai puţin vizibilă în Hăghig. Elitele locale au un discurs împărţit în privinţa rolului acesteia în viaţa comunităţii:

„astăzi Biserica este depăşită, întrucât posibilităţile sunt atât de mari încât omul poate fi şi drac şi Dumnezeu în acelaşi timp” (persoană înstărită peste medie, român, Hăghig)

„Biserica Ortodoxă a avut o importanţă foarte mare în menţinerea identităţii naţionale, şi nu se implică deloc în politic.” (primar Hăghig)

La români participarea la slujbele şi sărbătorile religioase este semnificativ mai ridicată.

Ca şi în alte părţi, diferenţierea etnică dintre cele două comunităţi se propagă prin biserica maghiară:

«La slujba de duminică de la biserica reformată au participat 9 femei şi 5 bărbaţi. Apoi preotul [reformat] ne-a prezentat pe scurt istoricul bisericii care este foarte veche, dar de foarte multe ori a spus «asta eu n-o știu», sau „n-am cum să vă spun că nu știu”. De asemenea preotul a făcut mereu diferenţe de tipul: «la noi la maghiari – la voi la români»”.(fişă de observaţie şi fişă de interviu, Hăghig, preot reformat)

Distanţa Socială

Atmosfera de relativă detaşare faţă de etnicitate din Hăghig şi Iarăș ne-a determinat să credem că aici nu vom găsi nici joc de scenă, nici distanţare faţă de alteritatea etnică. Spre surprinderea noastră însă, un număr destul de mare de intervievaţi ne-au mărturisit că au avut reţineri, sau încă au, în a se înrudi cu persoane din altă comunitate etnică.

„Are … copii dintre care doi căsătoriţi cu persoane de etnie maghiară, iar fata cea mică are prieten român; Dna Z admite faptul că iniţial a avut anumite reţineri şi i-a spus fetei să găsească pe «unul de-al lor», dar în final l-a acceptat pe român ca pe fiul ei şi nu mai are nimic împotriva lui.” (fişă de observaţie şi de interviu cu maghiar, feminin, Hăghig)

„În privinţa scalei Bogardus [a distanţei sociale], pot spune că a picat «testul». La prima întrebare [dacă şi-ar lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, de altă etnie] a fost vizibil agitat, s-a înroșit tot la faţă şi a răspuns după multe ocolişuri. A zis că e de datoria părinţilor să îşi sfătuiască copiii in privinţa căsătoriei, dar că dumnealui, personal, pentru a evita o ceartă de proporţii ar accepta căsătoria copilului său cu o persoană de orice etnie. Deși a afirmat acest lucru, s-a văzut clar că a făcut-o numai pentru a nu părea extremist sau xenofob în faţa unei persoane necunoscute, «venită de la Bucureşti».” (fişă de observaţie cu responsabil, Hăghig, etnie mixtă, masculin)

Dacă pentru unii pare o problemă psihologică, pentru alţii este o problemă de prag cultural: „Nu mi-aş lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, cum să le botez copiii?” (româncă, în vârstă, Hăghig)

În acelaşi timp, cei care au fost de acord fără ocolişuri să-şi lase copiii să se căsătorească cu alţii, de altă etnie, au ţinut să precizeze că „etnia nu este o problemă în eventualitatea unei căsătorii mixte, dar susţine că şi-a crescut copiii în spirit românesc şi nu crede că ei ar alege pe cineva de altă etnie” (responsabil, român, Hăghig)

Concluzii

Semnul sub care stă problematica etnică în Harghita-Covasna este acela al precarităţii. Zona are mai multe straturi de realitate, peste cel al interacţiunii cotidiene, funcţional, superpunându-se cel identitar, etnic. Etnicitatea în zona investigată este structurată comunitar pe două direcţii diferite: avem comunităţi naturale, propriu-zise şi comunităţi imaginate, aflate în plină ofensivă politico-administrativă. Primul tip de comunitate este întâlnit în special acolo unde gruparea socială este naturală, construită pe afinităţi tipice lumii rurale: rudenie, vecinătate, acolo unde ideologia este mai puţin evidentă. Principala comunitate etnică fără ideologie manifestă în spaţiul administrativ-public este comunitatea românească. Ambele comunităţi etnice suferă însă de oboseală demografică vizibilă. Comunitatea românească se retrage sub presiunea înaintării comunităţii imaginate maghiare. Aceasta, aflată în plin „imperialism etnic”, îşi reifică resorturile care-i permit reproducerea şi, deşi se bucură de succesul cuceririi administraţiei, se află pe o pantă descendentă demografic.

Sistem şi lipsa de sistem

Dincolo de un anumit joc de scenă practicat de autorităţile locale, spaţiul secuiesc la nivelul percepţiei şi al faptelor este deja o altă ţară. Aici factorul maghiar acţionează pe toate planurile coordonat, astfel încât şocurile generate de criza economică, de sincopele demografice etc. sunt mult mai bine suportate. Aşa de pildă, sunt localităţi unde interlocutorii ne-au relatat că tinerii maghiari sunt susţinuţi să-şi găsească loc de muncă atât de către întreprinzătorii maghiari cât şi de către autorităţile locale. Întreprinzătorii maghiari controlează munţii şi economia locală. Totodată, etnicii maghiari domină (ca şi până în 1989 de altfel) autoritatea locală. În felul acesta, chiar dacă populaţia în ansamblu îmbătrâneşte, tinerii sunt efectiv încurajaţi să se stabilească în sat, în timp ce românii nu-şi pot găsi locuri de muncă nici în administraţie, nici în economia locală pentru că … sunt români (nu cunosc limba maghiară, cunoaşterea limbii române încetând să mai fie o cerinţă). De asemenea, educaţional, a apărut un sistem cvasiparalel, cu costuri probabil mari pe termen lung, în sensul că bacalaureatul se dă de formă, nivelul de pregătire al tinerilor maghiari fiind foarte slab (un inspector din jud. Harghita ne spunea că, probabil, promovabilitatea la bacalaureat în judeţele Harghita şi Covasna nu ar fi depăşit 10% în 2011). Şi totuşi, tinerii aceştia au trecut pentru că traseul lor academic ascultă de alte imperative, având ca ţintă Budapesta sau secţiile maghiare de la universităţi din România (Cluj cel mai adesea). Şi tot în domeniul educaţiei, la Ghimeş-Făget, de pildă, pentru a nu pierde clasa cu predare în limba maghiară de la Colegiul local, au convins o clasă de români să treacă la secţia maghiară, oferindu-le diverse avantaje (acum părinţii şi copiii vor înapoi la secţia română, „pentru că nu au ce face cu limba maghiară” …).

Acolo unde administraţia este controlată de maghiari, comunitatea maghiară este nevoită să trăiască în cadrele unei comunităţi imaginate care îi limitează aspiraţiile la ideologia „reproducerii etnice”, iar, pe de altă parte comunitatea românească este pusă în inferioritate absolută în ceea ce priveşte afirmarea ei ca şi grupare socială autonomă. Ideologia afectează vecinătăţile, slăbind ambele comunităţi: una devine imaginată, o formă fără fond, cealaltă se pierde, se destramă în acţiuni individuale şi, în final, intră în extincţie (vezi cazul Doboi).


1 Robert D. Putnam, Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, Simon & Schuster, 2000

2 Discuţiile privind problematica distanţei sociale s-au axat pe următoarea scală a intensităţii colaborării, unde 1 sistematizează cea mai puternică înclinaţie către apropiere iar 7 cea mai puternică înclinaţie către distanţare:

1. V-aţi da copiii după ei? [dacă nu au copii, atunci întrebăm dacă ei s-ar căsători cu …]

2. V-aţi lăsa copiii să fie prieteni cu ei?

3. Lucraţi la câmp, sau la oraş împreună cu ei?

4. Vă place cu ei ca vecini?

5. Vă place să staţi la vorbă cu ei, să-i aveţi de cunoştinţe?

6. Ar fi îndeajuns să vă întâlniţi în afara localităţii cu ei?

7. Sau v-ar plăcea să stea mai bine în afara României?

Scala-reper Bogardus, după Emory S. Bogardus, A social Distance Scale în „Sociology and Social Research” 17 (1933): 265-271

3 Acolo unde nu este indicat altfel, „datele obiective” au fost furnizate de către primăriile locale prin serviciile specializate cu ajutorul unui „tabel de date rurale” standardizat, construit de către Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Sociologie şi Academia Română – Centrul European pentru Studii Etnice.

4 2921 locuitori după Fişa Localităţii – Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 3014 locuitori conform datelor primăriei (vezi http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/)

5 Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)”, siturile arheologice 85298.07, 85298.06, 85298.04, 85298.03, 85298.02, 85298.01, 85332.03, 85332.04, 85332.02, 85332.01, http://www2.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&Lang=RO&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Oloc=1&nr=797, nov. 2011

6 Din documentele puse la dispoziţie de primăria din Plăieşii de Jos, prin amabilitatea primarului Andras Zoltan.

7 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, pp.591-596

8 2639 locuitori conform Fişei Localităţii – Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 2644 locuitori conform datelor primăriei: http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/

9 Siturile arheologice: 85083.08, 85083.05, 85083.04, 85083.02, 85083.01, cf. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)” http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?nr=580&lpag=15&Lang=RO&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ocat=1&Ojud=1&Oloc=1

10 Ioan Lăcătuşu şi alţii, 2003, pp.564-567

11 2420 locuitori după datele oferite de primărie echipei de cercetare pentru anul 2005, 2300 de locuitori conform datelor publicate la: http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/

12 Ioan Lăcătuşu, şi alţii, 2003, pp.299-302.

13 Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)” , situl paleolitic „Faţa umbrită” de la Hăghig, http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ojud=1&Oloc=1&Lang=RO&nr=593&ids=5930. Pe teritoriul comunei Hăghig există în prezent alte patru situri arheologice, cu o excepţie, toate fiind din epoca bronzului şi fierului timpuriu, dacice: 64407.02, 64407.03, 64407.04.

14 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, pp.299-302.

15 Comparaţiile dintre localităţi au fost făcute acolo unde au existat date. Nu toate primăriile au furnizat date comparabile sau standardizate.

16 Producţia medie la hectar la grâu: Ziarul Financiar, „Fermierii aşteaptă jumătate de miliard de euro din grâu”, 31 martie 2010. http://www.zf.ro/eveniment/fermierii-asteapta-jumatate-de-miliard-de-euro-din-grau-5792839/ [nov. 2011]

Producţia medie la hectar la orz: Wall-Street.ro, „Producţia de grâu şi secară din acest an depăşeşte 7,7 milioane tone”, 11 sept. 2008 http://www.wall-street.ro/articol/Economie/48022/Productia-de-grau-si-secara-din-acest-an-depaseste-7-7-mil-tone.html [nov. 2011]

Producţia medie la hectar la cartof, calculată după Evenimentul Zilei, 16 aug. 2010, „Vrem minuni în agricultură fără apă şi subvenţii”, http://www.evz.ro/detalii/stiri/vrem-minuni-in-agricultura-fara-apa-si-subventii-vrem-minuni-in-agricultura-fara-apa-si-subventii-903225.html903225.html [nov. 2011]

17 Standard Money.ro, „Chinezii încep producţia de tractoare la Râşnov”, 11 sept. 2009, http://www.standard.money.ro/articol_106293/chinezii_incep_productia_de_tractoare_la_rasnov.html [nov. 2011]

18 Calcul pondere salariaţi bugetari-privat, după Ziare.com, „Guvernul nu are habar câţi bugetari sunt în România”, 17 nov. 2010, http://www.ziare.com/stiri/bugetari/guvernul-nu-are-habar-cati-bugetari-sunt-in-romania-1056198 [nov.2011] şi Hot News, „Ponderea salariaţilor în total populaţie”, 30 dec. 2010, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8167408-ponderea-salariatilor-total-populatie-44-bucuresti-11-botosani.htm [nov. 2010]

19 Vezi datele furnizate de primărie în „Ghidul primăriilor”, http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/ [nov. 2011]

20 Datele privind mortalitatea, calculate după Fişa localităţii, Institutul naţional de statistică, Direcţia de Statistică Harghita, respectiv Covasna, pentru anul 2010

21 De observat faptul că nimeni nu a numit până acum structurile de dominaţie etnică maghiară din regiune „naţionalism-comunism unguresc” în perioada în care instituţiile locale erau controlate de comunişti maghiari şi secui.

22 Titlul exact al documentului: Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliile din judeţele Harghita și Covasna, București, 1991. Capitolul V: „Îndepărtarea românilor din conducerea primăriilor, prefecturilor, unităţilor social-economice şi instituţiilor (învăţământ, artă-cultură, presă, justiţie, sănătate). Ameninţările şi calomniile la care aceştia au fost supuşi”.

23 Termenul de „tolerant” exprimă, de fapt, o realitate negativă: mă raportez la celălalt permiţându-i să existe fără a fi în comuniune cu acesta. Din acest punct de vedere, termenul este adeseori folosit incorect din punct de vedere al logicii sociale. Îl utilizăm aici în virtutea unei licenţe de limbaj.

24 Calculul coeficientului de subsumare, pe baza datelor din Fig.3 „Căsătorii după naţionalitatea părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita” – cu datele din Csata István, Kiss Tamás f.a., p.47. Coeficientul reprezintă ponderea căsătoriilor mixte în numărul căsătoriilor în cadrul grupului etnic de apartenenţă.

25 Este evident că pentru autorul irlandez naţiunea şi naţionalismul sunt fenomene care intră în aceeaşi categorie cu marketingul, relaţiile cu publicul, discursul politic, în general cu practicile ideologice curente, eventual ca subproduse şi vectori ai avansului statelor capitaliste, aparţinător oricărei puteri statale astăzi, în particular. Paradigma este destul de răspândită în rândul cercetătorilor care omit dimensiunea fenomenelor de profunzime culturală şi antropologică a coerenţei unui spaţiu social, unde oamenii nu se pot recunoaşte unii pe alţii prin legături fizice directe. Confuzia dintre naţiune şi ideologia naţionalistă este o altă suprapunere care nu rezistă în faţa argumentului etnografic, iar faptul că popoarele pot avea proiect politic peste veacuri, devenind naţiuni, indiferent de gradul de occidentalizare, este un alt palier încă omis de aceste analize. Istoria ar friza ridicolul, devenind o serie inexplicabilă de ambiţii personale, fiind un prilej prin care interpretarea ştiinţifică ar scoate comunităţile din istorie, desocializând-o.

26 Fenomenul de depopulare masivă prin migraţie a fost documentat prin cercetarea de teren efectuată în vara anului 2011.

27 Cercetare de teren, Doboi-Imper – Plăieşii de Jos, vara anului 2011, interviu cu responsabili religioşi şi din administraţia locală.

28 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, p.566

29 Muzafer Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, Harper & Brothers, 1936, p.97, apud Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.43

30 Fişa localităţii Mihăileni, Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană Harghita

31 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, p.566.

32 http://www.jurnalul.ro/special/la-livezi-romania-a-ramas-fara-drum-print-544186.htm [nov. 2011]

33 Vezi Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003pp591-596

34 Şc. Generală dr. Lukacs Mihaly, Plăieşii de Jos, „Efective de preşcolari şi Elevi. Anul Şcolar 2010-2011″

35 Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata István, Kiss Tamás, f.a.: Perspective demografice în judeţul Harghita. Prognoza divizării regionale a populaţiei de etnie maghiară, romă şi română. p.43

36 Vezi subcapitolul „Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români” la Demografia

37 Conform literaturii de specialitate se pare că între cele două comunităţi există schimburi culturale profunde şi de termen lung: de la limbaj la arhitectură, ceea ce determină pe unii specialişti să considere că o bună parte dintre secui sunt de fapt români maghiarofoni. Românii şi-au pierdut limba şi autoidentificarea etnică, dar trăsăturile româneşti au fost astfel preluate sub noul identificator etnico-lingvistic.

38 CFR.ro, „Traversând Carpaţii Răsăriteni prin Pasul Ghimeş-Palanca”, http://www.cfr.ro/jf/romana/2000_8/carpati.htm [nov. 2011]

39 La acelaşi tip de discuţie, primarul din Plăieşii de Jos ne-a răspuns că denumirile de „secui”, „maghiar”, „ceangău” corespund celor de „oltean”, ardelean”, „moldovean” pentru români.

40 Pentru detalii vezi Ioan Lăcătuşu şi alţii 2003, p.591-593. De asemenea, vezi nota 5 pentru detaliile siturilor arheologice



Bibliografie selectivă

Documentare generală

Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliile din judeţele Harghita și Covasna, București, 1991

Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, Fişele Localităţii – pentru Plăieşii de Jos şi Mihăileni

Documentare specifică

Lăcătuşu, Ioan, Structuri etnice şi confesionale în Judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Universităţii «Petru Maior», Târgu-Mureş, 2008

Lăcătuşu, Ioan , Lechinţan, Vasile, Pătrunjel, Violeta, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003

Tamás, Kiss, István, Csata, Perspective demografice în judeţul Harghita, Consiliul Judeţean Harghita, f.a., [2007]

Teorie şi metodă

Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006

Bogardus, Emory S., A social Distance Scale în „Sociology and Social Research” 17 (1933): 265-271

Putnam, Robert D., Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, Simon & Schuster, 2000

sursa: Raport Harghita – Covasna 2011 starea comunitatii

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss