Acum, când toată Europa priveşte cu groază la evoluţia situaţiei din Grecia, autorităţile noastre continuă să se joace de-a programele anticriză. Căutarea frenetică a soluţiilor pare că s-a blocat doar la opţiunea creditării, indiferent că este vorba despre guverne, bănci sau companii. Înainte de venirea Fondului Monetar Internaţional (FMI) la Bucureşti, guvernanţii au avut grijă ca primele pagini ale ziarelor să fie ocupate de revizuirea Constituţiei pornind, probabil, de la ideea că poporul are capacitatea de concentrare specifică unui copil de şapte ani. Au greşit. FMI-ul i-a prins cu temele nefăcute, iar acum se dovedeşte că nimic nu concentrează mai bine atenţia populaţiei decât acutizarea greutăţilor economice.
Scăderea anunţată a pensiilor, a salariilor bugetarilor şi a ajutoarelor sociale, oricât de dură ar părea acum, nu va fi suficientă pentru restabilirea echilibrului fiscal. Numărul angajaţilor din administraţia publică este, într-adevăr, foarte mare, dar punctul ideal de pornire ar fi fost reducerea “investiţiilor” statului. Coroborată cu asanarea completă a sistemului de taxe şi impozite şi reducerea acestora, economia noastră ar avea o şansă de redresare economică pe nişte baze extrem de solide.
Soluţiile nu pot veni decât din sectorul privat, care trebuie lăsat să se dezvolte fără subvenţii sau presiuni politice. Doar acolo, în linia întâi, se poate recapitaliza economia, pentru a creşte productivitatea şi salariile.
Autorităţile au ales însă calea FMI, care nu este şi calea de salvare a economiei, ci doar a oligarhiei politico-economice care ne parazitează ţara de douăzeci de ani.
Acest parazit inept, incompetent şi analfabet din punct de vedere economic pare că şi-a pierdut până şi instictul de conservare, find acum gata să-şi omoare gazda.
Poporului român nu-i mai rămâne decât să-şi găsească singur calea ieşirii dintr-o criză fără precedent, care nu este doar de natură economică, urmând îndemnul lui Aleksandr Soljeniţîn: “Nu-i credeţi, nu vă fie frică de ei, nu le cereţi nimic”.
Este greu de crezut că noile tranşe de la FMI vor fi folosite mai eficient decât cele precedente, având şi alt efect în afara creşterii datoriei publice. Mark Mobius, preşedintele Templeton Asset Management, consideră că “dacă se vor turna grămezi de bani într-o ţară unde corupţia se extinde până la oficialii de top din guvern, nu vom vedea reforme”. Declaraţiile lui Mobius au fost preluate de Bloomberg din cotidianul financiar sloven Finance. Oare de ce nu a făcut aceste declaraţii şi în România? Din politeţe pentru oficialii care i-au oferit administrarea Fondului Proprietatea sau pentru că a învăţat proverbul românesc cu funia dintr-o anumită casă?
Urmărind iluzia convergenţei economice europene doar printr-o politică a banilor ieftini, autorităţile naţionale au considerat prea mult timp că o creştere a PIB-ului este echivalentă cu creşterea economică. Poate că recesiunea globală ne va învăţa, în sfârşit, că doar acumularea capitalului reprezintă cu adevărat creştere economică, iar procesul de reducere a dobânzilor de către băncile centrale împiedică realizarea acestui obiectiv.
La ultima şedinţă de politică monetară, Banca Naţională a României a decis să rămână în cadrul economic falimentar promovat de John Maynard Keynes şi a redus dobânda la un minim istoric, exasperată, probabil, de incompetenţa şi inconştienţa autorităţilor fiscale. Ignorând creşterea presiunilor inflaţioniste la nivelul producătorilor, BNR argumentează decizia de reducere a dobânzii prin “persistenţa atât a deficitului de cerere agregată, cât şi a scăderii în termeni anuali a creditului acordat sectorului privat”, precizând că politica monetară urmăreşte “revitalizarea sustenabilă a procesului de creditare a economiei româneşti”.
Din păcate, o economie supusă sistematic unui proces de decapitalizare nu se poate redresa doar prin reluarea creditării. Primii care au înţeles acest lucru, conform unui articol recent din presa financiară, sunt agricultorii.
Ei consideră că, fără capital propriu, creditele de la bancă te pot ruina. Experienţa tristă a proprietarilor de pensiuni agroturistice, documentată de ceva timp atât de presa scrisă cât şi de cea online, reflectă acelaşi efect negativ al subcapitalizării. Să mai amintim şi despre sectorul construcţiilor.
Banca Naţională a ignorat de ani buni efectele exploziei creditării asupra unei economii fragile, atât din punct de vedere al politicii monetare relaxate cât şi al cadrului de reglementare a pieţei financiare. BNR ne-a amintim permanent că ponderea creditului neguvernamental în PIB este departe de nivelul economiilor dezvoltate, iar creşterea accelerată a creditării nu reprezintă un pericol semnificativ. Această pondere a crescut de la 21% în 2005 la 41% în 2009. Dar ce s-a întâmplat cu productivitatea acestui credit privat? A scăzut din 2005 până în 2008, iar în 2009 nu doar s-a prăbuşit, ci a intrat adânc pe teritoriul negativ.
Dacă în 2005 o creştere cu un leu a creditului privat aducea o creştere cu 2,2 lei a PIB-ului, în 2008 creşterea s-a redus sub 2 lei, iar în 2009 productivitatea creditului privat a fost de -12,8 !.
Atunci, cum poate fi argumentată reluarea cu orice preţ a creditării? Nu poate. Prăbuşirea productivităţii marginale a creditului privat arată o deteriorare accentuată a calităţii acestuia, iar reluarea creditării în aceste condiţii nu are justificare economică.
Consumul pe datorie şi un stat care impune politici aberante, în absenţa unui sector privat puternic, au condus la rezultate dezastruoase şi pentru ţări mult mai dezvoltate, într-un trecut nu foarte îndepărtat. Economistul austriac Fritz Machlup scria, în 1935, despre consecinţele consumului de capital din Austria: “Austria a avut succes în adoptarea unor politici care sunt populare în toată lumea. Austria are cele mai impresionante realizări în cinci domenii: a crescut cheltuielile publice, a crescut salariile, a crescut ajutoarele sociale, a crescut creditul bancar şi a crescut consumul. După toate aceste realizări, Austria a ajuns în pragul ruinei” (n.a. “The Consumption of Capital in Austria”, Review of Economic Statistics, 1935).
Nu am avut şi noi aceleaşi realizări măreţe, cel puţin în ultimii 10 ani? Am învăţat ceva din istorie? Nu, am vrut să fim siguri că se repetă!
Cum se poate ieşi din criză? Doar pe drumul vechi şi greu, dar bătătorit, al economisirii, care trebuie să conducă la recapitalizarea economiei naţionale. Trebuie să fim pregătiţi pentru a-l parcurge singuri, deoarece economia mondială este gata să-şi reia declinul, pe fondul unei noi crize financiare. Poate că nu este prea târziu să urmăm pilda lui Soljeniţîn.
Cătălin Rechea
Articol apărut iniţial în ziarul Bursa, mai 2010.
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu