O ştire de pe Digi 24 celebrează curajul unei profesoare care i-ar fi spus ministrului Educaţiei nişte lucruri „atît de dureroase” despre starea învăţămîntului românesc, ceea ce, se pare, nu s-ar mai fi întîmplat de foarte mult timp. Şi nu doar atît, dar aceste revelaţii dureroase au fost întîmpinate de ministru prin aplauze… Absolut senzaţional, s-ar părea.
La o privire mai atentă, însă, curajul nu mai pare atît de senzaţional, respectiva profesoară fiind nu doar şi preşedinte onorific al Sindicatului Liber din Învăţămîntul Preuniversitar, ci şi proaspăt ieşită la pensie. Ce e mai rău e, însă, că nici vorbele ei nu au nimic senzaţional, nici un potenţial revelator sau de vreo mare schimbare. De fapt, era şi normal ca ministrul să o aplaude, pentru că vorbele ei îl serveau destul de bine. Din toată ştirea asta atît de furtunoasă, nici măcar aplauzele minsitrului nu mai sînt senzaţionale.
Discursul profesoarei era axat (dacă ştirea respectivă îl redă corect, desigur) pe ideea că problema fundamentală a sistemului de educaţie este corupţia politică, ceea ce este catastrofic ca diagnoză a educaţiei. Faptul că sistemul este politizat şi birocratizat, că funcţiile de conducere se obţin pe pile sau cu sprijin de partid constituie cea mai facilă critică şi un aspect în cel mai bun caz secundar al problemelor din educaţie.
În ce priveşte „birocratizarea”, un astfel de sistem social amplu nu are cum fi altfel decît birocratic. Sigur, birocraţia poate fi excesivă, dar asta porneşte nu doar de la vîrf, ci şi de la eşaloanele medii pentru care închiderea în mecanisme hiper-birocratizate poate fi o armă de conservare a poziţiei lor. La fel şi politizarea: ea nu poate fi evitată total, iar dacă e excesivă, ceea ce probabil că este, trebuie văzut realist care sînt perspectivele de reducere a ei, şi mai ales dacă perspectivele ăstea chiar există. În plus, nu neapărat directorii numiţi cu sprijin politic sînt nişte lichele incompetente, iar cei angajaţi prin concurs nişte genii altruiste. Nu e chiar aşa, niciodată.
Dar principala problemă cu discursul ăsta e că uită funcţia sistemului de educaţie de stat, care e de a furniza educaţie gratuită unviersală. Mi se pare sinistru ca, în orice context posibil, să reiasă că problema principală a educaţiei e că funcţiile de conducere se ocupă cu pile, şi nu că accesul la educaţie s-a prăbuşit după revoluţie. Accesul deazstruos la educaţie (de toate nivelurile) al copiilor din mediile defavorizate este problema cardinală a sistemului de educaţie, de la care trebuie să plece orice discurs şi orice analiză. Orice altă problemă, inclusiv calitatea, vine abia pe locul doi.
„În final, toată lumea a căzut de acord că învăţământul românesc suferă de trei mari boli: politizare, birocraţie şi subfinanţare”, ne mai spune ştirea (toată lumea, se pare, în sensul de sindicalişti, părinţi şi ministru). Este o distorsiune majoră. A discuta despre politizare cu ministrul educaţiei e ca şi cum nu ai discuta nimic. Înseamnă fix a-i ridica mingi la fileu: ministrul o să spună că o să facă şi o să dreagă, sindicaliştii o să fie încîntaţi de promisiuni, toată lumea e fericită, toată lumea îşi vede mai departe de business-ul lui.
Subfinanţarea care aici apare pe locul 3 este, evident, adevărata problemă. Dar este adevărata problemă doar dacă sindicatele ar fi interesate să o rezolve, ceea ce, personal, mă îndoiesc sincer. În 24 de ani, sindicatele din învăţămînt nu au avut nici un succes notabil în lupta pentru apărarea drepturilor tuturor elevilor sau tuturor profesorilor, deşi potenţialul lor de luptă cu puterea este uriaş. Poate pentru că nici nu le-a interesat să aibă un astfel de succes, ci doar să apere nişte poziţii sau accesul la nişte funcţii, cum rezultă şi din ştirea de aici.
Vorbeşte cineva, de exemplu, despre faptul că una din problemele majore ale educaţiei este discrepanţa uriaşă dintre salariile profesorilor debutanţi şi cele ale profesorilor cu vechime, inclusiv pentru că asta duce la o fluctuaţie foarte mare a profesorilor tineri care slăbeşte înseşi bazele sistemului? Sindicatele în mod sigur nu sînt interesate de asta, nu i-am auzit niciodată să spună ceva în acest sens.
Problema principală a educaţiei este subfinanţarea, nu politizarea care blochează accesul la funcţii pentru cine ar trebui să le ocupe, dar asta, sigur, doar la nivel tehnic. Altfel, problema majoră este că s-a renunţat din toate părţile (politică, profesori, sindicate, societate în general şi societate reprezentată prin părinţi) la ideea că sistemul de educaţie trebuie să educe pe toată lumea, că el este universal.
La nivel tehnic sînt determinante mecanismele de finanţare, politicile centrale şi locale etc., dar la nivel ideatic contează asta: am renunţat la ideea că şcoala trebuie să îi educe pe toţi copiii şi că toţi copiii au dreptul la educaţie. A rămas doar o luptă pentru funcţii în sistem şi pentru poziţie în societate.
Autor: Ciprian Siulea
Sursa: Vox Publica
Adauga comentariu