Superstiţia anulează dăruirea de sine, detronează iubirea din inima creaţiei, năpădeşte creaţia de umori magice, deschide iluzia de putere, secţionează ocult arterele vieţii, slujeşte îngerului răutăţii.
În lumea noastră, există ceva mai important decât orice sistem ideologic, structură politică, orientare socială sau repartiţie valorică. Este ceva care ţine de lumea noastră interioară, de universul mental al fiecăruia şi al comunităţii, prin care omul îşi legitimează fiinţa sa apofatică şi apartenenţa la cer. E vorba de nevoia de simboluri, de o structurare estetică şi logică a realităţii, de un limbaj non-verbal care să vorbească tuturor şi nouă înşine despre vocaţia noastră de popor al lui Dumnezeu. Şi când spun asta, vorbesc nu numai de creştini, care sunt pentru umanitate ce este sufletul pentru trup, pentru a face recurs la părinţi, ci de toţi oamenii de pe pământ.
Nevoia de simbolizare a realităţii, de transmitere şi conotaţie, de gândire corporativă şi unitivă a ideilor, necesitatea de a ţese o galaxie de valori în gesturi aparent simple este definitorie pentru umanitate. Pe ea se grefează Adevărul credinţei celei adevărate, religiozitatea însăşi, forumul de idei şi de credinţe al umanităţii şi al fiecărei persoane.
Însă această putere de legătură între realităţi, care a fost dată omului prin chipul lui Dumnezeu în el, nevoia de simbol, a fost de multe ori manipulată, folosită viclean de către arhitectul nevăzut al răutăţii universale. Simbolul ca prezenţă energetică, văzută prin credinţă şi care umple de inteligibilitate mistică întregul univers, a devenit, după căderea în păcat, o celebrare a absenţei, paravan al nefiinţei, teritoriu arbitrar şi dubios, unde cel viclean a putut să-şi făurească sisteme de abatere a umanităţii dintru adevăr. Simbolul a devenit – din miez al comuniunii – o carcasă goală a imaginaţiei, o exuvie inutilă vieţii, dar care absoarbe cu succes energiile umane, extrăgându-ne din artere dorul nostru către cer.
Arta însăşi este într-o perpetuă ameninţare de sine, devenind din simbol şi celebrare a frumuseţii cosmologice, un demers pseudo-demiurgic, în care omul se contaminează de mândria şi de răzvrătirea duhului separatist. Ştiinţa ca explicitare experimentală a simbolului poate oricând deveni o fantoşă anti-Dumnezeu, o lege inventată de om care vorbeşte împotriva Creatorului, sau un piedestal de unde omul înstrăinat de Izvorul harului săvârşeşte urâciunea pustiirii. Cultura umană – ca rezervor de inspiraţie şi de expresivitate – este ameninţată să devină sistem de valori împotriva Valorii supreme a iubirii. Şi toate acestea prin simbol, prin puterea pe care o dă el realităţii şi prin determinarea mimetică a celorlalţi în urmarea lui.
Un exemplu elocvent de simbol devenit aproape atotputernic despre care am mai vorbit este banul. O hârtie colorată sau un plastic, prin puterea simbolisticii sale de putere, devine motorul economiei, face săraci şi îmbogăţeşte, deşi fiinţial nu poate nimic, decât prin ceea ce-i conferă tăvălugul simbolic uman. Inflaţia economică dă adevăratul sens al inutilităţii banilor într-o lume fără imitaţie.
Revenind la simbol, el ca miez de idee şi de prezenţă, poate fi parazitat de nefiinţă, atunci când devine vector magic al gândirii umane. Superstiţia sapă mereu la izvoarele credinţei, transformând oamenii – prin simbol – din fiinţe dăruite veşnic Iubitorului de oameni, în simpli comercianţi de simţire. Pomelnicul devine – din scrisoare de dragoste către Dumnezeu – o ofertă de preţ şi o cerere de prestări servicii, în faţa Creatorului şi Ţintei vieţii noastre în veşnicie. Superstiţia anulează dăruirea de sine, detronează iubirea din inima creaţiei, năpădeşte creaţia de umori magice, deschide iluzia de putere, secţionează ocult arterele vieţii, slujeşte îngerului răutăţii. Şi toate din nevoia noastră de a pune şi de a găsi simboluri în adevărul trăirii noastre pe pământ.
În ce fel a ne-lucrat cel rău omenirea prin simboluri se poate vedea din idolatria antică, ocultismul medieval, iluminismul modern, tehnologismul veacului trecut, evul vizual actual. Omul a privit către pământ căutând simboluri ale vieţii sale, care oricum erau doar în ceruri, acolo unde este locuinţa sa permanentă. A început să se închine creaturilor (politeism) sau să se înstăpânească pe tronul creaţiei (Renaştere), să declare o lume fără Dumnezeu (iluminism) şi să o populeze cu monştri mecanici. Toate acestea le-a făcut prin simbol.
Amintiţi-vă – care puteţi – de ceremoniile comuniste din secolul 20. Religiozitate mutilată, oficiere şi simbolistică ceremonială, tăiate de la Izvorul ei necreat, vestimentaţie solemnă, celebrări absurde, sărbători inventate dar fără ţintă cerească, ordine monumentală, procesiuni, osanale, coruri, ideologie, farsă. Căsătoria civilă este o umbră palidă a Tainei Cununiei, infuzată de simbolism, însă din care a fost extras esenţialul şi anume intrarea noastră în lumea harului necreat al lui Dumnezeu.
Şi Imperiul roman, şi comunismul, şi Uniunea Europeană folosesc simboluri religioase din care au extirpat vocaţia de veşnicie, pentru a determina masele să creadă în ceva. Să ne gândim doar la intrarea triumfală a cezarilor în Roma, la cetăţenii din Phenian care participă la imense figuri miriapodice comuniste în parade şi procesiuni aberante, la arhitectura clădirilor europene de la Strasbourg etc.
Simbolul este eminamente religios pentru că el instaurează un univers nevăzut, trimite la demnitatea noastră cerească, extrage imagini ale raiului, umple de frumuseţe nevăzută lumea noastră plină de pământ. Însă trebuie să deosebim viaţa pătrunsă de simboluri de imagistica morţii interioare, care foloseşte secvenţe ale creaţiei pentru a rătăci pe om de la Calea către Dumnezeu. Şi încă ceva: păcatul este simbolul nefiinţei.
Autor: pr. Ioan Valentin Istrati
Sursa: Doxologia
Adauga comentariu