Pentru că tocmai a fost 24 ianuarie, prilej pentru opinia publică să înşire vrute şi nevrute despre acest eveniment din istoria României.
Ca de-obicei, aşa cum se întâmplă la un astfel de moment, oamenii politici precum şi analişti transformaţi peste noapte în istorici emit judecăţi de măsură şi atribuie merite celor care merită, şi mai ales celor care nu. Dar mai ales, nu lipsesc eternele îndeamnuri la „responsabilitate” şi „unitate”. Totul pe ritmurile Horei Unirii.
Dar totuşi, ce spun tinerii istorici? Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie? Cum s-au schimbat relaţiile dintre Biserică şi stat? Ce rol au avut francmasonii în realizarea Unirii? A fost Alexandru Ioan Cuza mason?
Pentru aceasta am stat de vorbă cu Silvian-Emanuel Man, un tânăr istoric specializat în relaţia dintre Biserică şi Stat în perioada modernă, mişcarea studenţească şi dreapta românească interbelică.
Silvian, să vorbim puţin despre Unirea Principatelor. A fost acest eveniment doar o operă francmasonică, aşa cum ni se prezintă? Cine erau francmasonii români?
După 1989 a fost o modă ca marile evenimente politice ale istoriei noastre să fie prezentate ca şi cum ar fi realizări ale francmasoneriei. Acest fapt s-a datorat crizei de identitate pe care masoneria română a avut-o după căderea comunismului. În încercarea de a-şi impune o anumită poziţie, aceasta şi-a asumat meritele pentru marile momente ale istoriei noastre moderne şi contemporane. Nu poţi afirma despre un personaj istoric că a fost mason doar pentru că un mare maestru a afirmat acest lucru. Ai nevoie de surse clare. Or, este o diferenţă mare între certitudine şi speculaţie. Până spre finalul secolului al XIX-lea nu putem face referire la masonerie ca la o organizaţie unitară în spaţiul românesc. Mai degrabă, vorbim despre masoni care acţionează în anumite grupuri. Avem şi masoni unionişti, dar şi masoni separatişti. Mulţi dintre ei „au importat” ritualurile şi ceremoniile masonice din Franţa sau Austria, unde fuseseră plecaţi la studii. Pentru un tânăr boier din Principate, în contextul unei societăţi deritualizate care se occidentaliza în ritm forţat, intrarea într-o lojă echivala mai degrabă cu intrarea într-o frăţie de cruce sau un ordin cavaleresc. Fără îndoială, o formă fără fond, care a constituit fundamentul culturii organizaţionale a paşoptiştilor. Mai mult, era o formă bună de „networking”. Mergând la studii în Occident şi intrând într-o lojă francmasonică îţi făceai relaţii şi îţi pregăteai susţinerea externă pentru cariera politică din ţară. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: mulţi intră în masonerie pentru relaţii, nu pentru valorile ei. Numai că, în timp, unii chiar aderă la anumite valori, în funcţie de rit. Iar aici se intră în contradicţie cu valorile, paradigmele şi tiparele de gândire din spaţiul românesc.
Despre Mihail Kogălniceanu ştim sigur că a fost mason. Şorţul şi colanul său se află la muzeul memorial din Iaşi, doar că nu ştim exact când a făcut acest pas, dacă înainte sau după 1859. Pe lista masonilor atestaţi până la 1859 intră C.A. Rosetti, Alecu Golescu-Negru, Christian Tell şi Nicolae Golescu. Atât. Că există posibilitatea ca şi alţii să mai fi fost, asta este sigur. Dar nu putem pune etichete şi nu putem atribui titluri după bunul plac sau după ureche.
Cât despre intervenţia occidentalilor în realizarea Unirii, ne lămureşte istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908) vorbeşte despre intersecţiile istorice sau teoria intersecţiei de serii istorice. Practic, Xenopol pune pe seama a ceea ce el numeşte „hazard istoric” intersecţia dintre seria de evenimentele generată de preluarea puterii în Franţa de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renaşterii naţionale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unii unionişti, cum am aratat anteriori, au intrat în loji pentru a face „lobby” ideii unioniste, iar interesul general al elitei româneşti de a uni cele două principate s-a intersectat cu interesul Franţei şi Prusiei de a exista un stat-tampon între cele trei imperii din Răsărit (Austria, Rusia şi Imperiul Otoman), aflat sub garanţia Marilor Puteri. Relaţiile elitei noastre politice au contat, desigur, pentru că după dubla alegere din 24 ianuarie a urmat fireasca şi necesara recunoaştere internaţională care s-a obţinut abia la 25 august/7 septembrie 1859.
Dar voinţa populară a contat în tot acest mix?
Voinţa populară a fost clar exprimată prin intermediul Adunărilor Ad-Hoc şi al propagandei unioniste care se făcea în toate mediile sociale. Cel puţin, pentru Ţara Românească, un rol important l-a avut Biserica. Este foarte bine cunoscut cazul Sfântului Calinic de la Cernica, episcop de Râmnic la momentul respectiv, care trimis o circulară protopopilor şi preoţilor spre a se citi în toate bisericile o rugăciune pentru binecuvântarea unirii. Cât despre ţărani, nu se poate afirma că erau inconştienţi de identitatea lor românească. Cel mai bun exemplu îl vedem în analizarea oraşului Focşani, despărţit de Milcov, având o parte în Moldova şi una în Ţara Românească. Aici observăm şi convenientele unirii, anume unificarea sitemelor administrative şi legislative, de care, cel puţin orăşenii nu erau străini.
Era A.I. Cuza mason? Era ateu, aşa cum se vehiculează azi?
Mason, nu. Ateu, nici atât! Dovadă stă relaţia excelenta pe care o avea cu Sf. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. Cuza vizita des mănăstirile, stătea la slujbe şi chiar se împărtăşea.
Apropo de Biserică. Spune-ne ceva despre secularizarea lui Cuza. Ce s-a întâmplat de fapt?
Trebuie privit în ansamblu. De fapt avem două secularizări. Prima este cea a mănăstirilor neînchinate, pământene, cu trimitere directă pe cele din Moldova şi care a avut loc în 1861. A doua secularizare este cea generală, din 1863, prin care au fost secularizate în principal averile mănăstirilor închinate sfintelor locuri, care erau administrate de egumeni greci şi al căror venit părăsea ţara. Secularizarea „cea mare” din 1863 s-a făcut mai târziu pentru că Principatele Unite nu aveau capacitatea diplomatică de a avea un veritabil scandal cu Rusia imediat după recunoaşterea unirii. Rusia a fost îmbunată prin susţinerea acordată de către români sârbilor şi impunerea unor condiţii de despăgubire pentru călugării greci, care au refuzat suma crezând că marile puteri vor interveni. În final, proprietăţile confiscate au intrat în domeniul statului, iar banii de despăgubire nu au mai fost plătiţi.
Cât despre mănăstirile pământene, averile acestora au fost trecute sub administrarea Ministerului Cultelor încă de la 1 iunie 1859, urmând ca un an mai târziu să înceapă şi impozitarea terenurilor deţinute de episcopii, mănăstiri şi biserici cu 10%.
Este drept că în cazul secularizării de la Neamţ, mai ales, au fost folosiţi soldaţii şi jandarmii. Această practică vine din implementarea doctrinei moderne a statului poliţienesc, care implică uzul forţei pentru aplicarea legii şi a deciziilor importante ale organelor de conducere în statul modern. O regăsim în Franţa, Prusia şi Rusia în secolul al XIX-lea, iar la noi această doctrină vine pe filieră ruso-franceză. La Neamţ avem şi o situaţie amplă şi dificilă.Monahii erau filo-ruşi puternici şi opozanţi ai unirii, militând pentru o intervenţie a Rusiei. Mai mult, viaţa duhovnicească decăzuse foarte mult, iar mănăstirea nu îşi mai îndeplinea rolul exemplat avut în trecut. Prin urmare, statul a făcut uz de forţă ducând la „românizarea” forţată a obştii. Ruşii şi ruso-filii au fost alungaţi, iar limba română a fost impusă drept limbă unică la strană. Este drept, au fost şi jafuri şi nu se poate scuza intervenţia violentă a statului, dar nici comportamentul antinaţional şi antiromânesc al monahilor de la Neamţ la momentul respectiv.
Pentru o comparaţie, în Ţara Românească, unde monahii au fost clar unionişti cu toţii, Sfântul Calinic de la Cernica a obţinut de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza scutirea de la secularizare a parte din schituri, tocmai pentru că acestea contribuiseră la Unire.
Zilele astea se discută despre legăturile dintre Biserică şi stat şi mai ales despre salariile preoţilor… Ar trebui să se rupă statul de Biserică? Cum a influenţat noua relaţie statutul Bisericii în societatea românească?
Legătura cu Statul este firească şi nici nu trebuie să fie ruptă. Problema este că simfonia bizantină s-a rupt în zorii modernităţii şi nu mai avem o conlucrare între Stat şi Biserică. Astăzi Biserica este instrumentalizată politic de către Stat la nivelul ierarhiei. Acest model a ajuns în Principate odată cu ocupaţiile ruseşti de la finele secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului XIX. Rusia lui Petru cel Mare devine singurul „protector al Ortodoxiei” după dispariţia lui Constantin Brâncoveanu (1714), dar şi exportatoarea unei ortodoxii strâmbe. Conducerea Sinodului rus a fost preluată de un funcţionar laic cu titlul de oberprocurator, iar în practica administrativă şi canonică au fost introduse o serie de practici catolice şi protestante care contravin normelor canonice ortodoxe. Majoritatea dintre ele sunt legate de numirile episcopilor, care ajung să se facă cu un control politic desăvârşit, generând o instituţionalizare a simfoniei şi a corupţiei în Biserică. Aceste practici s-au patentat la noi în timpul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) în timpul căruia corupţia a fost în floare. Cu timpul, majoritatea ierarhilor îşi asumă poziţia de supuşi ai puterii politice. Nu mai vorbesc despre pericolul panslavismului şi al faptului că românii erau văzuţi drept „ţigani catolici” doar pentru că erau puţin mai bronzaţi şi pentru că începuseră să folosească alfabetul latin.
Banii reprezentau un factor important în această chestiune. Înainte, doar ierarhii şi stareţii erau scutiţi de dări către domnie, preoţii de mir şi călugării fiind obligaţi să plătească taxe. Un aspect interesant îl constituie aici salarizarea preoţilor de mir, care nu a început, aşa cum greşit se crede, după secularizarea averilor mănăstireşti, ci cu 30 de ani mai devreme, fiind reglementată prin Regulamentele Organice.
Odată cu secularizarea, Biserica nu a mai avut resursele de care dispunea în trecut, dar nici aceleaşi responsabilităţi. Sistemul sanitar şi educaţia au fost transferate exclusiv în administrarea statului. Odată cu aceasta, rolul Bisericii în Stat a fost doar unul de natură morală (menţinerea unei anumite ordini sociale), de natură filantropică şi socială (susţinerea campaniilor militare şi campaniile jandarmeriei în caz de inundaţii etc.) şi unul de natură educativă în măsura unei alfabetizări sumare la sate. Şi asta pentru că Biserica nu a mai avut oameni în administraţia Statului. Să nu uităm că facem cu toţii parte din Biserică, fiind mădulare fiecare în parte al unui trup mistic al căruit cap este Hristos. Dar politicienii vremii, inclusiv cei din interbelic, erau creştini doar cu numele, nu şi cu fapta.
În Imperiul Roman, Biserica şi-a câştigat puterea prin crearea unei opoziţii dârze în faţa autorităţii statului, câştigându-şi adepţi chiar din aparatul administrativ. Putem numi martirajul primelor secole creştine drept nesupunere civică. Şi a funcţionat, până chiar şeful statului – împăratul – a devenit creştin! Dar atunci Biserica funcţiona ca un corp unitar, în care creştinul de rând avea conştiinţa rolului pe care-l joacă în ansamblu. Astăzi avem nevoie de o catehizare serioasă şi o trăire profundă pentru a reveni la poziţiile de atunci!
În România interbelică, cei care construiau biserici pro-bono şi care militau pentru o Biserică vie, în care poporul să fie activ, au fost decimaţi „cu binecuvântarea” tacită a patriarhului Miron Cristea, care ocupa funcţia de prim-ministru. O asemenea relaţie dintre Biserică şi Stat au găsit comuniştii când au venit la putere. Iar relaţia de tip clientelar s-a păstrat până astăzi. Ultimele alegeri sunt cel mai bun exemplu...
Vinovaţii? Vinovaţi suntem cu toţii, cei care ne numim creştin-ortodocşi, dar care nu acţionăm ca atare. Ierarhii acţionează în măsura în care au şi susţinerea poporului, dar dacă poporul este adormit… Calendarul este plin de sfinţi mireni, de mărturisitori. Persoane de talia unui Nicolae Velimirovici pentru sârbi sau un Părinte Justin Pârvu pentru români nu se nasc la fiecare 10 ani. Este datoria noastră ca lucrurile să funcţioneze corect în Biserică!
Autor: Mihai Somanescu
Sursa: Active News
Foto: Roportal.ro
Adauga comentariu