Secretul unanimității schizofrenice din Parlament

Deputații nu sunt cretini. Creierașele lor sunt capabile de matematici superioare. Iată dovada!

Pentru ca să fie clar de la început: Reducerea TVA pentru alimente și ridicarea plafonului de impozitare pentru pensii (1) nu se vor aplica, (2) dacă se vor aplica, vom plăti mai mult pe altă parte și (3) dacă prețul pare acceptabil, oricum nu vom primi nimic în schimb, pentru că prețurile nu vor scădea.

E deja-vu! Acum doi ani, salariile profesorilor creșteau prin vot cu 50%. În realitate, au scăzut cu 25%. Pagube colaterale: rating junk, atac contra leului, credibilitate la pământ. Este firesc ca statul să-și facă politica bugetară așa cum crede de cuviință, însă este o minciună dacă taie doar de pe coloana de venituri fără să umble și la cea de cheltuieli.

Decizia Parlamentului este aiuritoare. De ce să votezi tu, deputat al Puterii, pentru o lege pe care nu o susții și pe care știi că n-o vei aplica!? Ignori posibilele pagube colaterale din prostie? Nici vorbă! Dimpotrivă, instinctul politic e în stare să proceseze ecuații matematice complexe din teoria jocurilor și a deciziilor.

Niciodată nu poți mulțumi pe toată lumea. Asta-i politică. Uneori, însă, ai de comparat un avantaj mic pentru tine contra unui neajuns enorm pentru alții. Deja, asta-i etică. Uneori, etica îți spune că trebuie să te sacrifici – ăsta-i caracter. Alteori, etica (sau mai exact lipsa ei) îți spune că trebuie “să te fructifici”. Asta se cheamă ticăloșie. Avem unanimitate? Avem!

Nu e un secret – democrația în forma de-acum are ceva imperfecțiuni: printre ele, aceea e că demagogia devine cea mai eficientă formă de comunicare. Regula e simplă: majoritatea decide, dar o minoritate plătește. Dragă alesule, nu-i așa că știi deja ce trebuie să faci?

De la o idee banală, instinctuală – să iei de la bogați și să dai la săraci – totul devine o ecuație complexă: în teoria jocurilor și a deciziilor se numește “Optimalitatea Pareto” și este metoda prin care să tot redistribui fără ca bogații să se supere. Însă bogații nu doar că se supără – mai și sărăcesc.

De voie, de nevoie, trebuie să cauți tot o rezolvare științifică. “Echilibrul Nash” este situația în care iei de la toți – și bogați și săraci – și îți dai ție, având însă grijă să-ți asiguri majoritate de voturi cu minimum de costuri. Pare simplu, dar sunt atâtea răsturnări ale răsturnărilor că de-aia nu se știe niciodată exact care partid urmează.

Când ești în competiție politică și adversarul tău îți imită metodele, jocul devine și mai dur. Faci ca el și mergi mai departe sau faci ca tine și te sinucizi. E de vină Opoziția că provoacă, e de vină puterea că cedează? Păi nici nu contează, pentru că rolurile se tot schimbă dar scenariul rămâne același.

Mihai Giurgea: Partidele românești sunt ca niște sticle de vin, frumos colorate. Două sticle au etichete pe care scrie “partide de dreapta”. Altă sticlă are lipită eticheta de partid modern, social-democrat. Dar e o ţeapă! În sticle nu e nici un fel de vin. În toate e același pişat vechi, comunist şi rozaliu.

Și uite de ce “pagubele colaterale” încep nu doar să aibă sens ci chiar să funcționeze în favoarea ta. Dacă reușești să ții o gloată în sărăcie, ai parte de cel mai facil Echilibru Nash. Cu doar câteva firimituri, adunate de la ultimii proști care mai muncesc, îți cumperi o majoritate.

În schimb, dacă – Doamne-ferește! – ar trebui să convingi o majoritate de oameni bogați, s-ar putea să te trezești că de fapt nu au nevoie de tine. Păi nu mai bine ai tu grijă să rămână săraci?

sursa: riscograma.ro