Se va ridica ţara din genunchi împotriva previziunilor cioclilor cu ifose

Nu de mult am aşezat o plecăciune la mormântul lui Avram Iancu. La Ţebea, acolo unde odihneşte Crăişorul Munţilor, la mormântul lui Avram Iancu simţi că nu poţi rătăci drumul. Fantastica personalitate îţi luminează mintea, patriotismul lui Iancu îţi accelerează turaţia sufletului. Nu se pot uita zicerile Eroului, cum că nu va avea linişte până nu-şi va vedea neamul liniştit. Fiecare colţişor de Ardeal poartă în el lucrarea vitejească a lui Iancu. A intrat în istorie nu numai prin lupta pentru eliberarea Ardealului românesc, dar a intrat în istorie Avram Iancu şi prin cea mai scurtă chemare la luptă: “No, gata, no hai!”.

De la Ţebea am fost într-o comună vecină unde sătenii îşi sărbătoreau frumoasa aşezare îmbrăţişată de dealurile împădurite. În rândurile locuitorilor mi-a atras atenţia un băieţel de 4-5 ani coborât parcă dintr-o pictură cu eternul Ardeal.

Băieţelul luminos şi bucălat, să-l pupi tot mereu, avea pe cap un clop negru, o ie frumos brodată cu fir negru, cu un brâu tricolor şi iţari de culoarea untului din laptele de Ardeal. M-am apropiat de băieţelul plin de strălucire, l-am mângâiat, l-am pupat pe frunte şi i-am zis: “Ce frumos te-a gătit mămica ta. Să-i povesteşti de laudele mele”. A ridicat spre mine doi ochi tulburători şi umezi. “Mama mea a murit acum un an de cancer şi tata n-a putut să vină la înmormântare din Spania că n-a avut bani. Mă creşte o mătuşică de a mea bătrână.” Vorbele băieţelului orfan au muşcat o bucată din inima mea.

S-a năruit familia de români. S-au aşezat depărtări de mii de kilometri între mamă şi copil, între soţ şi soţie, între bunicii care cresc nepoţii şi fiii bătrânilor români. Siliţi de pustiirea economiei româneşti să plece departe în apăsătoare bejenie. Fuseseră în România tehnicieni de înaltă calificare care conduceau din sălile de comandă combinate complicate şi în pribegie stau în genunchi să culeagă roadele pământurilor străine.

O fată frumoasă şi vioaie îşi ştergea cu mâneca bluzei lacrimile: “Nu mai rezist departe de acasă. Eram muncitoare la componente electronice şi acum pun pamperşi unor bătrâni din Italia”. Am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu o altă fetiţă superbă din Constanţa. Avea degetele mâzgălite de cerneală şi pastă, semn al zbuciumului cu primele litere ale alfabetului pe caietul de dictando. Avea cheia de gât aşa cum au crescut copiii acum 30 de ani. “Îmi dă de mâncare o vecină. A rugat-o mama să mai arunce o privire până vine ea de la muncă pe seară, că trebuie să avem bani. Tata lucrează în Germania şi ne-a abandonat că a găsit pe una mai tânără.” S-a surpat familia de români!

Plângea cu suspine o femeie cu obrazul arat de griji şi muncă. Ţinea în mâna-i cioturoasă de boli mânuţa unei fetiţe: “Aduceţi-ne acasă copiii. Creaţi locuri de muncă să se reîntoarcă fiii, să nu cumva să revină prea târziu şi să ne găsească îngropaţi în coşciuge din lemnul lăzilor vechi, că n-avem bani de sicrie adevărate. Nu mai am nici putere, nici bani s-o cresc pe nepoţica asta, biata de ea!”.

Oftează şi românii plecaţi să muncească la mii de kilometri. “E grea viaţa printre străini, dar ce să facem acasă n-aveam decât şomaj. S-a întors în oraşul lui colegul meu de muncă de aici. A plecat de boli, ajunsese o umbră, 58 de kilograme şi n-avea bani pentru spitalele de aici. S-a ales cu mai nimic şi cu o sănătate părăginită.” Dar se mai aude şi zvon de lucruri bune.

Un bărbat iute ca o sfârlează, puternic şi sigur pe el a muncit din greu în Italia, a agonisit o sumă frumuşică şi s-a întors în comuna lui natală. Îl cheamă Mihăiţă şi numele trecut în acte chiar sub forma asta de alint a devenit speranţă pentru constătenii lui. Cu banii trudiţi în Italia a ridicat în comuna lui o mică întreprindere. Dar 200 de consăteni iau leafă din afacerea lui inspirată. În atelierele curate se fac componente pentru motoraşele electrice din alcătuirea automobilelor cu renume din Europa.

Va veni şi vremea când România se va ridica din genunchi împotriva previziunilor de parastas ale unor ciocli cu ifose.

Autor: Florin Condurateanu
sursa: jurnalul.ro