SCRISOARE DESCHISĂ Domnului Preşedinte al României, KLAUS WERNER IOHANNIS

Excelenţa Voastră,

S-a întâmplat să mă nasc cu numele Popescu, la un deceniu distanţă până la destrămarea de jure a imperiului sovietic-comunist, pe pământ românesc furat de unii şi abandonat de alţii – Basarabia Istorică / Sudul Basarabiei / Bugeac, azi compus din cele 9 raioane dintre Dunăre şi Nistru ale regiunii Odesa.

Am avut noroc: norocul să fiu adus pe lume, alături de doi fraţi mai mari, de părinţi şcoliţi în acea adevărată „Mecca a românităţii din URSS” – oraşul Chişinău. Întorşi acasă de la studii au profesat o viaţă în satul de unde au plecat, fiind, fără exagerare, profesori de elită în şcoala care s-a încăpăţânat să rămână românească pe toată perioada sovietică. La încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale în Sudul Basarabiei se mai preda în limba română în 62 de şcoli, în localităţile cu populaţie majoritară românească – oraşe şi sate. După dispariţia de jure a Uniunii Sovietice, Ucraina independentă şi suverană a moştenit doar 18 din acele şcoli româneşti, aflate doar în sate, preponderent în cele trei raioane de la Dunăre – Reni, Ismail şi Chilia, URSS reuşind să extirpe învăţământul românesc din oraşele Bugeacului, rusificând 44 (!!!) de şcoli româneşti. Se vorbea, în primii ani de independenţă a statului ucrainean chiar de o posibilitate de a redeschide clase româneşti în şcolile rusificate de comunişti, atât de democrată şi europeană se întrezărea perspectiva!…

În 1997 comunitatea românească din Sudul Basarabiei s-a trezit abandonată pentru a doua (sau a câta!?) oară: a fost semnat foarte simbolic, la Ismail – pe pământ basarabean, Tratatul de bună vecinătate româno-ucrainean. Foarte bine pentru ambele state independente şi suverane, mai ales în perspectiva aderării la NATO şi Uniunea Europeană a statului român. Până aici, însă. Tratatul nu a adus nici beneficii, nici garanţii suplimentare pentru cele trei mari comunităţi istorice autohtone româneşti rămase în Ucraina – cele din Maramureşul Istoric, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Hotin şi Sudul Basarabiei – în total peste jumătate de milion de români. Văzându-se dezlegat la mâini, Kievul a reactivat politica de deznaţionalizare de odinioară a Kremlinului, impunând în sistemul de învăţământ românesc din regiunea Odesa predarea obligatorie într-o limbă aparent „diferită” de cea română, dar cu urmări catastrofale – limba „moldovenească” în grafie latină, bazându-se pe prevederile articolului 13 din constituţia Republicii Moldova şi pe ideile moldovenismului propagat cu înverşunare la Tiraspol.

Astfel, în plin proces de renaştere naţională şi revenire la rădăcini au fost succesiv rusificate sau ucrainizate în totalitate şcolile din Furmanca şi Chitai – două din cele patru sate româneşti din raionul Chilia. Tot după semnarea Tratatului bilateral a început procesul de ucrainizare a celorlalte şcoli, introducându-se clase cu predare în limba de stat, în detrimentul limbii române „moldovenizate”… Azi, la 24 de ani de independenţă a statului ucrainean – vecin şi prieten al României, în Sudul Basarabiei mai există doar cinci (5!!!) şcoli în care procesul de învăţământ se desfăşoară integral în limba română (dar tot cu titulatura de „moldovenească”, impusă de Kiev). Autorităţile ucrainene continuă şi la un sfert de veac de independenţă să dezbine românitatea din Ucraina în români şi „moldoveni”, cu un scop aproape deschis promovat de a se debarasa de această insulă spirituală a latinităţii din marea popoarelor slave. După logica majorităţii guvernanţilor de pe Nipru, eu – Popescu din Sudul Basarabiei nu ar trebui să fiu de acceaş naţionalitate cu un Popescu din Herţa, spre exemplu. Situaţia este aproape identică şi în regiunea Cernăuţi, unde se ucrainizează câte o şcoală pe an. Probleme similare le regăsim şi în domeniul culturii româneşti, al mass-media în limba română din Ucraina.
În prezent, în procesul de destrămare de facto a URSS, încă mai avem şi cazuri de cenzură, de interdicţie a evoluării pe scenele din Ucraina a unicei formaţii artistice cu implicare în promovarea culturii tradiţionale româneşti în Sudul Basarabiei. Timp de 10 ani de zile este blocată (neoficial, desigur) activitatea Ansamblului Folcloric „Dor Basarabean” din Erdek-Burnu / Utkonosovka, raionul Ismail, pentru un motiv absurd – prezenţa brâului tricolor la costumul popular românesc! Autorităţile continuă să susţină aberanta propagandă moldovenistă că brâul tricolor la costumul popular naţional ar „româniza moldovenii din Ucraina”. Nici pe parcursul ultimului an, cu toată ardoarea declarată a autorităţilor de democratizare şi desovietizare a Ucrainei nu s-a schimbat absolut nimic în ce priveşte situaţia românităţii din Ucraina, dezbinată şi deznaţionalizată cu aceeaş perseverenţă.

Domnule Preşedinte,

Apreciem eforturile depuse de statul român de a sprijini aspiraţiile europene şi euroatlantice ale Ucrainei, cu atât mai mult apreciem iniţiativele pe care le aveţi, alături de preşedintele Petro Poroşenko, în stabilizarea relaţiilor şi contactelor bilaterale dintre România şi Ucraina. În acest sens, cu siguranţă veţi găsi şi sprijinul unei părţi considerabile ale comunităţilor româneşti autohtone.

Cu părere de rău, însă, nu la fel de bine stau lucrurile în plan local, în sânul românităţii, după cum bine cunoaşteţi. Situaţia poate evolua în bine doar cu aportul comun al tuturor factorilor de decizie din cele două state. Niciodată, însă, nu vom ajunge la o abordare sinceră şi la deschiderea spre cooperare în domeniile vitale pentru românii din Ucraina, fără a consulta în acest sens reprezentaţii comunităţilor.

Pentru a se ocupa de problemele minorităţilor naţionale de pe teritoriul său un stat naţional trebuie, în primul rând, să le poarte de grijă propriilor conaţionali din alte state. Până în prezent Ucraina nu a instituţionalizat într-o formulă viabilă relaţia cu diaspora ucraineană, iar reacţia autorităţilor ucrainene la relaţiile fireşti ale diverselor minorităţi naţionale cu statele înrudite ale acestora este una de „îngrijorare şi permanentă suspiciune”. Acest fapt este vizibil mai ales în ce priveşte relaţiile statelor vecine ale Ucrainei cu etnicii români, maghiari, ruşi, polonezi. În unele cazuri aceste îngrijorări sunt bine fondate (anexarea de teritorii de Federaţia Rusă, în numele creării unei „lumi ruse”), în altele – cum este cazul statului român şi a românilor din Ucraina – sunt aberaţii ordinare şi speculaţii politice pe diverse tematici revizioniste, căzute în desuetudine de o bună perioadă de timp.

Din experienţa de colaborare cu autorităţile statului român în ce priveşte sprijinul românilor din Ucraina, în domeniul culturii şi a învăţământului în limba română în Sudul Basarabiei am constatat, însă, o reală inechitate în ce priveşte abordarea de către factorii de decizie de la Bucureşti a românilor rămaşi după momentul 1940 de partea răsăriteană a Ţării. Românii din teritoriile istorice româneşti aflate azi în componenţa Ucrainei trebuie să aibă cel puţin acelaş tratament şi să fie la fel de prioritari pentru naţiunea română precum sunt şi românii din Republica Moldova. Nu uitaţi că românii din Republica Moldova au limba română limbă de stat, învăţământ, cultură, mass-media în limba română!!! Fapt care nu se poate compara cu situaţia românilor din Ucraina, sub nicio formă! Să nu uităm că actualmente 41% din teritoriile înstrăinate în urma pactului Molotov-Ribbentrop se află în Ucraina, iar populaţia românească din aceste teritorii nu-i venită aici de bună voie, la muncă de sezon sau în căutarea paradisului pierdut. Suntem români autohtoni de mii de ani, nu colonişti sau diaspora.

În urma celor reflectate vă rugăm să luaţi în calcul, Domnule Preşedinte, o eventuală restructurare a metodelor de abordare de la Bucureşti a problematicii comunităţilor istorice/tradiţionale/autohnoe româneşti din vecinătatea României, inclusiv a comunităţilor istorice româneşti din Ucraina. Dacă nu în perioada de facto de război şi ocupaţie neo-sovietică în Ucraina, în vecinătatea imediată a unei regiuni compact populate şi de către etnicii români, atunci când vor mai deveni prioritare relaţiile de sprijin ale statului român pentru românii rămaşi aici?!

Vorbim de 8 ani de zile de un for al românilor de pretutindeni, având în spate o lege dedicată românilor din străinătate, care obligă autorităţile române să ACŢIONEZE, să înfiinţeze INSTITUŢII REPREZENTATIVE ALE ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE, să consulte, prin intermediul unui CONGRES AL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI şi a unui CONSILIU permanent al acestora inclusiv reprezentanţii românilor din Ucraina! Guvernanţii nu vor putea niciodată să AJUTE efectiv românii din vecinătate şi din diaspora, fără să înţeleagă ce-i doare cel mai mult şi care sunt domeniile şi proiectele vitale ale comunităţilor româneşti. Adeseori diurnele pentru o deplasare peste Atlantic ale miniştrilor sau ale secretarilor de stat responsabili cu relaţiile cu românii de pretutindeni sunt suficiente pentru editarea pe parcursul unui an calendaristic a unui ziar românesc sau a unei redacţii de televiziune sau post de radio în limba română!

Identic stau lucrurile şi în sfera diplomatică: pe parcursul mai multor ani de zile unii diplomaţii români şi şefi de misiuni diplomatice iau „poziţia struţului speriat” în faţa autorităţilor ucrainene, evitând să abordeze tematica „deranjantă” a respectării drepturilor minorităţii naţionale române, îmbrăţişând o atitudine comodă de muncă de birou. Mai ales acest lucru îl simţim noi – comunitatea românească din Sudul Basarabiei, zonă prin care trece drumul european de peste 300 km care leagă Odesa de Galaţi, împânzită de localităţi româneşti prin care nu intră şi nu opreşte un diplomat român de la Consulatul General al României de la Odesa, de „teama” (sau comoditatea!) de a nu deranja autorităţile românofobe, şi de a nu fi acuzaţi, cumva, de aceeaş „românizare a moldovenilor”… Acum este cazul de a reînnoi echipa Ministerului Afacerilor Externe cu diplomaţi tineri, cu viziuni normale, europene, în locul „atotcunoscătorilor de limbă rusă”, şcoliţi la Moscova în perioada războiului rece, care sunt plasaţi în misiunile diplomatice române din spaţiul ex-sovietic.

În final aş dori să vă aduc la cunoştinţă, Stimate Domnule Preşedinte al României, că unicul preşedinte al Ţării care a fost vreodată la românii din Sudul Basarabiei a fost Emil Constantinescu, imediat după semnarea Tratatului de bună vecinătate cu Ucraina, în iulie 1997. De atunci românii de aici nu au mai văzut la faţă niciun preşedinte român, niciun ministru de externe, niciun ambasador al Ţării!

Sperăm ca acea ignoranţă, de care aţi dat dovadă faţă de românii din Ucraina vizitând Kievul fără a saluta măcar românii din statul nostru de cetăţenie, să fie motivată de o pregătire a unei vizite oficiale pe care o veţi face inclusiv la românii din Sudul Basarabiei. În acest sens vă aşteptăm la Ismail, Reni sau Chilia – NU la Odesa. Vă aşteptăm în sânul comunităţii de români, la noi acasă, în Basarabia Istorică, în calitate de Preşedinte al tuturor românilor.

Anatol Popescu.
Preşedinte al Asociaţiei Naţional-Culturale „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa

Ismail, 18 Martie 2015

Sursa: Asociaţia “BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa