Schimbare de valută

Primul Război Mondial și plata datoriilor de război, combinate cu un blocaj financiar mondial, au creat premizele crizei financiare din 1930. Marea Britanie datora bani Statelor Unite, dar nu putea plăti pentru că împrumutase bani națiunilor aliate, care nu aveau nici ele cum plăti. La Versailles, câștigătorii au considerat că-și vor putea recupera datoriile de război de la învinși. Plata a drenat puterea financiară a statelor învinse, conducând la o inflație galopantă și, în cele din urmă, la un război al valutelor. În timpul Crizei, fiecare țară, rând pe rând, a abandonat Standardul de Aur, acoperirea bancnotei, și-a devalorizat bancnota, stimulând astfel exportul. O dată cu exportul de bunuri a exportat, în fapt, și propriul șomaj. Aceasta a condus, în 1931, la criza bancară și, prin extensie, la falimentul sistemului financiar internațional și la prăbușirea economică.

Pentru a preveni o repetare a acestor fapte, în iulie 1944, deci, înainte de terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, 730 de delegați din 44 de state Aliate, s-au întâlnit la Bretton-Woods, New Hampshire, pentru Conferința Monetară și Financiară a ONU. La capătul acestei conferințe s-a semnat ceea ce a rămas în istorie drept Acordul de la Bretton-Woods. Acest acord a stabilit un set de reguli, instituții și proceduri pentru a regulariza sistemul monetar internațional. Tot aici s-a stabilit fondarea Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD, acum parte a Băncii Mondiale). Principala stipulare a acestui acord a fost stabilirea obligației fiecărei țări de a adopta o politică monetară care menținea rata de schimb prin legare a bancnotei naționale cu dolarul american, permițând însă FMI să asiste temporar în cazul imposibilității de plată a unor țări, tocmai pentru a menține această legătură.

Bineînțeles, pentru a avea aprobarea statelor semnatare, SUA s-a angajat să gestioneze o monedă stabilă, nediluată. Ca referință a acestei stabilități, SUA se angaja să răscumpere dolarii care înlocuiseră acum aurul, la o rată fixă de schimb de 35$ pe uncia de aur. Prin Acordul Bretton-Woods, lumea beneficia de un sistem financiar flexibil destinat să prevină blocajele financiare ale trecutului, dar care, cel puțin în teorie, avea soliditatea de necontestat a aurului.

Teoria era minunată dar problemele practice n-au întârziat să apară. Dolarul urma să fie standardul post-Bretton-Woods, dar acceptarea sa internațională i-a sporit incredibil popularitatea. De asemeni, reconstrucția economiilor după război cerea fonduri substanțiale astfel că Statele Unite au rulat deficite an după an, ceea ce înseamnă că tipăreau atâția dolari cât era nevoie pentru a acoperi cererea. Mai mult, așa cum teoretiza economistul Robert Triffin, în ceea ce mai târziu avea să fie cunoscută între specialiști drept Dilema lui Triffin,  frânarea acestui deficit ar fi cauzat probleme mari întregului sistem financiar. Pentru menținerea unui preț constant al aurului (acel 35$/uncie promis de Unchiul Sam), în 1961, opt națiuni – SUA, Marea Britanie, Germania de Vest, Franța, Elveția, Olanda, Italia și Luxemburg  – au creat o rezervă de aur din care aruncau pe piață de câte ori părea că  prețul aurului va crește. La finalul războiului, după înfrângerea lui Hitler, SUA dispunea de 26 miliarde $ în rezervele de aur, dintr-un total de 40 de miliarde de dolari aflați în circulație, ceea ce oferea monedei americane 65% acoperire în aur.  În 1965, SUA abia dacă mai aveau aur în valoare de 20 miliarde $, iar în 1971, după implicarea din Vietnam, nici măcar 10 miliarde, o acoperire în aur calculată la mai puțin de 22%. Rezerva de Aur creată în 1961 a permis susținerea acestui sistem încă o vreme pentru că, acum, dolarul era susținut de rezerva de aur a tuturor acestor state, nu numai a SUA. Din nefericire, după lovitura din 1967, când lira sterlină s-a devalorizat dramatic, în 1968, această Rezervă de Aur a căzut. Încă din 1962, Franța a schimbat înapoi orice surplus valutar pe aurul promis de SUA, la prețul artificial mai-sus menționat. Charles De Gaulle a cerut public, în 1965, reîntoarcerea la standardul de aur.

În 1971, lucrurile au ajuns la punctul de rupere. Franța a cumpărat aur de la SUA în valoare de 191 milioane $, Elveția a cerut și ea aur pentru 50 milioane $. Germania de Vest, reticentă să-și devalueze bancnota pentru a propti dolarul american,  a abandonat Acordul Bretton-Woods. Confruntată cu un exod al propriului aur spre trezoreriile țărilor străine și lipsită de susținerea partenerilor, SUA a fost silită, prin președintele de la acea vreme, Nixon, să suspende garanția de a răscumpăra dolarul american la cota autoimpusă de 35$ per uncie. A fost promovată ca o măsură provizorie, dar a devenit permanentă. Suma de măsuri anunțate de Nixon pe 15 august 1971 poartă, printre specialiști, numele de „Șocul Nixon” și a condus la câțiva ani de criză adâncă a economiei americane.

Prezentul

Nu toate efectele au fost, însă negative. Eliberarea bancnotei americane de orice responsabilitate a adus lumii multă prosperitate și flexibilitate. Ridicarea acestui căpăstru, deja relaxat – să ne amintim că încă de la plecare, moneda americană nu avea decât 65% acoperire în aur – a conferit gestionarilor financiari, de guvern sau privați, o libertate nemaiîntâlnită.

Evident, modul în care această libertate a fost folosită – pentru bine sau pentru rău – depinde mult de caracterul acestor mânuitori de bani și de convingerile lor intime. Bernanke, cel care, până recent, a condus Rezerva Federală a Statelor Unite, din 2008 încoace a înroșit tiparnița de bani… dacă ar fi mânuit o tiparniță. Din ne-fericire – depinde din ce unghi se privește – în epoca modernă, pentru a crea bani, nu mai este necesar nici măcar să-i tipărești, ei putând a fi creați electronic. O atingere de buton și 1 trilion de dolari noi invadează piața. Bernanke, regretabil, s-a jucat la butoane ca un copil la XBox. A ajutat băncile cu aproape 900 miliarde de dolari după ce acestea, prin împrumuturi iresponsabile, ajunseseră la pragul falimentului. Apoi, pentru ca să aplice teoria lui Keynes al cărui mare adept este, a injectat bani cu toptanul în economie. QE1 – Quantitative Easing și QE2 au condus la apariția a peste 2.5 triliarde de dolari cu foarte puțin impact pozitiv asupra economiei. A urmat QE3 – crearea, de către Federal Reserve, a 85 miliarde de dolari lunar. În Europa, echivalentul lui Federal Reserve, este ECB – European Centra Bank. După înlăturarea celor câțiva germani din conducere care se împotriviseră conceptului de „bani gratis pentru toți”, ECB a numit un italian în frunte și a pornit să tipărească 40 miliarde Euro pe lună cu care cumpără bondurile guvernelor aflate la ananghie. Mario Draghi – italianul care conduce ECB – își vociferează adesea frustrarea împotriva guvernelor care, susținute economic, nici nu se gândesc să implementeze reforme de structură. Acesta este însă puținul pe care-l poate face, așa că nu încetinește tipărirea banilor.

Recent, Rezerva Federală a început să frâneze tipărirea banilor și suma lunară s-a redus la „numai” 65 de miliarde, dar răul este deja făcut. Trilioane de dolari si de euro au intrat în jocul pieții monetare. Investitorii, finanțiștii știu acest lucru și, din 2008 încoace, au alergat în ambele părți ale oceanului, asemeni unei găini fără cap, căutând o monedă care nu se devalorizează. Așa ceva nu există. Această panică a condus la prețul năucitor al aurului care, de la sub 300$ pe uncie, în 2000, a ajuns la peste 1900$ în 2011. De atunci s-a retras, datorită unor speculații, dar mulți economiști cred că e doar o potolire înaintea marii răbufniri. De ce? Pentru că deși aurul nu este o investiție, nu în sensul clasic, este o metoda foarte bună de menținere a valorii economiilor oamenilor, un soi de asigurare împotriva manipulării bancnotelor de hârtie (sau, mai recent, electronice). Un Ford T, modelul de bază, în anii 1920, costa 260$, ceea ce echivala cu 13 uncii de aur. Acum, 13 uncii de aur, calculate la prețul de 1300$ pe uncie, înseamnă aproape 17 000 de dolari, un preț corect pentru o mașină mică în SUA.

O zicală populară din SUA spune că „tot ce merge în sus trebuie să și coboare”. Este adevărat. Toate sunt supuse ciclului de mărire și de decădere: viața noastră, imperiile și, odată cu ele, și monedele lor. Realul portughez a dominat lumea pentru 80 de ani, între 1450 și 1530. Dublonul spaniol l-a succedat pentru 110 ani, din 1530 în 1640. A urmat guldenul olandez, pentru 80 de ani, francul pentru 95 de ani, lira sterlină (care, inițial, cântărea chiar o livră de argint). Dolarul american domină lumea financiară de peste 90 de ani. Este bătrân și nu foarte în puteri și trebuie să susțină o datorie publică, subvenționată prin bondurile emise de Trezorerie, care a crescut de la 6 trilioane la finalul președinției lui Clinton, la peste 17 trilioane în momentul prezent. Dar cine deține această datorie? China este unul din deținătorii majori. Este acum posesoarea a bonduri SUA de peste 1.5 trilioane $. De ce au cumpărat atât de multe bonduri care, de la o vreme încoace, plătesc o dobândă trivială? I-au subvenționat pe  americani pentru a continua să consume marfa produsă în China. Acum însă se află în poziția de neinvidiat de a deține o datorie de care nu pot scăpa prea ușor – a pune pe piață 1.5 trilioane în bonduri ar distruge moneda americană și, odată cu ea, s-ar împușca rău de tot în picior. Această datorie este suplimentară rezervelor de dolari americani deținuți de chinezi pe care analiștii le situează la… 3.7 trilioane $. Speriați de dimensiunea expunerii lor la problemele dolarului și ale economiei americane, chinezii au pornit o campanie de cumpărare rar întâlnită. Cumpără companii miniere, de petrol, investiții imobiliare, companii de producție a mâncării – au cumpărat, în 2013, cel mai mare producător de carne de porc din SUA pentru 7 miliarde $ – de pe toate continentele. Cumpără, mai ales, AUR.

China este cel mai mare producător de aur din lume. În China se extrag, anual, 400 de tone de aur, cu 60% mai mult decât în Australia, cea de-a doua țară din topul țărilor producătoare de aur. Spre deosebire de Australia și de alte țări, nici o uncie nu părăsește trezoreria Chinei fără aprobare explicită pentru că, prin lege, companiile (naționale sau internaționale) care exploatează aur în China trebuie să-l vândă guvernului chinez, la prețul pieței.

Aceasta nu este tot. Cumpără, din exterior, aur în secret. În 2009, ultimul an când guvernul chinez a dat publicității rezerva de aur, lumea a aflat cu stupoare că dețineau cu 75% mai mult aur decât se credea datorită acestor cumpărări strategice, ținute secret, făcute prin intermediari, între anii 2003-2009. Importă peste 100 de tone de aur pe lună prin Hong Kong. Un raport Reuters arată că, în luna martie a lui 2013, China a cumpărat  136 tone de aur prin Hong Kong și acest ritm a fost susținut de-a lungul anului. Această cifră provine de la autoritățile din Hong Kong pentru că, așa cum spuneam, guvernul chinez nu mai dă publicității aceste date încă din 2009. Hong Kong este numai o poartă pentru aurul care intră în China, Shanghai fiind un alt loc cu achiziții majore din metalul galben.

Nu trebuie să uităm de contractele pe care le-au semnat cu companii care operează în alte colțuri ale lumii. Spre exemplu, Coeur d’Alene trimite direct către China National Gold, spre procesare, tot aurul exploatat din mina Kensington. Spre deosebire de alți producători care trebuie să aștepte banii trei luni pentru procesare și rafinare, Coeur d’Alene, producător american, îi primește în 7 zile. De asemeni, au participare majoră în multe alte companii miniere specializate pe aur (cifrele sunt din 2010):

• Anglogold Ashanti: 100.000 de acțiuni
• Kinross Gold: 250.000 acțiuni
• Teck Resources: 101.000.000 acțiuni

China National Gold Group Corp deține 40% din brațul de investiții internaționale – China Gold Intl Resources Corp, care este listat pe TSX (bursa din Toronto, pe care 48% din companiile miniere ale lumii sunt listate). Zijin Mining Group și Shandong Group Corp, două companii de stat chineze, fie au cumpărat companii producătoare de aur, fie au cumpărat suficiente acțiuni pentru a le controla, cheltuind multe miliarde de dolari. Nu numai companii private au fost în vizorul Chinei, ci și întregi burse. În 2012, China a cumpărat London Metals Exchange pentru 2.1 miliarde dolari.

De asemeni, China încurajează stocarea de aur de către populație. După ce, până în 2002, posesia de aur de către populație era interzisă, sub pedeapsa cu închisoarea, acum încurajează activ populația în acumularea de aur. Există mii de “magazine de aur” care arată ca magazinele de bijuterii, dar, în loc de a vinde aur prelucrat, vinde lingouri din acest material. Asta nu înseamnă că bijuteriile sunt ignorate, multe din aur pur, de 24K. În 2012 s-au vândut 518t de bijuterii de aur în China. În 2010, Banca Industrială și Comercială a Chinei (ICBC)  – cea mai mare bancă din lume ca nivel de depozite – a lansat un nou tip de cont de economii pentru populație “Planul de acumulare în aur”. În primii doi ani peste 5 milioane de chinezi au subscris la acest tip de cont care le permite să cumpere aur în cantități mici, lunar, fără comision.

Intențiile aurifere ale Chinei sunt dezvăluite și de faptul că au contractat un seif în Shanghai care poate adăposti 2000 de tone de aur. În SUA, în New York, au cumpărat Chase Manhattan Tower, construit în anii 1950 de David Rockefeller și care, la subsol, are săpate în stânca insulei Manhattan 5 nivele care constituie cel mai mare seif din lume. A fost proiectat să reziste la o deflagrație atomică. Locația? Chiar vis-a-vis de seiful New York Fed.

Schimbarea de valută

Economia americană și sistemul lor financiar se bizuie pe cele 2-2.5 miliarde de dolari care intră în SUA zilnic. Acești dolari intră în sistem ca investiții pentru că, oricât de rău ar fi dolarul și iresponsabile bugetele SUA, nu prea există alternative. O monedă cu acoperire în aur ar oferi investitorilor exact această alternativă solidă și fluxul de bani spre SUA s-ar încetini, inițial, ca ulterior să se transforme într-un reflux.

China, cu cele 1000 de tone de aur, declarate în 2009, nu putea cumpăra un loc la masa marilor puteri financiare. SUA declară 8000 de tone de aur – deși gurile rele infirmă această rezervă – iar cele 17 membre ale UE au, combinat, 10,000 de tone de aur. Acum, însă, se estimează că această nouă putere a strâns peste 5000 de tone de aur și acest lucru îi pot pune printre cei importanți. O mișcare din partea Chinei de a lăsa yuanul liber și a-i conferi stabilitate prin aur, ar crea valuri puternice în finanțele planetei. O asemenea mișcare, prognozează unii experți economici ar conduce la o valuare rapidă a yuanului cu 3-400% față de dolarul american.

Un expert bancar, James Rickards, spunea în cartea sa bestseller „Războaiele Monedelor”: „Valorizarea monedei unei națiuni este călcâiul lui Ahile. Dacă moneda se prăbușește, totul o urmează… Acțiunile companiilor, bondurile, resursele, derivativele și toate investițiile sunt exprimate în acea monedă. Dacă distrugi moneda, distrugi toate piețele națiunii și națiunea însăși. Din acest motiv moneda este ținta de bază a oricărui război financiar.”

Desigur, este dificil de crezut că universul financiar s-ar muta cu grabă exagerată în curtea unui guvern comunist care a demonstrat, uneori, că este inflexibil (parte din deficitul american este cauzat de faptul ca yuanul este, intenţionat și artificial, ținut la cote reduse). Se vor codi, dar, până la urmă, banul vorbește și un ban la fel de bun ca aurul este o tentație mare la care, cred eu, instituțiile capitaliste ar ceda.

Când ne va oferi China un yuan liber-convertibil? E un joc dificil al ghicitului. Poate la plenara din 24 aprilie, poate în 2015, odată cu următorul ciclu cincinal. Cert este că, dacă estimările sunt corecte și dacă nu există o schimbare majoră, putem elimina o altă întrebare importantă bazată pe „dacă”.

Loialitatea față de SUA poate mâna lucrurile numai până la un punct. Cu o SUA obsedată de consum, care împrumută 46% din bugetul anual, și care nu este dispusă să facă sacrificii majore, să-și restrângă cheltuielile militare și să ia măsuri radicale de redresare, ea va apărea ca o cauză pierdută pentru aliați. Ce se va întâmpla, în detaliu, când lumea va schimba valuta, este un joc de imaginație. Un lucru este cert – va fi o naștere și, ca la orice naștere, vor fi multe dureri.

Autor: Andi Valachi

Sursa: Euro punkt