Scapă cine poate!

Ce să mai faci cu o ţară confiscată şi ruinată?

În textul despre dezastrul fiscal care urmează în 2013 – Prăpastia fiscală românească – anticipam că varianta statistă de “ieşire” din această situaţie este instituirea de biruri spoliatoare, gândite doar să extragă cât mai mult pentru a salva aparatul birocratic de jaf. Chiar în zile care au urmat, a ieşit informaţia cu “bugetul secret” şi a început să fie vânturată iar ideea stupidă a “forfetarului”, semn că prăpastia e deja în raza vizuală – încât o bănuiesc chiar şi politicienii.

Evident că o astfel de soluţie este falsă. Lucrurile care cândva funcţionau sunt acum sortite eşecului. După Gerard Depardieu în Franţa, Ilie Năstase dă semnalul în România: “emigrez!”

Pentru ce ni se iau asemenea taxe? Pentru salariile parlamentarilor şi europarlamentarilor? Nu mai vreau să plătesc, mă mut în Rusia, după Depardieu

Deja au făcut-o enorm de mulţi, însă acesta este în general un privilegiu acceptat pentru cei bogaţi şi puternici, pentru că oricum nu prea poate fi refuzat. La rândul lor, ei preferă să fie discreţi, astfel că rămâne o pătură mijlocie care poate fi spoliată chiar şi de jumătate din muncă fără să protesteze prea mult. Oameni ca Depardieu sau Năstase, care îşi fac publică opţiunea şi motivaţia ei, rup zidul social şi le arată şi altora câtă putere au.

Relaţiile de forţă dintre autoritate şi cetăţeni sunt alimentate de două lucruri. Primul îl reprezintă constrângerea fizică: sclavia, apoi şerbia, apoi graniţele proprii închise pe dinăuntru, apoi graniţele altora închise pe dinafară, apoi controlul monedei şi al fluxurilor de capital au fost limita dură care a permis claselor conducătoare să facă abuzuri fără să suporte consecinţe pe măsură. Al doilea lucru este informaţia redusă, inerţia şi buna-credinţă a celor care plătesc taxe cum că banii lor sunt bine folosiţi şi că liderii politici pe care i-au ales le-ar dori binele.

Prima barieră a dispărut, bucată cu bucată, într-un proces finalizat în mare măsură acum 6 ani. Deja, peste trei milioane de români – un sfert din populaţia activă – au profitat şi au plecat să muncească în UE.

A doua barieră se spulberă tot bucată cu bucată, odată cu accesibilitatea internetului, a informaţiei despre conturi şi companii offshore şi cu evidenţa că politicenii vor doar binele propriu indiferent de consecinţe.

Gerard Depardieu în toată lumea şi Ilie Năstase în România sunt doar factori care spulberă bucăţi mai mari din monstrul de mucava.

Diferenţa este că restul lumii vestice este suficient de consolidat şi a strâns destul capital ca să reziste acestui şoc. Şi încă “aşteaptă atâţia la uşă”, venind inclusiv din România. Aici, nu aşteaptă nimeni la uşă.

În schimb, pe cei care au rămas îi ţine din ce în ce mai puţin. Dragostea “de locuri” se subţiază, inclusiv pentru că locurile au fost deja părăsite de mulţi dintre cei cu care se mai putea sta de vorbă. Dependenţa economică scade şi ea, cu atât mai mult cu cât populaţia rămasă are doar perspective de pauperizare: ce să mai vinzi, cui?

Un loc de muncă este o ancoră bună, dar majoritatea sunt precare – pun prea puţin preţ pe calificare iar dacă dispare compania, nu se înghesuie mulţi să valorifice resursa umană rămasă. Iar pentru tineri, situaţia e şi mai bine-tranşată: există doar perspectiva de-a locui cu părinţii şi de-a munci doar pentru banii de buzunar.

Există puţine linii de carieră cât de cât consolidate. Pentru cei cu studii medii, şansa este să se angajeze într-o fabrică de piese auto, pe 200 de euro (de fapt vreo 350, dar aproape jumătate rămân la stat). De fapt, e o capcană, pentru că fabricile vor rezista delocalizării şi competiţiei estice un deceniu, poate mai mult, dar nu destul cât să-i ducă la pensie. Opţiunea raţională şi pentru ei este să plece şi să le lase joburile părinţilor.

Pentru majoritatea celor care termină studii superioare dar nu excelează prin nimic – fireşte, majoritatea – şansa este să stăpânească bine una sau mai multe limbi străine ca să se poată angaja într-un call-center pe 300 de euro (sau 400 la vârf de carieră). Iar cei cu ceva abilităţi sau talente pot deveni programatori, designeri etc. şi pot lucra pe internet de unde să găsească contracte în lumea largă. Inevitabil, ultimele două categorii descoperă lucruri simple: de exemplu că nimic nu-i “leagă de glie”. Pot alege să lucreze de oriunde din lume, unde să plătească taxe mai mici şi să suporte nesimţire mai puţină.

Nici măcar abonaţii la privilegiile de stat nu au motive să piardă prea multă vreme pe aici – şi-au făcut deja reşedinţe în Monte Carlo, de la vile luxoase în cazul regilor asfaltului până la un “banal” apartament în cazul unui “banal” funcţionar cum e(ra?) Codruţ Marta. Rusia este o pistă falsă, care doar amplifică efectul de imagine. În realitate, Rusia arată la fel de rău ca România iar cei mai înstăriţi deja şi-au refugiat familiile în ţări liniştite şi doar mai zboară din când în când să-şi ţină afacerile sau să-şi culeagă prăzile.

Singurii care mai au viitor sunt proprietarii de teren din zone relativ ferite de hoţi, care au destulă educaţie încât să ştie ce să facă cu pământul şi care îşi pot susţine familiile într-o oarecare linişte şi relativă bunăstare. Dar până şi ei va trebui să stea cu puşca sub pernă, pentru situaţia în care le-ar călca bătătura haitele nomade de tâlhari hămesiţi – privaţi sau de stat.

Pentru aproape toţi ceilalţi, vremurile se schimbă iremediabil. Ori suntem în stare să ne luăm ţara înapoi, ori scapă cine poate!

autor: Lucian Davidescu

sursA: riscograma.ro