Toată lumea a auzit de pilda talanţilor pe care a dat-o Hristos Însuşi. Această pildă stă la baza culturii europene şi a actului educaţional modern. Pilda talanţilor a marcat atît de mult pedagogia europeană, încît cuvîntul “talant” este prezent în toate limbile cu sensul de “dar”/”înzestrare”, majoritatea oamenilor nemaicunoscînd sensul său iniţial, acela de unitate bănească. Expresia “a îngropa talantul” exprimă cel mai plastic şi mai profund condiţia omului neîmplinit care-şi ratează oportunităţile pe care i le oferă viaţa.
Să recitim cu atenţie această extraordinară lecţie dată de Însuşi Dumnezeu înEvanghelia de la Matei (cap.25): “Un om, plecînd departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mînă avuţia sa: unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.”
De la început ni se spun lucruri foarte clare, care nu admit interpretări, şi anume: stăpînul a dat pe mîna slugilor:
- toată avuţia;
- a dat fiecărei slugi cîte ceva, neomiţînd pe nimeni;
- a dat diferit fiecărei slugi;
- a ţinut să precizeze criteriul după care a făcut diferenţierea, şi anume “fiecăruia după puterea lui”.
Prin cuvintele „şi a plecat”, care se repetă de două ori, la începutul frazei şi la sfîrşit, avînd chiar şi precizarea “plecînd DEPARTE”, se indică gradul mare de libertate care s-a dat slugilor, ele fiind întru totul lipsite de supraveghere, practic ajungînd egale stăpînului.
Avînd deci toată libertatea şi talanţii primiţi, fiecare a acţionat după cum urmează: „ Îndată, mergînd, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a cîştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a cîştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pămînt şi a ascuns argintul stăpînului său.”
În această descriere succintă a acţiunilor fiecărei slugi există un cuvînt-cheie. Fiecare dintre ele a acţionat nu oricum, ci “îndată”. De aici înţelegem că lui Dumnezeu nu-I plac oamenii zăbavnici, după cum şi Apostolul Iacov scrie : “bărbatul şovăielnic este nestatornic în toate căile sale”, precizînd : “să nu gîndească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu!” (Iacov 1,8).
Aşadar, darurile sînt înmulţite sau îngropate “îndată” şi fiecare om trebuie să-şi înmulţească talanţii încă de la începutul vieţii sale, folosind orice prilej prielnic pentru a spori în tot ceea ce face.
“După multă vreme a venit şi stăpînul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele”.
În scena revenirii se insistă iarăşi asupra libertăţii mari pe care au avut-o slugile şi a condiţiilor absolut favorizante de care s-au bucurat, specificîndu-se că stăpînul s-a întors “după multă vreme”, adică fiecare a avut suficient timp la dispoziţie.
“Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicînd: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am cîştigat cu ei. Zis-a lui stăpînul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am cîştigat cu ei. Zis-a lui stăpînul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temîndu-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pămînt; iată, ai ce este al tău.”
Scena revederii ne descoperă şi mai profund marea libertate pe care au avut-o slugile, fiind practic puse în situaţia de a fi stăpîni. Este fascinant că, lăsînd fiecărei slugi o parte din avere, Stăpînul nu a dat nici o indicaţie şi nu a cerut nimic, fiecare urmînd să acţioneze din proprie voinţă, adică în deplină libertate. Stăpînul nu a zis nici celui cu cinci talanţi, nici celui cu doi că trebuie să-i înmulţească, după cum nu a zis nici celui cu un singur talant că nu trebuie să-l îngroape: totul a fost lăsat la libertatea fiecăruia.
Mai există un detaliu important în scena judecăţii: sluga care a îngropat talantul se scuză prin cuvintele: “m-am temut”. Teama este cea care ne împiedică să înmulţim talanţii, fiind opusul dragostei creatoare.
De fapt pilda talanţilor este o pildă despre iubire. Există două feluri de a ne raporta la Dumnezeu: iubindu-L sau temîndu-ne de El. Primele două slugi au acţionat din dragoste, căci, deşi nu aveau poruncă să înmulţească talanţii Stăpînului lor, au făcut aceasta pentru a-L bucura la întoarcere, s-au gîndit să-I facă o surpriză plăcută, aşa cum îşi fac cei ce se iubesc. În schimb, sluga care a îngropat talantul a acţionat din frică, ea nu a fost capabilă să acţioneze după legea iubirii şi a bucuriei.
Despre raportul dintre dragoste şi frică scrie şi ucenicul iubit al Mîntuitorului, apostolul iubirii, Sfîntul Ioan Evanghelistul: “Întru aceasta a fost desăvîrşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa sîntem şi noi, în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvîrşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel se teme nu este desăvîrşit în iubire.” (Întîia epistolă sobornicească a Sfîntului Apostol Ioan 4,17)
Să vedem, dar, judecata stăpînului: “Şi răspunzînd stăpînul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobîndă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrîşnirea dinţilor.”
Hotărîrea Stăpînului de a aplica cea mai aspră pedeapsă slugii leneşe şi fricoase pare să contrazică mărinimia celui care îşi încredinţează fără nici o supraveghere şi condiţie întreaga avere în mîinile slugilor. Oare cel care dăruieşte libertate slugilor poate să fie în acelaşi timp un aspru pedepsitor? Vom vedea însă că nu există nici o contradicţie, deoarece judecătorul nu a fost stăpînul, ci sluga însăşi. În îndreptăţirea sa, sluga afirmă un lucru grozav; ea zice: “am ştiut”!
“Am ştiut că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temîndu-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pămînt; iată, ai ce este al tău”, răspunde sluga cu aroganţă, de fapt deschizîndu-se judecăţii după asprimea legii, nu după dragoste, aşa cum au făcut-o primii doi.
În această judecată de fapt ni se prezintă judecata după Lege şi cea după har. Apostolul Pavel face în Epistola către Romani o pledoarie despre aceea că oricine invocă legea nu are nici o şansă de a fi îndreptăţit, deoarece toţi au călcat legea într-un fel sau altul, iertarea fiind un dar al iubirii lui Dumnezeu.
“Ştim că cele cîte zice Legea le spune celor care sînt sub Lege, ca orice gură să fie închisă şi ca toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu. Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3, 19-20).
Din cele discutate înţelegem că pilda talanţilor este de fapt o poveste de iubire şi că rostul nostru este acela de a administra darul libertăţii nu altfel decît în spirituldragostei. Doar dragostea este creatoare, frica fiind opusul acesteia şi obstacolul care împiedică îmbogăţirea noastră spirituală, făcîndu-se asemenea slugii leneşe şi fricoase care, după ce că a îngropat talantul, a avut şi cele mai multe cuvinte de spus spre îndreptăţirea sa.
Autor: Savatie Bastovoi
Sursa: Anacronic.ro
lectii despre cum sa fi un sclav mai bun, nu ?!
Dar daca-ar fi pierdut sluga-n afaceri si in loc de cinci ar fi innapoiat trei ?