Politică

Saramago a scris despre Roșia Montană. Despre asediul Puterii asupra propriilor cetățeni

revolutia-incepe-la-rosia-montanaUnul dintre cele mai ”ciudate” drepturi democratice e votul în alb. E un concept extrem de abstract (și puțin dezbătut în România), diferit fundamental de votul anulat. Votul în alb este un vot valid care exprimă o nemulțumire civică majoră, un protest cetățenesc împotriva unui sistem politic incapabil să ofere o alternativă cât de cât digerabilă pentru a merita susținerea publică.

În urmă cu aproape un deceniu, regretatul scriitor lusitan Jose Saramago a construit o distopie (în ”Eseu despre luciditate”) pornind de la acest concept. Trei sferturi din populația unui oraș (o capitală) votează în ab. Alegerile se repetă, dar numărul de voturi în alb crește la peste 80%. Puse în imposibilitatea de a valida scrutinul, autoritățile trec la represalii. Ca măsură extremă, după declararea stării de urgență, autoritățile decid să abandoneze capitala și să o… asedieze. Pentru a le demonstra oamenilor câtă nevoie ar avea de ”conducere”. Doar că ceea ce se întâmplă depășește așteptările autorităților. În lipsa poliției, hoții și vandalii renunță la activitățile lor, în lipsa serviciilor de salubritate, localnicii ies din case și își curăță singuri trotuarele…

Vi se pare că totul e doar un exercițiu de imaginație? O ficțiune? Priviți la ce se întâmplă în ultimele săptămâni în România. La zecile de mii de oameni care ies pe străzi în București, Cluj și alte orașe. Vi se pare că e nevoie de Poliție și Jandarmerie pentru a păstra ordinea? Ați auzit de reclamații privind dispariția unor bunuri (deși genul acesta de adunări ar fi ”raiul” hoților de buzunare)? I-ați văzut pe tinerii care, la finalul protestelor, adună mucurile țigărilor ajunse pe jos? Pentru a nu mai vorbi de concertele oferite ”la liber” în piață (oferirea de servicii culturale reprezintă o altă obligație a ”autorităților”).

Protestele din România nu s-au inspirat din cartea lui Saramago. Cel mai probabil, cei mai mulți dintre protestatari nu au citit ”Eseu despre luciditate” (altfel, romanul ar fi trebuit să fie un best-seller cu zeci de mii de exemplare vândute, ceea ce nu e cazul). Dar semnificația gesturilor și protestelor este aceeași: un uriaș vot în alb acordat unei clase politice și unui sistem în ansamblul lui.

Obișnuiți să trăiască din dihotomii (și ”în cutie”), politicieni și analiști deopotrivă, caută explicații marginale. Fac calcule (cine ar putea câștiga electoral), emit previziuni (cum s-ar putea transforma o mișcare civică într-o mișcare politică), caută cu disperare ”lideri” (pentru a-i putea ataca, decredibiliza și, implicit, pentru a diviza protestatarii), speculează pe marginea timpului probabil (a stării vremii).  Tergiversează în speranța că ploaia sau zăpada i-ar putea salva. Și, într-un final, refuză realitatea.

***

Urmăresc situația de la Roșia Montană de mai bine de zece ani. Atât aspectele legate de uriașa mizerie generată de corupție, cât și modul de formare și de dezvoltare a opoziției civice. Încă din 2007 mi-am permis să estimez că ne aflăm în fața unui caz de mobilizare civică fără precedent și corespondent în România ultimelor decenii. Din toamna lui 2011 (de la ocuparea clădirii fostului Hotel Continental din Cluj și săptămâna de proteste care a urmat la Cluj și București) am afirmat că s-a depășit o limită de suportabilitate socială și că protestele de amploare nu vor mai avea mult timp de așteptat. La începutul acestui an am anunțat intenția Guvernului de a apela la o lege specială pentru a ”rezolva” afacerea (fără a cunoaște în acel moment și forma legii). Încă din vară, când proiectul legii speciale exista doar la nivel declarativ, am avansat și momentul în care va avea lor explozia.”Confruntarea care se va da în toamnă are o miză mult mai mare decât Roşia Montană. Ea va oferi şi o imagine a raportului de forţe, după mai bine de două decenii de “democraţie”, între un stat ale cărui instituţii au fost acaparate de diferite grupări oligarhice (care îşi dispută între ele doar cota parte din profit, având grijă să nu atenteze însă la “funcţionarea” sistemului) şi societatea civilă”, scriam, pe 11 iulie, în articolul intitulat ”Marea bătălie pentru Roșia Montană se dă la toamnă”.

Nu era vorba de ”profeții”, ci de previzionarea unor efecte de așteptat, ținând cont de acumularea progresivă a unei stări de iritare și revoltă, care putea fi constatată ”pe viu” de cei care chiar vroiau să înțeleagă fenomenul la nivelul ierbii și al străzii, nu doar cum apărea filtrat și manipulativ prezentat și comentat în mass-media.

Astfel, analizele și comentariile recente (chiar și cele făcute cu bună-credință) mă fac adeseori să zâmbesc. Și nu e vorba de concluzii, ci de premisele false de la care pornesc (s-ar putea ca unele dintre concluzii să se îndeplinească, dar acesta e un lucru care ține mai degrabă de hazard, nu de o fundamentare reală).

Abordarea (ideologică) ”de stânga” ignoră o realitate: întreaga mișcare legată de Roșia Montană are la bază apărarea drepturilor localnicilor la proprietate (Alburnus Maior – asociația proprietarilor din Roșia Montană s-a constituit în anul 2000, organizațiile ecologiste intrând în război doi ani mai târziu; ulterior, acestora li s-au adăugat organizații și persoane cu cele mai diferite profesii și ideologii, provenind din cele mai diferite categorii sociale). Alternativele de dezvoltare a Roșiei Montana și a întregii zone a Munților Apuseni țin de valorificarea micii proprietăți private (îndeosebi a proprietății asupra pământului), în mod individual și/sau asociativ, și de afacerile autohtone mici și mijlocii (conceptul de ”economie locală” merită, însă, o dezvoltare mai amănunțită).

Abordarea ”de dreapta” încearcă să ascundă sub preș faptul că Afacerea Roșia Montană nu este o ”excepție”, și nici măcar o mostră a capitalismului și corporatismului ”greșit aplicat în România”. E un model importat din corporatismul occidental, o rețetă testată cu succes pe întreg mapamondul (de la mecanismele de lobby angajate, la dereglementările și privilegiile care favorizează corporațiile, la modul în care se obțin – prin corupție instituțională strălucitor ambalată – aceste dereglementări și privilegii). Afacerea Roșia Montană este un caz de corupție, dar o corupție generată de un sistem greșit, nu un caz izolat ori un ”accident”. În privința dezvoltării alternative (de care am amintit mai sus) e nevoie de intervenția statului (în dezvoltarea infrastructurii, în susținerea și protejarea micilor afaceri, în creșterea calității vieții în mediul rural și semi-urban, prin susținerea serviciilor de educație, sănătate și oferte culturale).

Abordarea apolitică nu stă în picioare (refuzarea partidismului nu e echivalentă cu apoliticul, revendicările sunt cât se poate de politice – de la demisia unor miniștri până la stoparea unei legi și adoptarea alteia – legea anticianură). Cea mai hilară rămâne abordarea conform căreia cei aflați pe străzi sunt persoane care ”nu merg la vot” (de unde și ideea implicită că politicienii pot ignora revendicările străzii, pentru că, oricum, nu vor fi afectați electoral). Afirmația e cât se poate de fantezistă (ținând cont de caracterul extrem de eterogen al mișcării) și nu ține cont exact de opțiunea de care vorbeam la început: votul în alb. Sancțiunea democratică extremă care nu are cum să fie ignorată (chiar și atunci când e exprimată simbolic, prin proteste în stradă, și nu la urne).

Efectul unui vot în alb e de-legitimarea oricărei Puteri politice. Cu eticheta ”ilegitim” nu poți guverna (chiar dacă, teoretic, câștigi alegerile). E un fapt. Desigur, precum în ”Eseu despre luciditate” poți să-ți supui cetățenii unei stări de asediu. Cu un singur efect – conștientizarea de către societatea civilă a impotenței puterii politice* . A faptului că puterea politică nu e necesară și că absența ei nu generează (așa cum le e frică multora) haos. Dimpotrivă, după cum se poate observa la marșurile și protestele din ultimele săptămâni, cu o minimă organizare și cu respectarea unor reguli sociale elementare se poate trăi și fără ”autoritate”. Pentru început, câteva ore pe săptămână. Câteva săptămâni la rând. Apoi luni. Până îți învingi temerile , ți se face poftă de mai mult și începi să te obișnuiești cu asta.

Pe termen scurt (și imediat) obiectivul e cât se poate de clar: stoparea proiectului distructiv de la Roșia Montană (respingerea legii speciale e doar un pas în acest război). Pe termen lung, miza e mult mai mare: înțelegerea și conștientizarea faptului că oamenii nu sunt dependenți de puterea politică, ci taman pe dos: puterea politică e dependentă de cetățeni.

Notă: *Comisia specială pentru Roșia Montană e imaginea cea mai clară a impotenței politice. Prerogativele ei sunt jalnice. Nu are instrumente să facă lumină în Afacerea Roșia Montană (serviciile de informații i-au dat cu flit, miniștrii ”audiați” le toarnă tot ce vor, fără nicio posibilitate de verificare a afirmațiilor, protestatarii îi râd în nas). Cu atât mai puțin va influența votarea legii speciale pentru distrugerea Roșiei Montana (indiferent de raportul Comisiei, parlamentarii vor vota tot conform directivelor de partid de moment și/sau sub presiunea străzii; în cel mai fericit caz, raportul Comisiei va fi folosit de către unii parlamentari pentru a-și ”justifica” votul).

Autor: Mihai Gotiu
Sursa: Vox Publica

Abonează-te la newsletter