Rusia, SUA, UE sau Hristos?

Doar ce am citit un articol al lui Răzvan Bucuroiu, intitulat sugestiv: „Rusia, SUA, UE? Sau Hristos?” în care domnul Bucuroiu spune ….UE. Şi, bineînţeles, ca un condiment, Hristos. Că, nu e aşa? România e un spaţiu de sinteză- de ortodoxie bizantină şi limbă latină, etc.

Cu alte cuvinte, genul acela de articol care te îmbie să te „bagi în seamă” şi tu.

Deci….Rusia, SUA, UE? Sau Hristos?

În primul rând, nu există opţiunea Hristos în politica externă şi în geopolitică. Decât dacă vrem să aplicăm vorba aia: „Du-te cu Dumnezeu…” Dar unde am mai putea migra?

Însă întrebarea domnului Bucuroiu ne arată un anumit tip de logică care domină nu doar pe jurnalistul creştin, ci şi pe decidentul politic român-. opţiunile în politica externă a României sunt privite printr-o grilă idealist-romantic- eroică.

Simţim nevoia să ne predăm alianţelor noastre externe cu pasiunea amantei îndrăgostite în braţele iubitului ei.

Asemenea adolescentelor înamorate, simţim nevoia să iubim, nu să facem politică externă. Vrem pasiune quasi-religioasă, nu pragmatism şi realism politic.

Iar când suntem înşelaţi de amanţi, ne comportăm ca nişte nebune geloase. De asta suntem rusofobi pasionali, americanofili adolescentini, occidentalofobi din vocaţie teologică şi occidentalofili din nostalgie ceauşistă (pentru occidentalofil, Occidentul e tot acea dulce masturbare intelectuală a ascultatului de Europa Liberă, fumatului de Kent „lung” şi băutului de cafea italienească, pe sub mână).

Însă politica externă nu ţine seamă de pasiuni străvechi şi de uri milenare. Ea ţine cont de impactul momentului şi de simţul realităţii.

Voi spune- scurt şi la obiect- punctul meu de vedere:

Ce îmi place la SUA?

Îmi plac foarte multe: cultura libertăţii, creştinismul acela sincer şi abrupt, cu Biblie şi pistol, filmele western, Coca Cola, hamburgerii, filmele americane ale anilor 30-50, KFC-ul, carnea de vită….

Dacă mi-aţi oferi un paşaport american, aş fi un om fericit- nu ascund deloc asta.

Însă SUA nu este o opţiune pentru politica externă românească din punctul meu de vedere pentru că:

SUA nu investeşte economic în România

SUA nu este un partener militar de încredere. E un talent tipic american să se plictisească repede de războaiele pe care le provoacă şi să plece cu zâmbetul pe buze lăsându-şi aliaţii într-un rahat mai mare decât ăla în care se găseau înainte de a primi ajutorul american.

SUA nu mai exportă Biblii ci ….drepturi pentru homosexuali şi alte rahaturi ideologice.

Ambasada SUA este la fel de arogantă ca cea sovietică din anii 50 şi….mult mai ideologizată. Credeţi că vreun ambasador sovietic credea în comunism? Ăştia americani vin homosexuali de-a gata.

Nu cred că e vreun motiv de mândrie pentru mine, ca cetăţean român, că ţara mea este ocupată de trupe americane- chiar dacă acelea îmi „garantează” securitatea. Securitate atacată de…cine? Rusia? Să fim serioşi…..

Însă sunt mulţi români care juisează când văd tancurile americane pe străzile patriei. Le-au tot aşteptat din 1945. Şi nu e puţin lucru să îţi aştepţi 70 de ani de zile iubitul să te…. ocupe.

Rusia?

Ce îmi place la ruşi? Îmi place pofta de viaţă, îmi place literatura rusă (cui nu îi pace?), muzica cultă rusească. Le sunt dator, cumva, pentru că dacă nu erau ei, nu deveneam francofoni. Şi, serios vorbind, mai bine francofon decât germanofil.

Nu sunt cretin să îi acuz de „comunism”. Asta e mentalitate de războiul rece aplicată pe minţi fierbinţi. Rece cu fierbinte egal abur. Deci abureală.

Da. Ruşii sunt principalele victime ale comunismului. Şi, oricât s-ar văicări românii cu martiriul lor în comunism, cei mai negri ani ai comunismului românesc au fost mai strălucitori ca „nopţile albe” din lungul stalinism sovietic.

Nu cred că Rusia este un pericol pentru România- trebuie să te uiţi pe o hartă ca să îţi dai seama că sunt departe, aşa cum trebuie doar să te uiţi pe Discovery ca să înveţi că geopolitica secolelor XVIII- XIX a fost de muuuult depăşită. Nu trebuie să cucereşti Europa să ieşi la „mările calde”. E suficient să…concesionezi un port.

De asta nu înţeleg de ce ne pierdem bani şi potenţial de afaceri jucându-ne de-a războiul rece. Că vor americanii? Acesta ar fi un argument dacă am vedea investitorii americani dublând investiţiile directe sau indirecte ale euroasiaticilor lui Putin în România.

Dar cum îi văd doar dublând investiţiile în mişcarea gay….

În rest. şi aici pasiunile de amante înşelate nu îşi au sensul. Cu Rusia trebuie să avem relaţii economice, politice şi culturale bune, nu să ne căsătorim cu ea,

UE? În UE suntem deja. Cu bune şi cu rele. Aici trebuie însă să învăţăm să acceptăm că suntem membri, nu nişte cerşetori.

Dar noi nu ne-am prins încă de asta. Suntem încă plini de elanul integrării- vrem să fim acceptaţi, integraţi, iubiţi de o Europă despre care nu prea ştim nimic.

Am terminat lista lui Bucuroiu. Însă dacă ne uităm pe hartă, vedem că există Bulgaria, Serbia, Ungaria, Albania, Macedonia, Turcia, Muntenegru, Grecia- ţări mici dar cu pieţele lor de desfacere, cu interesele lor, cu potenţialul lor.

Însă pentru noi ele nu există. Noi nu avem habar de ce se întâmplă lângă noi, fiind prea ocupaţi să fim adânc penetraţi de valorile UE; să fim iubiţi de SUA şi să vadă Moscova cât de mult şi sincer o urâm.

Iar când vine vorba de aceşti mici vecini ai noştri, ne uităm superior la ei, şi făcându-le, balcanic, cu ochiul, le explicăm superior că, dacă sunt cuminţi, o să convingem pe amanţii euro-atlantici să îi bage şi pe ei în harem la următoarele extinderi şi integrări.

Dar unde e Hristos?

În politica externă? Mai ales în sfatul acela pragmatic: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.”

Varianta „înţelepţi ca porumbeii şi blânzi ca şerpii” o aplicăm de ani buni şi….nu merg.

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog