Abia au trecut două luni de vară peste acordul cu FMI şi deja palidul entuziasm guvernamental legat de implementarea măsurilor de restructurare agreate cu finanţatorii externi dă semne tot mai clare de evaporare. Priorităţile politice s‑au schimbat pe nesimţite, presiunea venită dinspre şeful statului s‑a diminuat, Fondul însuşi a dispărut complet din peisaj, agenda publică este acaparată de subiecte periferice. În acest context îngrijorător pentru soarta reformelor, simt nevoia să trag un semnal de alarmă asupra marginalizării recente a ceea ce eu consider prioritatea zero a României: corectarea deficitelor structurale, în primul rând prin reducerea cheltuielilor bugetare.
Ca să folosesc o analogie poate prea simplistă, România este astăzi ca o firmă în pragul insolvenţei, de aceea cred că actul de guvernare trebuie să se inspire din acţiunile manageriale specifice resuscitării unei companii aflate în dificultate. Ceea ce face un manager confruntat cu o companie în picaj, ale cărei vânzări scad – în timp ce cheltuielile, îndatorarea şi frustrarea angajaţilor cresc –, asta trebuie să facă şi un guvern responsabil, pus să gospodărească treburile unei Românii în derivă.
Prima măsură a managerului unei firme în pragul insolvenţei este să ceară şi să obţină informaţii cât mai precise legate de starea de fapt a companiei. O vorbă veche spune că „nu poţi conduce ceea ce nu poţi număra“: dacă habar nu ai nici măcar câţi oameni lucrează în sectorul bugetar, câte agenţii sunt, cu câţi angajaţi şi cât cheltuie fiecare, şansele de a diagnostica corect situaţia sunt practic nule.
Odată sintetizate informaţiile relevante, Executivul trebuie să analizeze, necruţător, de sus în jos, fără excepţie, toate cheltuielile, oricât ar părea de insignifiante. În administrarea unei ţări funcţionează regula numerelor mari: puţin în multe locuri înseamnă foarte mult. Cărţile de management al restructurării dau celebrul exemplu al companiei American Airlines care a economisit 40.000 de dolari pe an doar eliminând o măslină din fiecare salată servită la bordul avioanelor sale. Nici o cheltuială nu trebuie să scape unei analize riguroase de eficienţă şi oportunitate doar pentru că pare minusculă!
Dacă reducerea cheltuielilor şi a risipei evidente este relativ simplă atât într‑o companie, cât şi la nivelul executivului unei ţări, dificultatea apare atunci când trebuie să ataci frontal ceea ce aş numi risipa intrinsecă: cheltuieli care sunt atât de adânc înrădăcinate, încât par de neatins, tabu. Cum să reduci timpul pierdut de angajaţi cu fumatul, sau prea multele zile de concediu medical, e dreptul lor, nu‑i aşa? Nu‑i aşa! Şi într‑o companie, şi într‑o societate, omul are tendinţa de a abuza sistemul, dacă mecanismele de control sunt slabe. Extinzând analogia cu firma în dificultate, o enormă arie de „risipă intrinsecă“ la nivel naţional o reprezintă sistemul de asistenţă socială, în forma zombie în care funcţionează astăzi: nefinanţat, suprabirocratizat, fraudat cât cuprinde, într‑un cuvânt nesustenabil. Aici soluţiile nu pot fi decât radicale şi vor produce cu siguranţă, oricine le‑ar lua, resentimente populare. Chestiunea este şi mai complicată pentru faptul că trebuie să tăiem nu numai risipa evidentă şi cea intrinsecă, ci vor trebui luate decizii dureroase de a se renunţa la beneficii pe care ţara nu şi le mai poate permite în noua conjunctură financiară, dar care erau suportabile bugetar în vremuri de creştere economică.
În fine, aşa cum bine ştie orice manager, dincolo de cheltuieli mai este un front de luptă la fel de important în salvarea unei companii şi, prin similitudine, a unei ţări: creşterea veniturilor. Pe acest front, mai abitir decât la tăierea cheltuielilor, România are nevoie de lideri curajoşi, cu viziune şi cu forţa de a o implementa. Sistemul fiscal trebuie reconstruit din temelii, pe principiul parteneriatului cu contribuabilul, al predictibilităţii garantate, al îmbunătăţirii colectării prin concentrarea pe zonele cu adevărat evazioniste, nu hăituindu‑l pe cetăţeanul corect. Un guvern bun trebuie de asemenea să găsească modalităţi noi, creative, de a aduce venituri suplimentare la buget, fie prin vânzarea unor active ori participaţii ale statului, fie prin utilizarea lor mai profitabilă pentru cetăţean.
Pentru o firmă în pragul insolvenţei, trofeul pentru o restructurare dureroasă este unul foarte valoros: salvarea de la faliment şi prosperitatea angajaţilor şi a acţionarilor săi. Pentru o ţară însă, recompensa unei guvernări oneste, inteligente şi profesioniste în vremuri de restrişte e infinit mai importantă: destinul naţional, viitorul multor generaţii, libertatea de a ne decide soarta într‑o lume tot mai necruţătoare cu perdanţii.