De când lumea, diriguitorii marilor puteri şi-au cultivat cu mare grijă talentul de a scoate castanele din foc cu mâinile altora. Tot aşa – de când România există ca stat sub acest nume (poate cu vreo câteva excepţii) – ai noştri conducători au ştiut să li se pună la dispoziţie mai-marilor lumii.
Dar oare de ce a făcut-o atât de repede Traian Băsescu, în cazul scutului american? Voia cumva să-l bată în rapiditate pe fostul premier britanic Tony Blair, cel cunoscut drept “pudelul lui Bush”? Chiar aşa să fi fost nevoie de o convocare bruscă a Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, de parcă rachete inamice ar fi plouat deasupra ţării?
Să vedem puţin cum a fost altădată şi cum ar fi putut fi altfel. De exemplu, poate că, fie şi dacă nu ne grăbeam să-i salvăm pe ruşi la Plevna (în 1877), tot câştigam independenţa. Otomanii erau prea istoviţi, ca să mai poată trece Dunărea, iar puterile vremii prea interesate ca România să rămână stat-tampon, încât i-ar fi ţinut pe turci şi pe ruşi departe de noi. Practic, prin sângele vărsat, noi n-am făcut decât să grăbim independenţa Bulgariei şi ştim ce “recunoscători” ne-au rămas vecinii din sud. La fel, cu sau fără să fi trecut Nistrul (1941), nemţilor nu le-ar fi fost viaţa mai uşoară în încleştarea cu URSS şi nici n-am putut preveni dezastrul din 1944.
Desigur, aceste mici exerciţii de istorie alternativă nu-i încriminează pe cei care, la vremea lor, au decis cum au decis, în chestiuni arzătoare la frontierele României şi în teritorii locuite de români. Peste decenii, graba cu care România s-a pus sub scutul SUA – sau ne-am făcut noi scut pentru interesele Unchiului Sam? – nu are nimic de-a face cu hotărârile grave care s-au luat în 1877 sau 1941. Atunci erau ruşii, respectiv germanii, călare pe noi, era vorba de războaie deja în desfăşurare, era în joc viaţa unor români şi ni se cereau decizii într-o clipită.
În niciun caz nu aceeaşi a fost situaţia ca, imediat după venirea adjunctului secretarului de Stat al SUA, Ellen Tauscher, să fie nevoie de un răspuns imediat. În 1877, turcii începuseră să arunce ghiulele asupra oraşelor româneşti de la Dunăre cu mult înainte să se împotmolească ruşii la Plevna, însă Guvernul optase pentru prudenţă şi nu ripostase. De unde, aşadar, atâta grabă la Palatul Cotroceni, pentru a-i face pe plac lui Obama, crezând că se pot înlătura, prin câteva vorbe, suspiciuniile ruşilor?
Ştim bine, Moscova nu crede în lacrimi, la care actualul preşedinte român se pricepe de minune. Şi nu crede nici în ridicole asigurări că “sistemul nu este îndreptat împotriva Rusiei”. Dacă Dmitri Medvedev şi Vladimir Putin nu au crezut în asigurările lui George Walker Bush sau ale lui Barack Hussein Obama, cum ar crede ei în cele ale lui Traian Băsescu?
Că nu cred o arată noua doctrină militară a Rusiei, căreia Kremlinul i-a dat ultimul aviz şi a publicat-o vineri. Documentul începe enumerarea ameninţărilor militare cu NATO – în care România este parte. Alianţa este acuzată că îşi “globalizează funcţiile, încălcând normele dreptului internaţional”. Apoi vorbeşte de pericolul unui “sistem strategic antirachetă” – care va fi instalat şi în România.
Cu greu mai încape îndoială că am fost puşi în prima linie a unui nou Război Rece şi încă nu ştim de dragul a ce (avioane vechi de 3-4 decenii la preţ de dumping?), nici de ce anume “risc mai mare” ne protejează acest “risc mai mic” (în relaţia cu Moscova).
Cam de când s-a răcit dogoarea ultimului război din Irak, dacă nu şi dinainte, America are niscaiva castane fierbinţi în Golful Persic, respectiv o ipotetică înarmare nucleară a Iranului. Precum ideologii încălzirii globale se căznesc să convingă lumea că clima planetei se încălzeşte ireversibil, cam tot atâtea resurse s-au investit şi în convingerea lumii că regimul islamic la Teheran nu ar pregeta să folosească bombele nucleare dacă le-ar avea.
Dacă curgerea vremii va dovedi că ne-am pus rău cu ruşii cu preţul de a fi salvat zeci, sute ori mii de oameni din calea rachetelor iraniene, Traian Băsescu va deveni un erou. Dar dacă un Iran nuclear se va dovedi la fel de adevărat ca “armele de distrugere în masă” ale lui Saddam Hussein sau la fel de periculos ca încălzirea asta globală de care dârdâie întreaga emisfera nordică?
Bogdan MUNTEANU
sursa: gandul.info
Adauga comentariu