Avem o ţară, cum procedăm? De ce e ţara asta înapoiată? E o întrebare legitimă, cred eu. Când a venit Carol I eram o ţară care nu prea ieşise din Evul Mediu. Cu chiu, cu vai, am ajuns în secolul XX, am trişat la sfârşitul Primului Război Mondial şi am reuşit ca în 20 de ani să părem o ţară cât de cât europeană, înapoiată dar europeană.
Apoi a venit dezastrul. Alegerea între Hitler şi Stalin. Trebuia să alegem ca Polonia, să ne batem cu ambii? Ne folosea la ceva? S-a dovedit că am ajuns în aceeaşi oală, nu cu acelaşi destin.
Apoi 40 de ani de comunism. Cu hidoşeniile lui. Şi apoi capitalismul “de cumetrie”.
Am tot stat să mă gândesc ce a caracterizat toate aceste epoci. Şi am găsit, extremismul.
Noi am cedat peste tot, am plâns şi am cedat, şi Transilvania şi Moldova. Noi am trecut de partea nemţilor cu totul, nu ne-am oprit ca finlandezii. Noi ne-am făcut comunismul mai rău ca al tuturor. Noi ne-am plătit datoriile murind de foame şi de frig. Apoi am murit pentru libertate, şi am omorât în numele ei. Apoi, după ce nu ne-am vândut ţara şi nu am gândit şi ne-am bătut între noi am trecut în partea cealaltă. Am vândut totul. Am cedat totul pentru UE şi pentru NATO, resurse, bănci, întreprinderi, contracte.
Cine citeşte istoria modernă a României vede că doar Carol I şi Regina Maria au condus ţara asta pentru binele oamenilor care o populează. Doi străini.
Restul au condus-o în numele unor idei sau ideologii. Acum e condusă pentru “reducerea deficitului” şi sub sloganul “cui nu-i place să se care”. Zece procente din populaţie deja au plecat în ultimii 20 de ani. Ţara asta este ca după un război. S-a pierdut cea mai dinamică parte a populaţiei. Şi o parte din cea mai educată.
Demonizarea adversarului este regula, nimic din ce a făcut sau zis nu e corect. De aici şi “adamismul”, tot ce s-a făcut e rău, o luăm de la capăt. De asta o ţinem într-o reformă continuă şi inutilă. Pentru că ne adresăm formei, nu fondului. Pentru că totul este considerat greşit. Drumul nostru rămâne totdeauna la fel de lung, de fiecare dată noi pornim de la capăt.
Suntem ţara celor fără dubii, ţara celor care au soluţii care nu admit replică. Suntem ţara perfecţiunii, ţara în care adversarul devine duşman şi trebuie exterminat, ţara în care toleranţa e înţeleasă ca superioritate, în care dialogul nu există iar valoarea e dată de un singur criteriu. Noi şi când facem bine tot într-un mod extremist îl facem.
Ce urmează? Un nou extremism. Un nou început. Acum vrem să devenim mai nemţi decât nemţii, mai apropiaţi de o Europă unită decât cei care au unit, atât cât au reuşit, Europa. Suntem cei care luptă în “teatrele de operaţiuni” până la capăt. atunci când nu mai există decât interese care realmente nu ne mai privesc.
Ne-am propus de fiecare dată nişte scopuri atât de înalte că nu am reuşit decât să ne obişnuim cu dezamăgirea ratării.
Cred că nu ne-ar strica o cură de mediocritate. Dar cred că şi pe asta am duce-o la extrem.
sursa: romaniadeieri.blogspot.com
Adauga comentariu