Ne-am făcut urări reciproce cu speranța că își vor regăsi împlinirea. „Vătafii” acestei țări ne încurajează să privim cu încredere anul 2011 pe principiul că mai rău de atât nu poate fi. Chiar dacă au reușit performanța de a-și depăși propriile recorduri de… mediocritate.
Începutul de an se zbate din nou în austeritate și criză, în ipocrizie și demagogie, în dezamăgiri și resemnare! Undeva în profunzimea sufletului ne luptăm să nu ne fie ucisă ultima rază de speranță, deși suntem conștienți că vom vorbi despre vremuri bune doar la timpul trecut.
„Să sperăm!” a devenit expresia favorită atât a politicienilor, cât și a naivilor! Și sunt mulți și de o parte și de alta! Unii o afirmă din populism, alții din pierderea simțului realității! A realității că România nu a intrat criză, fiindcă nu a ieșit niciodată din ea. Chiar și vremurile bune nu au fost decâtaparente salturi în civilizație care mascau profunzimea unei crize care se ascunde în toate straturile societății.
Perioada interbelică la care ne raportăm în mod triumfalist considerând-o un moment de referință a istoriei moderne românești a fost una a crizei profunde. Și perioadele care au urmat au fost doareterne AVATARURI ale unor tradiționale vicii care ne împing ciclic în labirintul crizei.
Mircea Eliade, iritat de apelul la depășirea crizei lansat de politicienii la care astăzi privim aproape nostalgic, nota: „Prea s-a abuzat mult de mitologia „crizei”. D-lor, ăi de mâncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu „criza” și cu „vremurile grele”, cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni…”
Savantul român era convins că invocarea crizei este doar o modalitate „mitologică” de mascare a unor grave crize de sistem. Un sistem care permite ca în cadrul său să se perpetueze impostorii, analfabeții cu tupeu, mercenarii, trădătorii și toți șmecherii de care țara aceasta nu a dus niciodată lipsă!
Sub pretextul conservării tradiției, perpetuăm de fapt toate viciile moștenite dintr-un trecut fracturat. Și am ajuns atât de jos și de josnici, fiindcă am tăcut atunci când ar fi trebuit să acționăm și am tolerat atunci când ar fi trebuit să condamnăm. Demonstrând din nou cât de profundă estemioritica noastră resemnare. Etalând, astfel, o atitudine care constituie un ingredient necesar pentru alimentarea crizei de care nu suntem deloc străini!
Iar acum, confruntați cu austeritatea ca stil de viață, SPERĂM (pasivi) că vom ieși cândva din labirint. Ignorând faptul că în condițiile perpetuării sistemului viciat pe care îl avem orice ieșire din criză este doar un preambul al intrării în următoarea! Iar „mitul crizei” va funcționa ca și până acum: consecvent, nociv și manipulant! Iar noi vom continua să ne afișăm SPERANȚA și invoca PROVIDENȚAașteptând vreo minune externă spațiului nostru.
Cel puțin, până ni se dă un nou ”enter” și vom începe să strângem în mod tradițional cureaua! Fiind de altfel, nu doar un aspect definitoriu al vieții noastre, ci un comportament „banal” la care exersăm tot mai bine! Spre fericirea unora…
autor: prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro