Această analiză nu încearcă să delegitimeze lupta oamenilor împotriva tiranilor şi regimurilor autoritare, ci arată cum nemulţumirile legitime ale oamenilor şi revolta lor legitimă împotriva dictaturilor şi mecanismelor opresive şi represive intrinseci statului (care esenţialmente înseamnă dominaţia unei clase a bogaţilor asupra celorlalte) sunt confiscate în avans pentru a putea fi controlate de cei bogaţi şi puternici cu scopul de a beneficia de pe urma lor, dar şi pentru a preveni şi bloca orice fel de revoluţie socială reală. Cuvintele „revoluţie” şi „democraţie” precum şi cele care desemnează anumite ideologii sunt folosite în scopul de a le distruge sensul adevărat. Revoluţia nu înseamnă înlocuirea unor stăpâni cu alţii, ci distrugerea tututor stăpânilor şi a metodelor prin care unii ajung să îi exploateze, să îi conducă şi să îi domine pe alţii, inclusiv a statelor care sunt suprema formă de criminalitate organizată şi de terorism împotriva oamenilor, în beneficiul claselor conducătoare.
Democraţia nu înseamnă a vota un partid şi esenţialmente nu poate fi decât anticapitalistă, această analiză arată cum cuvintele „democraţie” şi „libertate” şi „revoluţie” au fost confiscate pentru a putea fi echivalate cu exact sensul lor contrar – economia de piaţă, capitalismul şi înlocuirea unei clase de conducători cu alta.
Această analiză nu încearcă să credibilizeze metodele autoritare şi totalitare ale fostelor regimuri din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, ci să arate că aceste metode au fost rebrenduite şi perpetuate în scopul susţinerii altor interese, de data aceasta occidentale.
În fond, expune propaganda gigantică de care au nevoie sistemele de putere pentru a-şi crea legitimitatea, pentru că niciodată valorile sclavilor nu vor putea fi aceleaşi cu valorile stăpânilor.
Era clar pentru oricine că regimurile totalitare din Estul Europei erau pe cale să se prăbuşească, de aceea confiscarea unor eventuale revoluţii în aceste ţări era o necesitate pentru clasa conducătoare capitalistă pentru a putea menţine prelungirea sistemului de putere ierarhică şi pentru a-l deturna în beneficiul său.
REVOLUŢIILE DE-A GATA
Marketingul american al schimbărilor de regim din Europa de Est
de Gerald Sussman and Sascha Krader
Portland State University, în engleză în pdf în engleză aici Color revolutions 006WPCC-Vol5-No3-Gerald_Sussman_Sascha_Krader, în română aici revolutiile in culori
(Westminster Papers in Communication and Culture c 2008 (University of Westminster, London), Vol. 5(3): 91-112. ISSN 1744-6708 (Print); 1744-6716)
Între 2000 şi 2005, guvernele aliate ale Rusiei din Serbia, Georgia şi Ucraina şi Kîrgîstan (cazul acestei țări nu e analizat aici) au fost dărâmate în urma unor rebeliuni sângeroase. Deşi mass-media din Occident în general au creionat aceste lovituri de stat ca fiind rebeliuni spontane populare ale localnicilor („puterea oamenilor”, ‘people power’), „revoluţiile în culori” au fost de fapt rezultatele unor operaţiuni de planificare intensă şi energică ─ în mare parte declanşată din Occident. Statele Unite, mai ales, şi aliaţii lor au aruncat asupra statelor din Est o forţă impresionantă de presiuni servite ca sfaturi şi de mecanisme financiare, precum şi de campanii tehnologice şi tot felul de tehnici, pe care le-au prezentat ca fiind „în slujba democraţiei”.
Arsenalele lor au inclus sondaje de opinii şi sondaje la ieşirea de la urne, focus-grupuri pentru „transmiterea mesajelor revoluţionare”, şi metode şi training în „conflicte strategice non-violente”. Printre agenţii străini cheie implicaţi în procesul de creare a „democraţiilor de tranziţie”, aşa cum arată acest studiu, sunt United States Agency for International Development (USAID), the National Endowment for Democracy și institutele sale finanțate de George Soros, Fundația pentru o Societate Deschisă, Freedom House, și Centrul internațional pentru conflicte non-violente (the International Center for Nonviolent Conflicts).
Aceste evoluții sunt concepute ca aspecte ale unui program neoliberal, mai extins, de deschidere a regiunii Europa de Est față de dominația militar strategică, culturală și politică din partea țărilor membre G7.
Cele patru tipuri de asistență străină analizate aici sunt: 1.politică; 2.financiară, 3. training tehnic, 4. marketing (adică, propagandă).
INTRODUCERE
Disoluția puterii sovietice în regiunea centrală și de est a Europei și în Asia Centrală a declanșat o nouă intervenție din partea Occidentului, de tipul ”imperialismului soft” (adică impus fără folosirea directă a forţei militare), descris în limbajul oficial ca fiind ”promovarea democrației”.
La sfârșitul anilor 1990 și în următorul deceniu, mass-media occidentală își vor forma o rutină din a prezenta rebeliunile populare care au avut loc în Serbia, Georgia și Ucraina și în altă parte din Europa de Est și Asia Centrală ca fiind lupte legitime pentru democrația care ”dă puterea oamenilor” (people power democracy) împotriva tiraniei. Aliații occidentali, mai ales Statele Unite, în mod activ au încurajat mobilizări politice în aceste regiuni care au fost urmate de înlăturarea lui Slobodan Milosevic în Serbia, și a lui Eduard Shevarnadze în Georgia, și au invalidat alegerea lui Viktor Yanukovych în Ucraina. Intervențiile electorale străine au fost un mijloc de inginerie politică prin care aceștia au fost înlocuiți de politicieni orientați spre Occident, care, în numele democrației, aparent, aveau să ducă la îndeplinire ”reformele”, în conformitate cu interesele de stat și comerciale ale Statelor Unite, Uniunii Europene, WTO (Organizația Mondială a Comerțului) și NATO.
Până să ia inițiativa dărâmării lui Slobodan Milosevic în 2000, Departamentul de Stat deja pusese în aplicare un model (1) de ”revoluții de-a gata”, sau ceea ce Beissinger a numit în 2006 un ”modul” de democrație.
Tiparul pentru aceste revoluții a început să fie croit în deceniul 1980 în Slovaicia, Croația, România și Bulgaria și a devenit, pentru întreaga regiune Eurasiatică, o opțiune non-militaristă și eficientă din punctul de vedere al costurilor (ieftină) pentru distrugerea stângii și a șefilor de stat. (2)
Așa-zisa asistență pentru democrație a constat într-un pachet întreg de finanțare și de alte mecanisme de sprijin, creat în mod esențial în jurul principiilor de marketing, pentru a produce schimbări de regim rapide și pentru a impune ”terapii de șoc” economice și politice în țările selectate, pe ale căror guverne Departamentul de Stat le privea ca impedimente pentru ordinea politică globală de piață. Aceste eforturi s-au bazat foarte mult pe tehnici și tehnologii de propagandă modernă, în mare parte inspirate din practicile politice ale Statelor Unite. (vezi Sussman 2003)
Principalii actori instituționali în ”promovarea democrației” Statelor Unite sunt Departamentul de Stat, USAID și National Endowment for Democracy (NED).
NED a fost creată în 1983 ca o organizație privată, de formă, finanțată de Congres care avea să îşi asume rolul de a efectua unele schimbări de regim, dar având la dispoziţie mijloace mai flexibile şi transparente, decât cele pe care de obicei le folosea CIA şi care au discreditat agenţia în cele din urmă. Unul dintre fondatorii NED a declarat pentru Washington Post că: „Foarte mult din ceea ce facem noi astăzi era făcut în secret acum 25 de ani de către CIA.”
Relativa deschidere şi transparenţă au fost văzute ca o formulă mai bună pentru impunerea intereselor naţionale ale SUA (Ignatius 1991). Promovarea democraţiei în Europa centrală şi de est, începând cu Polonia şi Germania de est, a devenit una dintre figurile de stil ale noului efort al administraţiei Reagan şi Statelor Unite pentru a destrăma Uniunea Sovietică şi Pactul de la Varşovia.
Această analiză examinează intervenţia puterilor occidentale, mai ales a Statelor Unite, în „revoluţiile în culori” din Europa de Est (Serbia, Georgia, şi Ucraina în ordine cronologică). (3)
Analizăm cum un set de tehnici modulare prelucrate anterior şi de tehnologii au fost folosite ca parte a unui tipar pentru a încuraja şi determina schimbările de regim.
Deşi guvernul şi mass-media din Statele Unite folosesc fără prea mari pretenţii de înţelegere termenii „dictatură” şi „revoluţie” pentru a descrie condiţiile din aceste ţări, nici unul dintre aceşti termeni nu descrie în mod onest realitatea din ţările respective.
Spus mai clar, aceste regimuri au fost autoritare şi au rămas autoritare.
Şi chiar dacă unele grupuri mai militante intenţionaseră să atingă scopuri mai radicale, eforturile lor au sfârşit în a fi „revoluţii eşuate.” (Beissinger 2006)
Una dintre primele iniţiative ale programului de asistenţă pentru democraţie al Congresului american, anticipând o Europă de est post-„comunistă”, a fost legea SEED (Support for East European Democracy, Sprijin pentru Democraţia Est Europeană) din 1989 (numărul 22 U.S.C. 5421).
Această lege, iniţial alocând 938 de milioane de dolari pentru Polonia şi Ungaria, includea fonduri, potrivit declaraţiei semnate de preşedintele Bush, pentru „stabilizarea economică, liberalizarea comerţului, fonduri pentru începerea afacerilor cu scopul de a vitaminiza dezvoltarea sectorului privat, fonduri pentru reforma pieţei muncii şi pentru întărirea protecţiei mediului”. USAID a descris aceste „fonduri pentru întreprinderi” prevăzute în această lege ca fiind „un parteneriat public-privat care va facilita buna funcţionare a pieţelor printr-o combinaţie de investiţii şi activităţi de dezvoltare” (USAID 2000).
Democraţia în mod clar era concepută în cadrul fundamentelor ideologiei economiei de piaţă.
Una dintre primele intervenţii ale NED în interiorul orbitei sovietice a fost sprijinul pentru mişcarea anticomunistă din Polonia, Solidaritatea. În Polonia, ca şi în resul Europei centrale şi de est, NED a avut ca aliaţi în misiunea de a declanşa schimbarea de regim instituţii ca International Republican Institute (IRI, Institutul Internaţional Republican) şi National Democratic Institute (NDI, Institutul Naţional Democratic), care, împreună cu Centrul AFL-CIO al Solidarităţii şi cu Camera de Comerţ americană pentru Întreprinderile Private Internaţionale, cu USAID şi cu organizaţia privată dar sponsorizată de guvern Freedom House, cu institutele lui George Soros ale Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, şi cu alte instituţii publice şi private. (Vezi Sussman 2006.)
Emigranţi foarte vizibili din regiunea Europei de est şi centrală, inclusiv Soros, şi fostul secretar de stat Madeline Albright (preşedintle NDI) şi Zbigniew Brzezinski (directorul NDI) au fost printre agenţii cei mai proeminenţi în susţinerea schimbărilor de regim.
Toţi împărtăşeau o ostilitate viscerală faţă de (ceea ce numeau ei) comunism.
Din 1992, Europa centrală şi de est şi fosta Uniune Sovietică şi într-o măsură mai mică sudul Africii, au fost declarate principalele ţinte ale IRI şi NDI.
USAID recunoaşte că propria sa voinţă de a finanţa această regiune a avut de-a face cu „importanţa acestor regiuni pentru Statele Unite” (USAID 1999, 16, 17).
Prin urmare, pur şi simplu nu luptele interne pentru democraţie din lume atrag atenţia Statelor Unite, ci, axiomatic pentru realismul politic american, relativa lor importanţă în termeni de obiective strategice pe termen lung.
Instabilitatea din Iugoslavia care a dus la destrămarea ei începând din anii 1990 şi continuând cu conflictele naţionale, etnice şi locale de atunci, a oferit oportunităţi pentru o serie de intervenţii din partea agenţiilor private şi publice implicate în proiectul de „promovare a democraţiei”.
Pentru ca „buna funcţionare a pieţelor” să poată avea loc în Europa de est, o structură de guvernare neoliberală era o condiţie necesară, precum şi un sistem de alegeri în stil occidental, care să-i faciliteze preluarea puterii.
Pentru Statele Unite, provocarea a fost de a descoperi „conducerea” (leadership-ul) de încredere care să fie în stare să abandoneze proprietatea statului şi programele sociale, reziduale din era socialistă. Răsturnarea guvernelor de la putere a necesitat mobilizarea disidenţilor politici în jurul unui singur candidat politic pro-occidental, o supraveghere atentă a votării, şi tehnici de campanie de propagandă sofisticată.
Un astfel de efort, pus la cale de IRI, a convins segmentele pro-Occidentale din Bulgaria în 1996 să se ralieze în susţinerea unui singur politician, Petar Stoyanov. Împreună cu NDI, IRI a aplicat aceeaşi abordare în Romania (1997) şi în Croatia (1999), iar în cazul Slovaciei (1998), a avut nevoie de susţinerea unei coaliţii anti-guvernamentale (MacKinnon 2007, 30-33).
Aceste intervenţii de succes au bătătorit calea pentru „revoluţiile în culori” care au urmat în Serbia, Georgia, Ucraina, şi în alte părţi. (4)
BRAND-UIREA REVOLUŢIEI
Atunci când a relatat despre Europa de Est, mass-media occidentală a fetişizat revluţiile în culori, (5), ajutând la susţinerea „terapiei de şoc” în antiteză cu (aşa-zisul) socialism şi cu naţionalismul economic într-o iconografie eroică a acţiunilor disidenţilor politici (Klein 2007).
O mare parte din simbolismul revoluţiilor în culori poartă ecourile luptelor americane non-violente pentru drepturile civile şi a rezistenţei „flower-power” faţă de imperialismul Statelor Unite.
Însă, protestele anti-guvernamentale din interiorul Statelor Unite niciodată nu au atras un nivel comparabil de simpatie din partea mass-media americane, ca să nu mai vorbim de influenţele din străinătate asupra acestora. Într-adevăr, în timp ce protestele masive din Statele Unite din anii 1960 au izbucnit şi s-au dezvoltat în interiorul Statelor Unite (în ciuda eforturilor eşuate ale FBI de a arăta că ar fi avut origini sovietice), rebeliunile din Estul Europei nu au fost niciodată deplin organice, nici nu au fost pur şi simplu expresii ale „puterii poporului”, în ciuda faptului că media aşa le-a portretizat. Ele au fost de fapt ajutate din străinătate şi, într-o anumită măsură, instigate din străinătate. Nu am găsit nimic în relatările mass-media centrale din Statele Unite care să pună în discuţie acest dublu standard.
Toate ţările aflate sub supravegherea noastră au avut instituţii politice instabile, centrate pe personalităţi dominante.
Într-adevăr, ofensiva Departamentului de Stat împotriva unor asemenea şefi de state cum ar fi Eduard Shevardnadze în Georgia şi Askar Akaev în Kîrgîzstan au destabilizat popoare care cu doar câţiva ani înainte au fost ridicate în slăvi de către guvernul Statelor Unite ca eliberatori post-comunişti, suporteri loiali ai FMI, şi democraţi liberali pro-Occidentali. Chiar şi Milošević a fost linguşit de către CIA ca fiind „o forţă pentru stabilitate” la începutul deceniului 1990s (MacKinnon 2007, 276).
Succesorii acestor duşmani oficiali, Koštunica, Saakashvili, Yushchenko, au făcut doar puţin mai mult decât predecesorii pe care i-au învins, pentru a-şi arăta convingerile democratice.
Saakashvili a înlocuit instituţiile “super-prezidenţiale” cu instituţii mult mai centralizate şi concentrate „hiper-prezidenţiale”, chiar încercând să interzică partidele care se opuneau agendei sale pro-Occidentale. (Hale 2006, 312)(6) Koštunica şi Yushchenko au eşuat să oprească epidemia de corupţie.
Concentrându-ne pe „promovarea democraţiei”, dorim să de-construim acest termen şi să arătăm că e o noţiune de propagandă folosită de către instituţii cheie pentru interesele Statelor Unite şi ale Uniunii Europene – pe care nu le putem expune în detaliu aici dar care includ integrarea economică trans-naţională, controlul asupra producţiei şi distribuţiei regionale de energie, primirea în NATO şi în iniţiativele de securitate, şi izolarea Rusiei. În timp ce Democraţii şi Republicanii americani dau impresia unui aparent conflict între ei pe planul politicii interne, tentaculele lor internaţionale se aliniază în susţinerea îndeaproape a eforturilor de a distruge rezistenţa politică faţă de restructurarea neoliberală a Europei de Est şi a altor ţări care „trec prin tranziţie”.
Ambele partide (din SUA, Republican şi Democrat), segmente ale puterii de stat organizată a Statelor Unite, fac parte din „consenul de la Washington” conform căruia o ordine politică elitistă, poliarhică, şi pro-Occidentală este necesară pentru a însuşi condiţiile corolare şi necesare pentru restructurarea economică.
Trebuie să facem următorul avertisment legat de observaţiile noastre critice. În nici un caz nu vedem rebeliunile post-sovietice din Europa de est ca fiind pur şi simplu orchestrate din străinătate, ca fiind nişte evenimente „fabricate în SUA”.
Aceste rebeliuni au cauze locale, bazate pe resentimentele faţă de puterea autoritară, corupţie şi limitarea libertăţii intelectuale şi a oportunităţilor economice, şi alte aspiraţii neîndeplinite (inclusiv libertatea de circulaţie în Occident) în timpul erei socialismului de stat condus de partidul-stat. (Şi o marte parte din această tensiune s-a păstrat în structurile „revoluţionare” care au urmat acestui sistem).
Dar, în acelaşi timp, vedem că finanţările, consultările, şi influenţa generală a puternicelor agenţii străine, mai ales din Statele Unite dar şi din Europa Occidentală, reprezintă în multe cazuri ingerinţe fără nici un drept, care forţează cel puţin pe termen scurt atingerea unor obiective dorite de superputeri şi de aliaţii lor. Resursele externe, oportunităţile, şi alte forme simbolice de influenţă canalizează talentele interne, resursele şi mişcările de rezistenţă către anumite formaţiuni speciale care altfel nu ar putea să aibă loc sau să existe.
Într-un studiu asupra fundaţiilor internaţionale, Joan Roelofs (2003) a susţinut că alegerile nu pot fi considerate libere când sunt în mod semnificativ influenţate de banii din străinătate şi de alte forme de presiune care subminează unii candidaţi sau unele partide şi îi fac pe alţii să fie mai puternici. Cercetând patru tipuri de intervenţii străine, vedem că avem într-adevăr motive serioase să fim sceptici faţă de intervenţiile de „promovare a democraţiei” şi a unei „agende a libertăţii” şi legitimităţii rezultatelor politice imediate ale acestor „revoluţii în culori”.
Cele patru tipuri de asistenţă străină pe care le-am studiat sunt: (1) politică; (2) financiară; (3) training tehnic; şi (4) marketing (propagandă).
(1) TIPARUL POLITIC
Una dintre cheile învingerii a ceea ce Statele Unite considera a fi un lider care nu era bun a fost unificarea opoziţiei disparate pentru susţinerea unui singur candidat politic.
Institutele afiliate NED, mai ales IRI şi NDI, au circulat liber prin Europa de Est ducând cu ele mesaje de consolidare a opoziţiei. Primul tipar de acest tip a fost aplicat în Bulgaria în 1996, când NED şi IRI „au descoperit” că „ONG-urile puteau schimba balanţa în alegeri în favoarea candidatului preferat de America” (MacKinnon 2007, 30), prin unificarea opoziţiei şi apoi prin crearea şi finanţarea sondajelor de la ieşirea de la urne.
NDI a contribuit la acest proiect prin finanţarea Asociaţiei Bulgare pentru Alegeri Corecte şi Drepturi Civile (the Bulgarian Association for Fair Elections and Civil Rights) care a supravegheat sondajele de la ieşirea de la urne în acel an (NDI, 2001).
Sondajele de la ieşirea de la urne au fost aranjate şi în România în 1997 prin sprijinul Asociaţiei Pro Democraţia (Pro Democracy Association 2004); în Slovacia în 1998, unde IRI a efectuat „o numărătoare paralelă a voturilor”; şi în Croaţia în 1999, când USAID, NED, Freedom House şi alţi finanţatori internaţionali ai unui grup de monitorizare a alegerilor, Citizens Organized to Monitor Elections (GONG, Cetăţenii organizaţi pentru monitorizarea alegerilor) (Jašić 2000; MacKinnon 2007, 31-33).
Când Milošević a părut să fie vulnerabil în alegerile din Serbia, NDI a finanţat vizitele unor lideri ai partidelor de opoziţiei din Serbia în Polonia la sfârşitul deceniului 1990 pentru a solicita consultanţă din partea activiştilor politici polonezi (Roelofs 2003, 186).
Firma de sondaje din Statele Unite, Penn, Schoen and Berland a intrat pe scenă şi a stabilit că avocatul constituţional anticomunist Vojislav Koštunica era persoana cu şansele cele mai probabile să-l învingă pe Milošević (Dobbs 2000).
Acţionând în acest sens, Secretarul de Stat american Madeline Albright şi ministrul de externe german Joschka Fischer i-au adus pe contracandidaţii prezidenţiali, primarul din Belgrad, Zoran Djindjic, şi pe liderul partidului de opoziţie, Vuk Draskovic, la Budapesta unde, asupra politicienilor sârbi, s-au făcut presiuni pentru a ieşi din cursa prezidenţială.
IRI şi NDI au dat sfaturi similare şi contracandidaţilor preferaţilor lor din Bulgaria şi România, obţinând ca lideri pro-Occidentali să facă pe plac preferinţelor Washington-ului (MacKinnon 2007, 31, 44).
Mişcările tinerilor şi ONG-urile au fost folosite şi ca vestitori şi mesageri ai schimbărilor de regim.
În urma „revoluţiei-buldozer” din Serbia, câţiva tineri, antrenaţi în străinătate, ai organizaţiei locale a mişcării studenţeşti Otpor (Rezistenţa) au devenit consultanţi itineranţi ai tacticilor politice non-violente.
Vizitele sârbilor în diferite ţări erau plătite de NED, prin granturi obţinute de la Freedom House şi de la Institutul Soros pentru o Societate Deschisă (MacKinnon 2007, 60, 67, 109, 110).
Simţind o altă oportunitate pentru „o revoluţie în culori”, consilierii Otpor au început să lucreze cu opoziţia din Ucraina încă din 2002 (Bransten 2004).
În Georgia, şi în toată acea regiune, „expunerea” la sondajele de opinie a fost văzută ca incitând la răsturnarea lui Shevardnadze. John Tefft, asistentul adjunct al secretarului de stat pentru afaceri europene şi eurasiatice, a declarat când a fost audiat de comisia pe politică externă a Camerei Reprezentanţilor în decembrie 2004 că finanţarea de către administraţia Bush a sondajelor la ieşirea de la urne din Georgia, Belarus, şi Ucraina a avut scopul de a „ajuta la dezvăluirea unei fraude electorale imense”.
Dar cum doi dintre specialiştii în votare în mod sceptic au observat, aceeaşi preocupare, din motive evidente, nu a fost exprimată de către guvernul Statelor Unite în legătură cu sondajele de la ieşirea de la urne cu o lună înainte care au descoperit că rivalul lui Bush în cursa prezidenţială John Kerry câştigase votul popular în alegerile din America (Freeman and Mitteldorf 2005), şi nici nu au făcut comparaţii cu victoria aparent decisivă a lui Gore, demonstrată şi ea tot de sondajele de la ieşirea de la urne, din Florida în alegerile prezidenţiale din 2000.
Administraţia Bush nu s-a bazat doar pe sondajele de la ieşirea de la urne pentru a forţa înlăturarea de la putere a lui Shevardnadze. În 2003, instigatorul Partidului Republican, James Baker, a fost trimis de către Casa Albă să acorde „consultanţă” vechii sale cunoştinţe şi să-i dea asigurări că următoarele alegeri prezidenţiale vor fi „libere şi oneste”, ceea ce înseamnă în semiotica mafiotă că l-au dat pe Shevardnadze peştilor. Shevardnadze lucrase la un plan de a vinde Rusiei o parte din puterea de producţie a energiei de către Georgia, o mişcare care a nemulţumit profund adminsitraţia Bush (Democracy Now! 2003).
Între timp, consilierii americani îl persuadau pe liderul opoziţiei Zurab Zhvania să se retragă din lumina reflectoarelor şi să facă loc unui avocat, testat deja la Banca Mondială, Mikhail Saakashvili.
În pregătirea alegerilor din Ucraina din 2004, NDI a scos-o la înaintare pe magnata din energie, Yulia Tymoshenko, aşa-numita „prinţesă a gazului” din Ucraina, care s-a aliat cu candidatul prezidenţial Viktor Yushchenko, renunţând să mai candideze împotriva lui (MacKinnon 2007, 118, 155).
Consilierii americani şi opoziţia locală s-au bazat exclusiv pe sondaje de opinie nu atât pentru a garanta alegeri curate, ci ca un mecanism de a instiga protestele „revoluţiei portocalii”. Anika Binnendijk şi Ivan Marovic citează un memo internaţional scris în aprilie 2003 de organizaţia „Ucraina Noastră” a lui Yushchenko, în care partidul său discută importanţa pregătirii propagandei pentru a răspunde la o aşteptată fraudă electorală:
„Alegerile vor fi un joc fără reguli, concurenţa fără precedent a resurselor informaţionale, organizaţionale, financiare şi administrative pentru regim… Avem nevoie de cel puţin 500.000 de suporteri activi.” (Binnendijik and Marovic 2006)
Itinerantul consultant politic american Dick Morris ‘a recunoscut că a participat la o întâlnire clandestină, într-o capitală din Europa de Est căreia nu i-a spus numele, cu echipa lui Yushchenko, la care i-a sfătuit pe aceştia că un mare sondaj la ieşirea de la urne ar putea…. scoate protestatarii pe străzi dacă acest sondaj de la ieşirea de la urne arată că a avut loc o evidentă fraudă electorală”. (Wilson 2006). (7)
Câteva institute de sondare a opiniei publice care au lucrat împreună la „un sondaj naţional la ieşirea de la urne” au primit finanţare occidentală.
Printre aceste institute au fost Razumkov Center, finanţat de NED şi afiliat Freedom House, şi un think tank, the Democracy Initiatives Foundation (Fundaţia pentru Iniţiative Democratice), care era şi el finanţat de NED pe lângă alte finanţări occidentale pe care le primea, care au efectuat „un sondaj naţional la ieşirea de la urne” (Bandera 2006: McFaul 2006; NED 2004).
KIIS este o altă firmă de sondare a opiniei publice, a cărei conducere a fost antrenată în occident, şi printre ai cărei clienţi sunt USAID, Radio Free Europe/Radio Liberty (Radio Europa Liberă), Departamentul de Stat american, Coca-Cola şi alţii (document al Kiev International Institute of Sociology, nedatat).
Un ONG ucrainean, Comitetul votanţilor ucrainieni, care a organizat o numărătoare paralelă a voturilor, era într-o relaţie strânsă cu NDI (Committee of Ukrainian Voters, 2006; McFaul 2006).
(2) FINANŢAREA SCHIMBĂRII DE REGIM
Finanţarea este ca laptele de mamă pentru schimbările de regim, mai ales pentru organizarea comunicării, a presei, şi a propagandei, pentru organizarea protestelor, pentru efectuarea monitorizării sondajelor de opinie, şi pentru managerierea campaniei candidaţilor selectaţi din opoziţie.
Cu o alocare de fonduri în valoare de 23 de milioane de dolari pentru obiectivele strategice ale „tranziţiei către democraţie” în Serbia (la o populaţie de 10 milioane de oameni) în 2000 (US Embassy in Yugoslavia 2002), opoziţia a devenit puternică şi îndrăzneaţă pentru a contesta alegerile şi pentru a forţa înlăturarea lui Milošević de la putere. Dacă mai există vreo îndoială legată de obiectivele Departamentului de Stat, Radio Free Europe/Radio Liberty (Radio Europa Liberă), canalul său de propagandă şi site-ul care se ocupă de Europa de est, centrală şi de Rusia, au fost chiar foarte explicite. Au declarat că totalul asistenţei din partea guvernului Statelor Unite pentru mişcarea studenţească împotriva lui Milošević şi pentru Opoziţia Democratică din Serbia a fost de 10 milioane de dolari în 1999 şi de 31 de milioane de dolari în 2000 (Bacher 2002).(8)
Institutul lui George Soros pentru o Societate Deschisă a oferit opoziţiei o finanţare constantă, fără ca sumele cheltuite să fie cunoscute. (Corwin 2005).
Finanţarea din partea Statelor Unite a sprijinit în mod ostentativ şi ONG-urile aparent nonpartizane care contestau autoritatea lui Milošević. Unul dintre aceste ONG-uri, Centrul pentru alegeri libere şi Democraţie (CeSid), de fapt lucra mână în mână cu Opoziţia Democratică pentru a întări alianţa partidelor politice din Serbia (Cevallos 2001). CeSid a fost creat de activiştii anti-Milošević, nemulţumiţi, în urma protestelor din 1996-1997 şi a fost finanţat de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, care a asigurat training pentru liderii ei în Bulgaria (MacKinnon 2007, 41, 44, McFaul 2005). În ziua alegerilor, fiecare monitor sârb a fost plătit 5 dolari (U.S. Institute of Peace 2004), puţin peste câştigul mediu zilnic. (9)
Printre alţi beneficiari ai ajutoarelor occidentale s-au aflat Radio B92 (McClear,
McClear, and Graves 2003, 19), Asociaţia pentru Media Electronice Independente) care a primit fonduri de la NED pentru o campanie intitulată ‘Rock for Change, Rock the Vote’ (Rock pentru Schimbare, Zgâlţâie Votul), şi Centrul pentru Drepturile Omului din Belgrad (Belgrade Center for Human Rights) care a primit şi un grant din partea NED pentru „a încuraja academicienii sârbi, jurnaliştii şi asociaţiile civice în direcţia formării unei politici pentru o opoziţie politică democratică” (NED 2006).(10) Pe site-ul său NED are un link ataşat la vedere care trimite către pagina de internet a acestui Centru.
Apoi a fost rândul Georgiei să urmeze tiparul „revoluţiei în culori”.
După modelul revoltei sârbe, unul dintre fondatorii CeSID a mers în Georgia pentru a ajuta la organizarea Societăţii Internaţionale pentru Alegeri Corecte şi Democraţie (the International Society for Fair Elections and Democracy) un alt institut de sondaje la ieşirea de la urne finanţat de NDI şi de fundaţiile Soros (MacKinnon 2007, 109). Hugh Pope de la the Wall Street Journal a comentat că în timpul „revoluţiei trandafirilor” din Georgia din 2003: „Alegerile frauduloase au oferit un catalizator mai mare pentru furia populară decât se aşteptau [ONG-urile şi activiştii lor]… în special din cauza Statelor Unite şi a sondajelor la ieşirile de la urne finanţate de ONG-uri şi difuzate de Rustavi-2 TV, care arătau că toată lumea se aştepta ca partidele pro-Shevardnadze să fi furat alegerile.” (citat în Anable 2005)
Finanţarea externă pentru entităţile opoziţiei din Georgia a inclus şi un grant din partea Fundaţiei Pentru O Societate Deschisă, prin care au fost plătiţi cei care făceau parte din grupul sârb de opoziţie Otpor pentru a crea şi menţine un grup local al tinerilor, numit Kmara. Soros a dat grupului Kmara 350.000 de dolari ca „bani de început” şi a fost şi sponsorul principal pentru Rustavi-2 şi pentru ziarul 24 Hours (MacKinnon 2007, 109-110; Sussman 2006, 24).
Programul de Sprijinire a Alegerilor al Fundaţiei Pentru O societate Deschisă a sprijinit grupul Kmara şi s-a concentrat în special pe elaborarea unor modele de campanii politice cruciale, inclusiv clipuri publicitare pentru televiziune, materiale educaţionale, şi alte materiale de propagandă.
Acest segment de finanţare s-a ridicat la suma de 175.000 de dolari. Dincolo de asta, atât Soros cât şi NED au finanţat Institutul Libertatea (Liberty Institute) din Georgia care promova liberalizarea comerţului (Kandelaki and Meladze 2007, 108, 112; NED 2007).
Unindu-şi eforturile pentru a-l îndepărta pe Shevardnadze de la putere, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au suspendat ajutorul pentru dezvoltarea Georgiei şi au revigorat finaţarea programului, imediat ce Shevardnadze a plecat de la putere. (Barker 2006).
În Ucraina, Statele Unite au cheltuit doar în 2004 în jur de 34 de milioane de dolari pe iniţiative de schimbare a regimului (U.S. Department of State 2004), în timp ce Soros a acordat în jur de 1,6 milioane de dolari pentru a sprijini coaliţia ONG-urilor ‘Libertatea de a alege’ şi „Noua Alegere 2004” din Ucraina. (Wilson 2005, 184).
German Marshall Fund al Statelor Unite, Freedom House, şi Agenţia de Dezvoltare Internaţională din Canada (Canadian International Development Agency) au oferit împreună 130.000 de dolari pentru trainingul activiştilor (Kaskiv, Chupryna and Zolotariov, 2007, 134).
Asistenţa străină a susţinut şi diferite programe pentru a îndemna lumea să meargă să voteze, inclusiv campanii de distribuire a manifestelor, a teatrului de stradă, a concercelor rock, campaniilor de la uşă la uşă şi spectacole karaoke shows.” (Freedom House 2005)
Centrul pentru Reforme Politice şi Legale, finanţat de diferite fundaţii din Statele Unite, au ataşat pe site-urile lor trimiteri directe către pagina de internet a lui Yushchenko, la secţiunea „parteneri”, USAID a adus grupul la Washington pentru un training de 3 săptămâni în „promovare politică.” (Kelley 2004)
Cea mai strategică dintre cele trei ţări, iniţiativa de schimbare a regimului din Ucraina s-a bucurat de finanţare mai mare, de ajutoare străine şi interne, inclusiv de mari contribuţii din partea milionarilor locali care se opuneau guvernului lui Kuchma. Ucraina a primit finanţări mai mari decât Serbia sau Georgia. (MacKinnon 2007, 171) (Ucraina are însă o populaţie de 5 ori mai mare decât cea a Serbiei şi aproape de 10 ori mai mare decât cea a Georgiei.)
Şi, din nou, la fel cum marile corporaţii din Statele Unite acordă finanţări în alegeri ambelor partide (Republican şi Democrat), organizaţiile occidentale în Ucraina au distribuit fonduri nu doar unui singur grup din opoziţie.
Mişcarea studenţească pro-Yushchenko Pora (facţiunea ‘galbenă’) a fost printre grupările susţinute de USAID şi de grupuri din străinătate (Kaskiv, Chupryna, Bezverkha, and Zolotariov 2005); grupul mai neutru de program de educaţie electorală Znayu a fost altul. (USAID 2006).
(3) TRAINING-UL: PROFESIONALIZAREA DISIDENŢEI
Planificarea pentru răsturnarea lui Milošević a implicat un efort foarte bine coordonat între agenţiile locale şi cele din străinătate.
O conferinţă finanţată de fundaţiile din Occident despre viitorul Serbiei a fost ţinută în Bratislava în 1999, co-organizată de către Institutul finanţat de Statele Unite East West şi de ministerul de externe al Slovaciei. Institutul East West este un think tank al conservatorilor ai cărui preşedinţi de onoare sunt George W. Bush şi Helmut Kohl şi ale cărui scopuri sunt „de a susţine dezvoltarea democraţiei şi liberilor întreprinzători din Europa Centrală şi de Est şi din Rusia” (Peace Direct 2005).
În urma acestei conferinţe, un grup de presiune a fost organizat pentru a construi legăturile între entităţile pro-Occidentale din Serbia şi organizaţiile din comunitatea internaţională, inclusiv Consiliul Europei, German Marshall Fund al Statelor Unite şi Parlamentul European (Minić and Dereta 2007, 89-90).
Construirea de coaliţii regionale, finanţate şi supravegheate de agenţii donatoare din străinătate, a fost o parte dintr-o strategie mai mare de a îndepărta vestigiile vechii gărzi care era orientată spre Rusia.
Fundaţia de Dezvoltare din America, în principal o organizaţie non-profit (straniu etichetată ca „ONG”) aflată sub aripa USAID, împreună cu Departamentul de Stat, NED, şi alte grupări de „promovare a democraţiei”, au folosit fondurile USAID-România pentru a începe un program în 2000 numit „Românii pentru Democraţie în Serbia”, făcând legătura între ONG-urile de opoziţie din Serbia cu omoloagele lor din România (America’s Development Foundation, 2007).
În toată regiunea, programe de training pentru jurnalişti au fost vitale pentru ca
media să susţină obiectivele de politică externă ale Statelor Unite şi mişcările de schimbare a regimurilor din diferite ţări. În timpul deceniului 1990, asistenţa pentru media acordată de USAID Europei de est şi republicilor foste sovietice s-a ridicat la 175 de milioane de dolari (Hoffman 2002).
În pregătirea răsturnării lui Milošević, Statele Unite în 1999 au cheltuit ”mai mult de 1 dolar pe sârb” pentru asistenţa acordată mass-media (McClear, McClear, and Graves 2003, 14) ca o modalitate de a destabiliza guvernul sârb. Aşa cum USAID a explicat:
„Scopul Biroului de Iniţiative privind Tranziţia ale USAID (USAID/OTI) a fost de a finanţa programe şi publicaţii media care ar putea răspândi mesaje de presiune pentru realizarea imediată a schimbării politice. USAID/OTI şi-a caracterizat activităţile ca fiind „susţinerea agendei de reforme” (citat în McClear, McClear, and Graves 2003, 30).
În Serbia, potrivit profesioniştilor din marketingul local, „fiecare cuvânt al mesajelor esenţiale, de un minut sau de 5 minute ale opoziţiei, a fost răspândit de către purtătorii de cuvânt ai opoziţiei în toată ţara şi a fost discutat înainte cu consultanţii din Statele Unite şi verificat prin sondaje de opinie”.
Candidaţii anti-Milošević şi suporterii săi „au avut parte de un training extensiv despre cum să transmită „un mesaj”, despre cum să răspundă întrebărilor jurnaliştilor şi despre cum să respingă argumentele suporterilor lui Milosevic.”
Grupuri de activişti tineri care au primit tranininguri plătite de americani au fost învăţate cum să se poarte cu jurnaliştii (Dobbs 2000).
Diferite granturi pentru media din partea guvernului Statelor Unite au fost transmise prin canalele Freedom House, International Research and Exchanges Board (IREX), Internews, şi alte organisme americane din Ucraina şi Georgia (Mitchell 2006; U.S. Embassy in Ukraine, no date).
Câteva grupări politice din Europa de Est implicate în eforturile de schimbare a regimurilor au folosit tactici de organizare nonviolente adaptate din scrierile controversatului autor american, Gene Sharp.
Un fost profesor la Harvard University, Sharp este fondatorul unui centru dubios de cercetare din Boston, numit Institutul Albert Einstein, care susţine că Gandhi este mentorul său inspiraţional.
În 2004, AEI a printat 12.000 de exemplare ale manifestului lui Sharp care pleda pentru schimbarea de regim non-violentă, (11), From Dictatorship to Democracy (De la Dictatură la Democraţie), pentru a fi folosit de forţele de opoziţie din Ucraina (AEI 2004, 12).
În plus, USAID şi Freedom House au finanţat publicarea şi răspândirea a 5.000 de exemplare din această carte pentru regiunea Europei de est. Otpor a adaptat o carte anterior scrisă de Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Politica acţiunilor non-violente), pentru a fi cuprinsă într-un document pe care l-au numit ‘Manualul Otpor’ (Bacher 2002).
În vara anului 2000, Institutul Internaţional Republican l-a adus pe colegul lui lui Sharp de la Institutul Albert Einstein, Robert Helvey, la Budapesta pentru a ţine traininguri cu cei din Otpor despre ce înseamnă nonviolenţa strategică (U.S. Institute of Peace 2000). (12)
Activiştii educaţi la acest seminar s-au întors apoi în Serbia, unde au oferit traininguri despre controlul fricii şi nonviolenţa strategică în fiecare săptămână până la alegerile din 2000 (Miller 2001).
Se spune că grupul tinerilor ucrainieni „Pora” considera cartea lui Sharp ca fiind un fel de „biblie” pentru ei (Strijbosch 2004).
În Georgia, comunitatea de asistenţă din Statele Unite a susţinut că a fost doar indirect implicată în susţinerea mişcărilor de opoziţie, cum ar fi prin oferirea de training jurnaliştilor şi judecătorilor. (USAID 2006)
Au existat câteva scurtături pentru implicarea directă, iar liderul Liberty Institute, Levan Ramishvili, a creditat asistenţa din Statele Unite cu pregătirea unei reţele extinse de oameni care să se alăture „revoluţiei trandafirilor” din Georgia. (USAID 2006)
Un exemplu: Statele Unite şi alte ONG-uri străine au făcut posibil ca veteranii slovavi şi grupul de acţiune ‘OK ’98’ să viziteze şi să se consulte cu forţele de opoziţie din Georgia pentru a pregăti terenul pentru răsturnarea lui Shevardnadze. (Kandelaki and Meladze 2007, 106)
Şi, la fel ca în Serbia, programele de asistenţă ale SUA au exclus forţele non-opozante.
În total, Statele Unite au cheltuit 2,4 milioane de dolari pe alegerile din Georgia din 2004. (MacKinnon 2007, 114)
Iniţiativele pentru schimbarea de regim din această ţară au atras sprijin şi mai mare financiar din partea Uniunii Europene, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), şi a Consiliului Europei. (Herd 2005)
După ce răsturnarea lui Shevardnadze a reuşit, David Dettman, directorul NDI din Kiev, a luat avionul spre Tbilisi pentru a se consulta cu directorul NDI din Georgia pentru a discuta dacă o „revoluţie” similară ar putea avea loc în Ucraina. Dettman a stabilit că ar putea şi ulterior a ajutat la organizarea taberelor de training pentru mişcarea tinerilor din Ucraina, condusă de activiştii sârbi de la Otpor şi plătită de către fundaţia britanică Westminster. (Taberele de training ale Otpor din Ucraina vor fi ulterior finanţate de către Freedom House). (MacKinnon 2007, 172, 184)
Experţii din Georgia au mers în Ucraina să ajute şi rebeliunea anti-Kuchma (şi să-l sprijine pe Yanukovych, care fusese desemnat că va fi succesorul lui Kuchma).
Un fost oficial al Liberty Institute din Georgia, Gigi Targamadze, a vizitat Kievul împreună cu câţiva activişti tineri din gruparea georgiană Kmara, în timp ce „Pora” se spune că ar fi trimis un contingent la Tbilisi pentru a fi antrenat. (Anjaparidze 2005) Logistica a fost finanţată de către Statele Unite. (MacKinnon 2007, 172).
(4) MARKETING-UL REVOLUŢIEI
„Nu am crezut că ar fi trebuit să acord o atenţie prea mare acestor tineri care aleargă pe străzi cu steaguri şi scriu graffiti pe ziduri. M-am înşelat.” Asta a spus Eduard Shevardnadze, după ce a fost înlăturat de la putere din Georgia. (citat de Kandelaki 2007)
Shevardnadze, ca Milošević înaintea lui şi Yanukovych după el, nu a fost pregătit pentru propaganda folosită de modelul modern pentru înlăturarea guvernului.
În Occident, campania Otpor împotriva lui Milošević a fost ridicată în slăvi pentru marketingul ei excepţional şi pentru tehnicile de branduire. (13)
Sloganurile pe care le recitau activiştii Otpor şi pe care le scriau cu spray-uri pe ziduri au fost testate pentru prima dată în sondaje de opinie şi avizate de consultanţii americani.
Purtătorii de cuvânt ai Otpor şi ai Opoziţiei Democratice din Serbia (DOS) au învăţat cum să se poarte cu jurnaliştii şi cum „să transmită mesaje.”
Specialistul în marketingul DOS, Milan Stevanovic, a spus următoarele despre instrumentele folosite în comunicare: „Sprijinul extern a fost crucial… Asta a fost prima campanie în care strategia noastră a fost bazată pe cercetare ştiinţifică reală.” (Dobbs 2000)
Argumentând că brandurile erau mai puternice chiar decât liderii carismatici, organizatorii Otpor au listat 20 de surogate pe care le puteau folosi mereu prin rotaţie (Stefanovic 2000), şi care reprezentau organizaţia lor care avea mesaje şi logo-uri pregătite deja. Aşa cum unul dintre liderii Otpor, Ivan Marovic, a explicat pentru emisiunea lui Bob Garfield de la Radioul Naţional Public:
„În secolul 20, branduirea a fost făcută prin conectarea unei mişcări la liderul ei, aşa că de aceea toată lumea îşi aminteşte de Lech Walesa sau… sau de Nelson Mandela, sau de Mahatma Gandhi. În Serbia, Georgia, şi Ucraina, brandingul a fost făcut nu prin conectarea mişcării la liderii ei. Liderii ar putea fi şantajaţi, mituiţi sau chiar omorâţi. Nu poţi face acelaşi lucru cu brandurile sau cu ideile.” (Garfield 2004)
Un nou mod de inginerie internaută în numele Otpor a venit de la compania sârbă de marketing strategic (care acum este un joint-venture cu firma americană de cercetare, A.C. Nielsen şi cu British PGM Consulting), „care a efectuat o serie de grupuri-focus în numele coaliţiei de opoziţie şi al mişcării de rezistenţă studenţească Otpor cu sprijinul financiar din partea grupărilor de democraţie din Occident.”
Marketingul strategic trebuia să poarte foarte foarte clar amprenta stitului american şi a campaniilor de publicitate americane.
Fiecare mesaj „esenţial”, prefabricat, al celor din Otpor şi din grupurile de opoziţie a fost destinat „să vândă” schimbarea de regim cam în acelaşi mod în care se face marketingul pentru băuturile uşoare.
Srdan Bogosavljevic, CEO (preşedinte) al Strategic Marketing, a spus: „Am abordat acest proces creând un brand care să vândă şi un brand care să fie învins… Brand-ul care trebuia să vândă a fost Koštunica. Brand-ul care trebuia să fie învins a fost Milošević.”(Dobbs 2000)
Primul logo în alb-negru al Otpor a fost scris în graffiti pe zidurile din oraşe, printat pe stickere, imprimat pe tricouri, şi copiat de grupul de rezistenţă al studenţilor din Georgia, „Kmara”.
USAID a plătit 80 de tone de stickere care spuneau ‘Gotov je’ („E terminat”), pe care activiştii tineri ai Otpor le-au lipit peste tot prin Serbia (Dobbs 2000).
Producătorii americani ai filmului de propagandă despre prăbuşirea lui Milošević,
‘Bringing Down a Dictator’ („Cum să dărâmi un dictator”), s-au lăudat că Otpor „a devenit un brand ubicuu, la fel de familiar ca şi Coca-Cola şi Nike” (Ackerman, DuVall, York, and Zimmerman 2000).
Co-fondatorul Otpor, Ivan Marovic, a confirmat: „Ideea noastră a fost să folosim brandul corporatist în politică… Mişcarea trebuie să aibă un departament de marketing. Modelul nostru a fost Coca-Cola.” (citat în Traynor 2005)
Mişcările tinerilor antrenate de Otpor din Georgia (Kmara) şi din Ucraina (Pora) au copiat şi aplicat tacticile de marketing în propriile lor ţări.
Activistul Otpor Aleksandar Maric s-a lăudat: „Noi i-am antrenat (pe tinerii din opoziţia ucraineană) şi i-am învăţat cum să creeze o organizaţie, cum să deschidă capitole locale, cum să creeze „un brand”, cum să creeze un logo, simboluri şi mesaje-cheie”. (citat în Bransten 2004)
„Pora” a primit 500.000 de dolari de la Freedom House, în timp ce gruparea de opoziţie din Ucraina, Znayu, a primit 50.000 de dolari de la Freedom House şi 1 milion de dolari de la Fundaţia U.S.-Ucraina pentru a începe o campanie de publicitate în 17 oraşe din Ucraina.
„Znayu a fost unul dintre proiectele noastre cele mai mari în termeni de vizibilitate, dar în realitate a fost doar o mică parte dintr-o reţea întreagă”, a comentat un specialist în alegeri de la Freedom House din Kiev, Juhani Grossman. (MacKinnon 2007, 174)
Pentru Grossman, intervenţia Statelor Unite în treburile politice ale unei alte ţări este un joc onest. Dacă Statele Unite ajută avocaţii pro-pieţa liberă din Ucraina,
Yushchenko şi Tymoshenko să câştige puterea, raţionamentul e că e doar o chestiune de a egala scorul împotriva fraudării alegerilor de către liderul naţionalist Yanukovych.
Pentru Statele Unite, scopurile tiparului „revoluţionar” sunt de a asigura deschiderea regiunilor pentru extinderea oportunităţilor politice, militare, şi economice; mijloacele, implicând folosirea inteligentă a propagandei, au rezultat în câştiguri pe termen scurt dar în lumina ofensivei împotriva asistenţei democraţiei în general în toată regiunea, vor duce posibil la o înfrângere pe termen lung a acelor obiective, mai ales dacă standardele democratice ale statelor-donatoare cele mai active intră în declin acasă la ele.
CONCLUZIE: TIPARELE DOMINAŢIEI MILITARE ŞI A ECONOMIEI POLITICE
Sunt câteva presupuneri esenţiale pe care se fundamentează programul Statelor Unite pentru „promovarea democraţiei”.
Le vom analiza aici pe trei dintre ele.
Primul este că democraţia ar consta dintr-un set de proceduri universale, interschimbabile, şi transferabile care formulează o tranziţie democratică.
La fel ca în „terapia de şoc”, practicile standard electorale în această presupunere pot fi rapid asimilate prin participarea la nişte traininguri din partea oricărei populaţii interesate. Asta ar părea să sugereze că democraţia are un caracter „creaţionist”, şi nu evoluţionar.
O structură democratică de guvernare în această înţelegere poate fi mai mult sau mai puţin transplantată cu totul de o ţară donatoare şi care nu necesită nici o dezvoltare organică politică sau economică înrădăcinată în contextele specifice şi schimbătoare, adaptată la obiceiurile culturale de-a lungul timpului. De fapt, istoria post-colonialismului nu oferă dovezi convingătoare că transferurile de democrație procedurală și de instituții occidentale ar fi fost efectiv adoptate de noile state din Lumea a Treia.
Condițiile actuale instabile din Serbia, Georgia și Ucraina sugerează că ”promovarea democrației” nu a reușit cu nimic mai mult nici în fostele state din sfera de influență sovietică.
O a doua presupunere, care are legătură cu prima, este disponibilitatea statelor puternice străine de a interveni politic, financiar, cultural, instituțional și adesea militar pentru a scăpa țările de liderii ”nedemocratici” indezirabili. Ambasadorul Statelor Unite în Ungaria în timpul mandatului președintelui George Bush tată a remarcat în 1989: ”Sunt gata să sprijin partidele de opoziție, inclusiv să obțin bani pentru ele de la National Endowment for Democracy”, și a continuat, ”Cred că ar trebui să ne mândrim cu asta.” (Kamm 1989)
Asta presupune o ierarhie morală în interiorul sistemului internațional,astfel că statele individuale sau asociațiile de state au dreptul de a interveni când doresc ele pentru, se presupune, a apăra drepturile oamenilor împotriva violenței brutale a statului sau a represiunii.
Deși un asemenea principiu există în legea internațională (de exemplu, convenția împotriva genocidului), el este foarte rar aplicat; într-adevăr, opusul său, adică evitarea ingerinței este ceva obișnuit când multe state își fac o rutină din a viola Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Condițiile politice existente din Europa de Est ar putea fi departe de idealul democratic, dar chiar și USAID admite că ”criteriile partidelor politice americane de democrație organizațională nu sunt îndeplinite nici chiar de cele două partide principale din Statele Unite” (USAID 1999, 39).
Acest aspect ”realist” al politicii externe a Statelor Unite a dus la promovarea agresivă a schimbării de regimuri din statele socialiste sau naționaliste, dar a avut tendința de a lăsa neatinse economiile de piață care au o rutină din a viola drepturi umane fundamentale, inclusiv sistemele de guvernare represivă din Arabia Saudită, Egipt, Nigeria, Etiopia, Pakistan, China, Singapore și Kazakhstan, cum a fost cazul cu multe alte dictaturi aliate ale Statelor Unite în trecut.
În intervențiile ”țintă de oportunitate” din Europa de Est, există o favorizare categorică a anumitor obiective economice, militare, și politic strategice, care aruncă foarte mari îndoieli asupra motivațiilor democratice pe care le-ar avea principalele instituții-donatoare din Statele Unite.
Din cei 15,9 miliarde de dolari alocați de USAID pentru a susține programele sale în baza legii din 2003 de susținere a democrației europene și a libertății (Support for East European Democracy and Freedom Support Act) în sprijinul democrațiilor de piață din regiunea Europei Centrale și de Est, 53% au avut ca țintă reforme economice și doar 17% au fost folosiți explicit pentru întărirea democrației. (Rieffer and Mercer 2005, 398).
Piața de arme a NATO pentru această regine în 1997 a meritat să primească ”cel puțin 35 de miliarde de dolari”, estimarea vânzării de arme din partea NATO către statele din Europa Centrală și de Est urmând să ajungă în următorii 10-15 ani la 125 de miliarde de dolari.
Potrivit unui studiu din acea vreme:
”Asupra țărilor cu perspective noi pentru NATO (adică țările din Europa Centrală și de Est) se fac presiuni pentru a cumpăra armament avansat care nu are cum să le asigure nevoile de securitate ale acestor țări și care dimpotrivă va pune în pericol stabilitatea din întreaga regiune.” (Ruecker 1997)
Pentru a face faţă unor asemenea prăbușiri anticipate, înseamnă că înlocuirea liderilor neoliberali, pro-Occidentali din pozițiile de putere deținute în stat va fi indispensabilă, indiferent de angajamentele lor ferme față de democrația participativă.
Mai probabil, așa cum sugerează William Robinson (1996), versiunea de democrație implantată ar fi o poliarhie, o structură elitistă de acces care minimalizează reglementarea din partea guvernului a organizațiilor externe și a ONG-urilor internaționale care sunt partenerele lor precum și a altor grupuri de interese politice și economice locale.
În viziunea planificatorilor de stat din Statele Unite, democrația este definită în termeni de piețe capitaliste și în termenii regulilor Organizației Mondiale a Comerțului.
Un document de Strategie de Securitate Naţională al Statelor Unite a susţinut în 2002 că „Statele Unite vor folosi acest moment de oportunitate[după atacurile de la 11 septembrie] pentru a extinde beneficiile de libertate pe tot întinsul globului.
Vom lucra în mod activ pentru a aduce speranţa de democraţie, dezvoltare, pieţe libere şi comerţ liber în fiecare colţ al lumii.” (citat în Kennedy and Lucas 2005, 325)
O a treia presupunere este că acolo unde au loc intervenţii electorale, metodele de propagandă, ca forme de „putere soft (blândă)”, sunt forme legitime de informare politică şi de educare.
Dezvoltarea simbolurilor „revoluţionare” şi a sloganurilor, selectate pentru efectele lor de producere a agitaţiei şi de mobilizare, sprijinul financiar pentru organismele mass-media pentru a provoca tot felul de conflicte, şi trainingul în străinătate al disidenţilor şi al organizaţiilor profesionale de disidenţă sunt unele dintre stratagemele folosite în iniţiativele de schimbare a regimurilor.
Aşa cum organizatorii locali au recunoscut deja, tacticile de marketing au fost elemente cheie în asigurarea victoriei celor pe care ei îi susţineau.
Folosirea sondajelor la ieşirea de la urne, finanţate de Occident, a servit ca un catalizator al protestelor.
Pe un front mai larg, neîncetatele relatări împotriva guvernelor din partea Vocii Americii, Radio Europa Liberă (Radio Free Europe/Radio Liberty) şi BBC World Service, precum şi din partea altor instituţii mass-media occidentale au incitat acvitiştii să iasă pe străzi.
Am putea adăuga la acest tipar şi eforturile din partea guvernului Statelor Unite şi din partea fundaţiilor private cu programele lor de burse pentru politicieni, jurnalişti, studenţi, academicieni, personalităţi din cultură şi din sport şi alţii din Europa de Est, care au avut tendinţa să anime sprijinul lor pentru metodele instituţionale politice, economice şi culturale, orientate în sprijinul Occidentului. (Roelofs 2003)
Pe termen scurt, intervenţiile occidentale distorsionează şi nu facilitează schimbările democratice în Europa de Est. În alegerile parlamentare din Ucraina din 2007, Viktor Yanukovych, care fusese bestia neagră a Statelor Unite şi a Uniunii Europene din 2004, a angajat o firmă de consultanţă politică Republicană, condusă de Paul Manafort, pentru a-i organiza campania prezidenţială.
Rivalul său, actualul preşedinte Viktor Yushchenko, a beneficiat de serviciile fostului consulant, specialist în sondaje de opinie, al lui Bill Clinton, Stanley Greenberg.
Când experții americani în campanii își fac apariția, politica finanțată de corporații și agenda ei neoliberală nu pot fi prea departe în urma lor.
Note de subsol:
(1)Consideăm că termeni ca ”revoluția în culori”, ”promovarea democrației” și alții sunt expresii de propagandă, care au o bază foarte slabă în sensul real al transformărilor radicale sociale pe care le implică folosirea istorică a acestor cuvinte.
(2) Dincolo de Europa, unul dintre primele experimente de succes ale NED în intervenţia non-violentă a avut loc în Filipine, unde, în 1986, Statele Unite au retras sprijinul pentru dictatura lui Marcos şi au ajutat la organizarea alegerilor care aveau să aducă la putere un lider liberal democratic, pro-american, Corazon Aquino, şi să-l forţeze pe Marcos să fugă în exil. Ulterior NED a ajuns să fie anchetată de Congres când în 1989 s-a aflat că l-a finanţat pe furiş pe candidatul de opoziţie din Nicaragua, Violeta Chamorro. Criticii au acuzat NED că s-a implicat partizan, după ce unul dintre liderii ei a promis că va restricţiona dezvoltarea societăţii civile în viitor. (Conry 1993).
(3) Nu discutăm aici eforturile eşuate din partea Statelor Unite şi Uniunii Europene de a răsturna guvernul Lukashenko din Belarus. Este probabil că economia relativ stabilă a ţării, fără să beneficieze de „terapia de şoc” neoliberală este motivul pentru care Lukashenko şi-a păstrat legitimitatea internă. În orice caz, lui Lukashenko i s-a interzis să viziteze Statele Unite sau orice alt stat din Uniunea Europeană.
(4) Un plan al Statelor Unite de transport al activiştilor de la o naţiune la alta pentru a preda metodele şi tacticile electorale “revoluţionare” ar fi fost pus în aplicare în 1997 când NED a aranjat la Viena o întâlnire între liderul de opoziţie din Slovacia Pavol Demeš şi veteranii din recentele alegeri pro-occidentale din Bulgaria. Demes s-a întors acasă cu campania “OK ’98,” campania slovacă ce l-a doborât de la putere pe Vladimir Mečiar. Demes a continuat apoi să formeze şi să asigure training pentru GONG, un ONG croat al cărui scop era răsturnarea de la putere a lui Franjo Tudjman (MacKinnon 2007, 31, 34).
(5) În 1976 Portugalia a trecut printr-o rebeliune anti-dreapta, care a fost branduită „revoluţia garoafei.“
(6) În mai 2006, în timpul unei vizite în Kazakhstan pentru a asigura rutele de petrol care să ocolească Rusia, Dick Cheney a salutat „evoluţiile politice” din acea ţară, la doar o zi după ce a condamnat guvernul Rusiei pentru că a recurs la „intimidare” în politica sa privind petrolul. (Greenberg and Kramer 2006)
(7) Consultanţii americani joacă acum un rol central în politica ucraineană. Andrew Wilson a descoperit că după alegerile din 2004, „partidele cele mai mari din Ucraina au angajat mai puţini experţi în tehnologie şi mai mulţi consultanţi americani de pe strada K. Las la judecata dumneavoastră dacă aşa ceva poate fi progres.” (Wilson 2007)
(8) IRI şi-a concentrat eforturile asupra Otpor, în timp ce NDI s-a concentrat pe partidele de opoziție din Serbia (Dobbs 2000). 31 de milioane de dolari ar putea să nu pară o sumă mare, dar Serbia are o populație sub 10 milioane de oameni. Dacă ar fi să echivalăm, această sumă ar însemna aproape 1 miliard de dolari (la valoarea din 2000) în contribuții pentru alegerile naționale din America. Și aici nu intră banii cheltuiți de alte surse din străinătate guvernamentale și ne-guvernamentale.
(9) Printre cei care asigură finanțarea CeSid sunt organizaţiile cele mai importante din comunitatea de „promovare a democraţiei”: USAID, NED, NDI, IRI, Fundaţia Westminster, German Marshall Fund, Freedom House, Open Society Institute, şi alte organizaţii publice şi private. (CeSid 2007) Institutul pentru Pace (Institute for Peace) din Statele Unite a asigurat trainingul pentru CeSID în alegerile din Serbia din 2000, iar IRI a pregătit 40 de monitori electorali, care apoi au asigurat trainingul pentru alţi 15.000 de monitori electorali. Statele Unite au plătit toate facturile pentru aşa ceva. (Dobbs 2000)
(10) Alte granturi listate pe pagina de internet a NED includ un grant din anul 2000 către Uniunea Studenţilor din Serbia cu scopul de a încuraja „implicarea mai mare a studenţilor… în reformele democratice”, și un grant către NDI pentru a ajuta Alianța pentru Schimbare să publice un ziar numit “Schimbările.”
(11) Aici trebuie făcută o distincție între termenul ”revoluție” folosit în mod obișnuit și schimbarea de regim. O revoluție înseamnă o transformare radicală a celor care au puterea și a întregii societăți, cum se întâmplă în rebeliunile bazate pe lupta de clasă.
(12) Sharp este asociat de aproape, prin AEI (Institutul Albert Einstein), cu alți doi activiști ai schimbărilor de regim non-violente din Europa de Est, Peter Ackerman și Robert Helvey. Ackerman, un fost asociat al lui Michael Milken la Drexel Burnham, a fondat Centrul Internațional pentru Conflicte Non-violente (International Center for Nonviolent Conflict) în 2002, și a devenit președintele Freedom House în 2005, și a făcut parte și din Consiliul de conducere al AEI. Helvey, un fost colonel de armată, a fost președintele AEI între 2003 și 2005 și a fost activ ca și consilier în Myanmar (ca atașat militar), Serbia (ca șef al echipei de training ai Otpor), și în Irak (unde a lucrat cu opoziția politică pentru a-l răsturna de la putere pe Saddam).
(13) Peter Ackerman, de exemplu, în timp ce făcea parte din consiliul de conducere al AEI, a lăudat acțiunile simbolice ale Otpor în documentarul pe care l-a făcut pentru a fi difuzat de televiziuni, “Bringing Down a Dictator” („Cum să dărâmi un dictator”). Ulterior el a devenit mai activ implicat în regiune prin acţiunile strategice non-violente de organizare a trainingurilor ale International Center on Nonviolent Conflict.
Referinţe:
Ackerman, P. et al. (2000). ‘A force more powerful’ website:http://www.aforcemorepowerful.org/films/bdd/story/index.php. Accessed October 1, 2007
Albert Einstein Institute (AEI) (2004). ‘Report on activities, 2000-2004’. Retrieved
October 1, 2007 from
http://www.aeinstein.org/organizations/org/2000-04rpt.pdf
America’s Development Foundation (2007). ‘Highlights: Project summary for
Romanians for Serbian democracy’. Retrieved October 22, 2007 from
http://www.adfusa.org/content/highlight/detail/650/
Anable, D. (2006, December) ‘Role of Georgia’s media — and Western aid — in
the Rose Revolution’. The Harvard International Journal of Press/Politics, 11 (3), 7-43.
Anjaparidze, Z. (2005) ‘Georgian advisors stepping forward in Bishkek’.Eurasia Daily Monitor, March 25. Retrieved October 11, 2007 fromwww.jamestown.org/publications_details.php?volume_id=407&issue_id=3276&article_id=2369483
Bacher, J. (2002, Jul-Sept) ‘Review: bringing down a dictator’. Peace Magazine. Retrieved October 10, 2007 fromhttp://archive.peacemagazine.org/v18n3p28.htm
Bandera, S. (2006, July) ‘The role of the Internet and Ukraine’s 2004 presidential
elections.’ USAID Regional Mission for Ukraine, Belarus and Moldova. Retrieved October 11, 2007 from
www.devassoc.com/pdfs%5CUkraineInternetStudy.pdf
Barker, M. (2006) ‘Regulating revolutions in Eastern Europe: Polyarchy and the
National Endowment for Democracy’. Znet (online edition of Z Magazine). November 1. Retrieved October 17, 2007 from
http://www.zmag.org/content/showarticle.cfm?ItemID=11311
Beissinger, M. R. (2006, Winter). ‘Promoting democracy: Is exporting revolution a
constructive strategy?’ Dissent. Pp. 18-24
Binnendijk, A. and Marovic, I. (2006) ‘Power and persuasion: Nonviolent
strategies to influence state security forces in Serbia’ (2000) and Ukraine
(2004). Communist and Post-Communist Studies.39 (3). Online edition.
Bransten, J. (2004, December 20) ‘Ukraine: Part Homegrown Uprising, Part
Imported Production?’ Radio Free Europe/Radio Liberty. Retrieved October
9, 2007 from
http://www.rferl.org/featuresarticle/2004/12/be8e5d97-7eaf-404e-8e91-e21723ff74b6.html
Cevallos, A. (2001, August 6) ‘Whither the Bulldozer?’ Nonviolent Revolution and the Transition to Democracy in Serbia. — Elections Provide the Moment. United States Institute for Peace Special Report Number 72. Retrieved October 9, 2007
from http://www.usip.org/pubs/specialreports/sr72.html
Committee of Ukrainian Voters. (2006). ‘CVU is a partner in international
projects’. March 28. Retrieved December 2006 from
http://www.cvu.org.ua/doc.php?lang=eng&mid=cooperation
Conry, B (1993). ‘Loose cannon: The National Endowment for Democracy’. Cato
Institute Foreign Policy Briefing No. 27. November 8. Retrieved September 20, 2007 from http://www.cato.org/pubs/fpbriefs/fpb-027.html
Corwin, J. (2005). ‘East: regime change on the cheap. Radio Free Europe/Radio
Liberty’. April 19. Retrieved June 7, 2006 from
http://www.rferl.org/featuresarticle/2005/04/47268268-9e3d-414a-928d-435ff4de8af2.html
Democracy Now! (2003). ‘Saving President Bush: Send in James Baker’. Program
transcript. December 8. Retrieved October 22, 2007 from
http://www.democracynow.org/article.pl?sid=03/12/08/150250
Dobbs, M. (2000, December 11) ‘U.S. advice guided Milosevic opposition.
Political consultants helped Yugoslav opposition topple authoritarian
leader’. Washington Post Foreign Service. Retrieved October 8, 2007 from
http://www.washingtonpost.com/ac2/wp-dyn/A18395-2000Dec3?language=printer
Freedom House (2005). ‘Freedom House supports voter education initiatives in
Ukraine’. August 31. Retrieved October 9, 2007 from
http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=115&item=35
Freeman, S. and Mitteldorf, J. (2005, February 15) A corrupted election. In These
Times. Retrieved December 2006 from
http://www.inthesetimes.com/site/main/article/1970/
Garfield, B. (2004) ‘Revolution, Inc.’. On the media. Program of National Public
Radio. December 3. Transcript retrieved October 8, 2007 from
http://www.onthemedia.org/yore/transcripts/transcripts_120304_revolution.html
Greenberg, I. and A. E. Kramer (2006). ‘Cheney, visiting Kazakhstan, wades into
energy battle’. New York Times. May 6. Retrieved November 30, 2007 from
http://www.nytimes.com/2006/05/06/world/europe/06cheney.html?pagewanted=1
Hale, H. E. (2006). ‘Democracy or autocracy on the march?’ The colored
revolutions as normal dynamics of patronal presidentialism’. Communist and
Post-Communist Studies 39. Pp. 305-329.
Herd, Graeme P. (2005, March/April) ‘Colorful revolutions and the CIS.
‘Manufactured’ versus ‘managed’ democracy?’ Journal of Problems of Post-
Communism, Vol 52, No 2, p. 6.
Hoffman, D. (2002, March/April). ‘Beyond public diplomacy’. Foreign Affairs. 81
(2). Online edition.
Ignatius, D. (1991). ‘Innocence abroad: The new world of spyless coups’.Washington Post. September 22. Online edition.
Jašić, S. (2000). ‘Monitoring the vote in Croatia’, Journal of Democracy. 11 (4). Pp.
159-168.
Kamm, H. (1989). ‘Godollo Journal: How to disarm Hungary (hamburgers?
tennis?)’. New York Times. October 4. Online edition.
Kandelaki, Giorgi. (2007) ‘Enough is enough?’. Young Europeans for security
website. (Denmark). Retrieved October 10, 2007 fromhttp://www.yesdk.dk/YES/index.php?option=content&task=view&id=144&Itemid=169
Kandelaki, G. and G. Meladze (2007). ‘Enough! Kmara and the Rose Revolution
in Georgia’. In Joerg Forbrig and Pavol Demeš (Eds.), Reclaiming Democracy.
Civil society and Electoral Change in Central and Eastern Europe. Pp. 101-125.Washington DC: German Marshall Fund of the United States
Kaskiv, V. et al. (2005). ‘PORA – Vanguard of democracy. A case study of the
civic campaign PORA and the orange revolution in Ukraine. — Campaign’s
funding and resource supply’. December 6. Retrieved October 9, 2007
from http://pora.org.ua/eng/content/view/2985/325/
Kaskiv, V. et al. (2007): ‘It’s time! PORA and the orange revolution in Ukraine. In
Joerg Forbrig and Pavol Demeš (Eds.), Reclaiming Democracy. Civil society and
Westminster Papers in Communication and Culture 5(3)
Electoral Change in Central and Eastern Europe. Pp. 127-151.Washington DC:German Marshall Fund of the United States
Kelley, M. (2004). ‘U.S. money has helped opposition in Ukraine’. San Diego Union-Tribune. December 11. Retrieved October 24, 2007 from
http://www.signonsandiego.com/uniontrib/20041211/news_1n11usaid.html
Kennedy, L. and S. Lucas (2005). ‘Enduring freedom: Public diplomacy and U.S.
foreign policy’. American Quarterly 57 (2). Pp. 309-333.
Kiev International Institute of Sociology (no date). ‘Clients’. Retrieved October 24,
2007 from http://www.kiis.com.ua/index.php?id=3&sp=1&lng=eng
Klein, N. (2007). The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism. New York:Henry Holt and Company.
MacKinnon, M. (2007). The New Cold War: Revolutions, Rigged Elections, and Pipeline Politics in the Former Soviet Union. New York: Carroll & Graf Pub.
McClear, R. et al. (2003, November) ‘U.S. media assistance in Serbia. July 1997-
June 2002’. USAID Bureau for Policy and Program Coordination.
Retrieved October 4, 1007 from
www.mcclear.net/Serbia%20Paper%20Final.pdf
McFaul, M. (2005) ‘Transitions from postcommunism’. Journal of Democracy. 16.3, Pp. 5-19
McFaul, M. (2006, May) ‘Importing Revolution: Internal and External Factors in
Ukraine’s 2004 Democratic Breakthrough’. CDDRL Working Papers.
Retrieved October 11, 2007 from
Miller, C. (2001, Oct-Dec.) ‘The Albert Einstein Institution visits Serbia’. Peace
Magazine. Retrieved October 11, 2007 from
http://archive.peacemagazine.org/v17n4p14.htm
Milnić, J. and M. Dereta,. (2007) ‘Izlaz 2000: An exit to democracy in Serbia’. In
Joerg Forbrig and Pavol Demeš (Eds.), Reclaiming Democracy. Civil society and
Electoral Change in Central and Eastern Europe. Pp. 79-99. Washington DC:
German Marshall Fund of the United States
Mitchell, L. A. (2006, Autumn). ‘Democracy in Georgia since the Rose
Revolution’. Orbis 50 (4). Pp. 669-676
National Democratic Institute (2001, May). NDI Worldwide website.
http://www.ndi.org/worldwide/cee/nonpartelect/nonpartelect.asp.
Accessed October 1, 2007.
National Endowment for Democracy (NED) (2004) ‘Grantee spotlight: the
Democratic Initiatives Foundation’. Retrieved December 2006 from
http://www.ned.org/grants/04programs/spotlight-eurasia04.html
National Endowment for Democracy (NED) (2006) ‘2000 grants: Central and
Eastern Europe.’ Retrieved October 4, 2007 from
http://www.ned.org/publications/00annual/grants-cee.html
National Endowment for Democracy (NED) (2007) ‘Description of 2004 grants:
Eurasia – Georgia’. Retrieved October 9, 2007 from
http://www.ned.org/grants/04programs/grants-eurasia04.html#Georgia
Peace Direct website (2005). East West Institute, Serbia/Federal Republic of
Yugoslavia. Retrieved November 16, 2007 from
http://www.peacedirect.org/resources/casestudies/wpw/eastwestinstitute.html
Pro Democracy Association website (2004). Retrieved October 5, 2007 from
http://www.bridgedemocracy.org/partners/romania/pro_democracy_association
Robinson, W. I. (1996). Promoting Polyarchy: Globalization, US intervention, and Hgemony. New York: Cambridge University Press.
Rieffer, B. and K. Mercer (2005, October). ‘US democracy promotion: The Clinton
and Bush administrations’. Global Society 19 (4). Pp. 385-408.
Roelofs, J. (2003). Foundations and Public Policy: The Mask of Pluralism. Albany, NY: State University of New York Press
Ruecker, K. (1997, July). ‘Mlitary bildup in Central and Eastern Europe: NATO
mmbership for sale’ BASIC (British American Security Information Council). Occasional Papers on International Security Policy, No. 22. Retrieved November 21, 2007 from:
http://www.basicint.org/pubs/Papers/BP22.htm
Stefanovic, N. (2000, May 13) ‘What is Otpor? Fist in the eye of the regime’.
Vreme Magazine. Retrieved October 10, 2007 fromhttp://www.exyupress.com/vreme/vreme72.html
Strijbosch, M. (2005). ‘Ukraine: The revolution will not stop’. Radio Netherlands.
November 25. Transcription retrieved October 11, 2007 from
http://www.radionetherlands.nl/currentaffairs/region/easterneurope/ukr041125
Sussman, G. (2005). Global Electioneering: Campaign Consulting, Ccommunications, and Corporate Financing. Lanham, MD: Rowman & Littlefield.
Sussman, G. (2006, December). ‘The myths of “democracy assistance”: U.S. political intervention in post-Soviet Eastern Europe’. Monthly Review, Pp. 15-29.
Traynor, I. (2005, June 6) ‘Young democracy guerrillas join forces’. The Guardian.
Retrieved October 1, 2007 fromwww.nonviolentconflict.org/PDF/GuardianDemocracyGuerrillas.pdf
USAID (1999, April). Center for Democracy and Governance. ‘USAID political party development assistance’. Washington, D.C.: USAID
USAID (2000). ‘The enterprise funds’. Retrieved August 12, 2007 fromhttp://www.seedact.com/index.php?option=com_content&task=view&id=6&Itemid=7
USAID. (2006, January) ‘USAID frontlines democracy: Rose Revolution’.
Retrieved fromhttp://www.usaid.gov/press/frontlines/fl_jan06/democracy.htm
U.S. Department of State. (2004, September) ‘U.S. assistance to Ukraine – fiscal
year 2004’. Retrieved October 9, 2007 fromhttp://www.state.gov/p/eur/rls/fs/36503.htm.
U.S. Embassy in Ukraine (no date). ‘Media development resources’. Retrieved
October 15, 2007 fromhttp://kiev.usembassy.gov/assistance_media_development_resources_eng.html
US Embassy in Yugoslavia. (2002). ‘USAID’s transition office closes its doors’.
November 12. Retrieved October 4, 2007 from
http://belgrade.usembassy.gov/archives/press/2002/021112.html
U.S. Institute of Peace (USIP). (2000, December) ‘Strategic nonviolent action key
to Serbia’s revolution’. Peace Watch. Retrieved October 10, 2007 from
www.usip.org/peacewatch/pdf/pw1200.pdf
U.S. Institute of Peace (USIP). (2004) ‘An overview of U.S. Institute of Peace
activities to promote democracy and minority rights in Serbia-Montenegro and Kosovo’.
http://www.usip.org/congress/testimony/2004/0317_serwer_questions.html, accessed October 4, 2007
Wilson, A. (2005) Ukraine’s Orange Revolution. New Haven and London: Yale
University Press.
Wilson, A. (2006) ‘Ukraine’s Orange Revolution, NGOs, and the role of the
West’. Cambridge Review of International Affairs. 9 (1). Online edition.
Wilson, A. (2007). ‘After the Orange Revolution: The nature of Post-Soviet democracy in Ukraine and Russia’. Lecture, University of Cambridge. February 23. Retrieved December 19, 2007 from:
Articol deosebit, explicit si docmentat.Felicitari autorului si multe,multe astfel de materiale inainte !!!